Binecuvântarea lui Avraam

Binecuvântarea lui Avraam

Autor: Ellet Joseph Waggoner
Revista: Signs of the Times
Data publicarii: 29.09.1890

Într-un studiu anterior am luat seama de cazul particular al îndreptăţirii – lui Avraam – ilustrând adevărul general prezentat în capitolul 3 din Romani. În versetele 1-8, găsim că Avraam nu a fost făcut neprihănit prin fapte, ci prin credinţă. Neprihănirea a fost un dar prin harul lui Dumnezeu, pentru Avraam, la fel ca pentru toţi celorlalţi, astfel parcă nu avea nimic cu care să se laude. Găsim, de asemenea, că atribuirea neprihănirii înseamnă iertarea păcatelor. Neprihănirea care este socotită omului, ca răspuns al credinţei sale – neprihănire care este pusă în şi peste toţi cei care cred – este iertarea păcatelor. Vezi Rom. 4: 5-8.

Ar trebui să fie evident din ceea ce am studiat deja din cartea Romani, că iertarea păcatelor nu este o simplă carte de tranzacţie – intrarea, pur şi simplu, a cuvântului „iertat” în cărţile din ceruri – ci este un fapt real, ceva ce afectează în mod personal individul. Aceasta este neprihănirea pusă în şi peste om; aceasta este binecuvântarea care vine la el. Este o schimbare. Aceasta nu constă doar în faptul că Domnul spune păcătosului: „Nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale”, ci constă în a îndepărta păcatul de la el – îndepărtându-l aşa departe cum este răsăritul de apus – astfel încât el stă acum de partea lui Dumnezeu ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată. Aceasta este într-adevăr binecuvântare. Sigur, aceasta este mai mult decât o schimbare teoretică. Aceasta înseamnă a lua un om care moral este falimentar, şi a-l pune pe picioare, aşa încât el poate face acum fapte bune; pentru că numai omul bun poate face fapte bune. Vezi Luca 6:45. Această neprihănire care este atribuită pentru îndepărtarea păcatului are ca efect o schimbare în om, lucru care reiese din Rom. 3:22. Aceasta este neprihănirea pusă în şi peste păcătos. Astfel, el este făcut neprihănit atât în interior cât şi în exterior.

Întrebarea pe care o pune apostolul este dacă acest dar binecuvântat vine doar peste cei circumcişi, sau şi peste cei necircumcişi; este doar petru evrei, sau şi pentru neamuri. Rom. 4:9. Acestei întrebări i se răspunde, descoperind starea lui Avraam, când binecuvântarea a venit peste el. „Dar cum i-a fost socotită? După, sau înainte de tăierea împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur. Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri, pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur. Şi aceasta, pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt tăiaţi împrejur; ca, adică, să li se socotească şi lor neprihănirea aceasta.” Rom. 4: 10-11.

Se vede dintr-o privire că aceasta rezolvă problema în ceea ce priveşte cine sunt copiii lui Avraam. Un om nu poate pretinde a fi copil al lui Avraam, doar pentru că a fost circumcis. Şi asta este valabil nu numai pentru zilele noastre, ci şi în trecut. Neprihănirea a fost atribuită lui Avraam înainte ca el să fie circumcis. De aceea, întrucât el este tatăl tuturor celor care cred, înseamnă că nu se face diferenţă între cei care sunt circumcişi şi care nu sunt. Circumcizia a fost doar un semn al neprihănirii pe care el o avea deja, prin credinţă. De aceea, cei care nu au neprihănirea, nu au drept la semn; şi dacă ei au semnul, şi nu au fost neprihăniţi, ei sunt copii ai lui Avraam numai în aparenţă, şi nu în fapt. Vezi cuvintele arzătoare ale lui Ioan Botezătorul către farisei. Matei 3: 7-9.

Mai mult, este evident că semnul tăierii împrejur nu a fost dat lui Avraam şi seminţei sale cu scopul de a-i ţine separaţi de alte naţiuni. Dumnezeu nu construieşte niciodată un zid de despărţire între poporul Său şi cei necredincioşi. Hristos spune: „Voi sunteţi lumina lumii” şi a mustrat pe evrei că au ţinut ascunsă lumina pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o. Făcând aceasta, separându-se de ceilalţi, se considerau prea buni pentru a se asocia cu ei. Hristos Însuşi a fost un exemplu, amestecându-Se de bunăvoie cu toate clasele sociale, ca să îi ţină departe de neprihănirea proprie.  Fariseii au început să cârtească: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi manâncă cu ei.” Luca 15:2. El S-a rugat pentru ucenicii Săi, nu ca să fie scoşi din lume, ci ca să fie ţinuţi departe de rău. Ioan 17:5. Omul care este neprihănit, şi care îşi păstrează integritatea în orice timp, în orice loc şi în orice societate, este atât de separat de lume cum Dumnezeu a intenţionat ca omul să fie dintotdeauna.

Comparaţi un pic Rom. 4:11 cu Gen. 17:11. În ultimul text învăţăm că circumcizia a fost semnul legământului pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam. În primul text, învăţăm că aceasta a fost o pecete a neprihănirii. De aceea, suntem forţaţi să tragem concluzia că legământul cu Avraam a fost un legământ al neprihănirii. Acest lucru este confirmat de Rom. 4:13: „Făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă.” Reţineţi acum:

(1) Stăpânirea care a fost făgăduită lui Avraam, nu a fost limitată la micul teritoriu al Canaanului, pe care evreii l-au ocupat mai târziu. Canaanul a fost conceput doar începutul acelei stăpâniri. Făgăduinţa nu va fi considerată niciodată împlinită pe deplin, până când sămânţa, împreună cu Avraam, nu va ocupa întregul pământ. Aceasta este în armonie cu cuvintele apostolului, că Iosua nu a dat evreilor moştenirea odihnei făgăduite, şi că, de aceea, rămâne o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu. Evrei 4:8,9.

(2) Legământul cu Avraam a implicat această stăpânire. Legământul a asigurat lui Avraam moştenirea pământului pentru o stăpânire veşnică. Compară cu Gen 17: 7-11 si Rom. 4: 11-13. Dar legământul a fost un legământ al neprihănirii. De aceea, făgăduinţa făcută lui Avraam a cuprins nimic mai puţin decât cerurile noi şi noul pământ, spre care noi, de asemenea privim, în concordanţă cu acea făgăduinţă. 2 Petru 3:13. Astfel, legământul cu Avraam a cuprins neprihănirea, răscumpărarea veşnică, şi stăpânirea veşnică a întregului pământ. Asta este pentru toţi cei care au aceeaşi credinţă pe care a avut-o Avraam.

„Căci, dacă moştenitori sunt cei ce se ţin de lege, credinţa este zadarnică, şi făgăduinţa este nimicită.” Rom. 4:14. Aceasta nu înseamnă că credinţa este făcută fără valoare şi fagăduinţa fără efect dacă cei care ţin legea sunt moştenitori; pentru că nimeni altul nu este moştenitor. Moştenirea este pentru cei care sunt neprihăniţi, care au neprihănirea prin credinţă. Credinţa constituie legea şi neprihănirea acesteia. Dar asta înseamnă că doar posesia legii şi încrederea în ea pentru îndreptăţire, nu poate face pe cineva moştenitor. Dacă ar putea, atunci nu ar exista lucruri ca moştenirea prin credinţă. Este uşor de văzut cum în cazul făgăduinţei, ar fi fără efect. Astfel: dacă Dumnezeu a promis o moştenire, pe unicul motiv al credinţei (o credinţă care lucrează, desigur), şi ne cere să lucrăm şi să câştigăm acea moştenire, făgăduinţa nu valorează nimic. Dar toate făgăduinţele lui Dumnezeu sunt în Isus Hristos, Da şi Amin; de aceea, moştenirea vine prin neprihănirea prin credinţă.

„Pentru că legea aduce mânie; şi unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege.” Rom. 4:15. Aceasta este o dovadă pozitivă că moştenirea nu poate veni prin lege, ci trebuie să vină prin credinţă. Legea dă cunoştinţa păcatului; am învăţat deja că toţi am păcătuit, dar legea lucrează mânie în călcătorul legii, de aceea, toţi sunt condamnaţi. Aici este pământul larg, care este moştenirea făgăduită. Aici este un om care ignoră făgăduinţa lui Dumnezeu, şi continuă să-şi exercite titlul la o parte din pământ. Vine timpul judecăţii, şi el gândeşte că a lucrat destul pentru a i se permite să-şi „dovedească” pretenţia, şi merge în faţa Curţii pentru a avea moştenirea dată lui pentru totdeauna. Dar el îşi găseşte greşelile, pentru că legea în care s-a încrezut declară că viaţa sa este pierdută ca a unui rebel, şi în loc să obţină o moştenire, îşi pierde viaţa.

„De aceea, moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor, după cum este scris: ‚Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.’ El, adică este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care înviază morţii, şi care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi.” Rom. 4: 16,17.

Acesta este marele motiv de încredere. Moştenirea este a credinţei, care poate fi prin har; de aceea, oricine poate avea o parte din ea. Ce dacă legea a declarat viaţa noastră pierdută? „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi – fiindcă este scris: ‚Blestemat e oricine e atârnat pe lemn’ – pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit.” Gal. 3:13, 14.

Ce binecuvântare! Şi ce asigurare putem avea, că vom avea parte de ea! Binecuvântarea este o moştenire pe noul pământ, care niciodată nu va fi profanat cu fărădelege. Voia sfântă a lui Dumnezeu – legea Sa – va fi făcută pe acesta, aşa cum este făcută acum în ceruri. Dar noi toţi am păcătuit şi suntem sub blestemul legii – condamnaţi la moarte veşnică. Cum putem spera atunci să fim părtaşi la o moştenire veşnică? Prin harul nemărginit al lui Dumnezeu, în Hristos. Hristos a luat asupra Sa blestemul legii pentru cei care cred – El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn – şi astfel, făgăduinţa făcută lui Avraam poate fi sigură pentru noi, ca şi cum niciodată nu am fi călcat legea. „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru darul Său nepreţuit!”

O lege este în vigoare până la abrogarea acesteia. Abrogarea, în justiţie, ar trebui să aibă o publicitate atât de largă ca şi adoptarea legii. Acestea sunt principii recunoscute în toate afacerile guvernamentale ale omului. Aplicaţi aceleaşi principii la Decalog, legea lui Dumnezeu. Ea a existat de la început. Ea a fost rostită solemn de Majestatea cerului cu un glas care a zguduit pământul; a fost scrisă cu degetele Sale pe table din piatră durabilă; ea a fost completă în ea însăşi. Este declarată, în mod repetat, ca fiind desăvârşită, sigură, bună, adevărată, neprihănită, veşnică, de-a lungul Vechiului Testament. Isus, în Noul Testament, declară că El nu a venit să o strice, şi este mai uşor ca cerul şi pământul să treacă, decât să eşueze o frântură de slovă a legii. Matei 5:17-20; Luca 16:17. Psalmistul spune (Ps. 119:172) că aceasta este neprihănirea lui Dumnezeu, şi Domnul spune prin profetul Său că „neprihănirea Mea nu va avea sfârşit”. Is. 51:6-7. În lumina acestor principii simple şi declaraţii depline ale Scripturii, cum poate spune omul că Sabatul a fost desfiinţat sau schimbat? Nu e mai bine să credem pe Dumnezeu?