Chemarea lui Avraam

Chemarea lui Avraam

Autor: Ellet Joseph Waggoner
Revista: Signs of the Times
Data publicarii: 17.02.1888

1. Unde trăia Avraam când I s-a arătat Domnul prima dată?

„Ştefan a răspuns: Fraţilor şi părinţilor, ascultaţi! Dumnezeul slavei S­-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, înainte ca să se aşeze în Haran.” Fapte 7:2.

2. Ce i-a spus Domnul?

„Şi i-a zis: Ieşi din ţara ta şi din familia ta, şi du-te în ţara, pe care ţi-o voi arăta.” Vs. 3

3. Ce făgăduinţă i-a făcut atunci Domnul?

„Domnul zisese lui Avraam: Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate famillile pământului vor fi binecuvântate în tine.” Gen. 12:1-3. 

4. Ce a făcut atunci Avraam?

„El a ieşit atunci din ţara Haldeilor, şi s-a aşezat în Haran. De acolo, după moartea tatălui său, Dumnezeu l-a strămutat în ţara aceasta, în care locuiţi voi acum.” Fapte 7:4.

5. Câţi ani avea el, când a venit în ţara Canaan?

„Avraam a plecat, cum îi spusese Domnul, şi a plecat şi Lot cu el. Avraam avea şaptezeci şi cinci de ani, când a ieşit din Haran. Avraam a luat pe Sarai, nevastă-sa, şi pe Lot, fiul fratelui său, împreună cu toate averile, pe care le strânseseră si cu toate slugile pe care le câştigaseră în Haran. Au plecat în ţara Canaan, şi au ajuns în ţara Canaan.” Gen. 12: 4,5.

6. Ştia el, înainte de plecare, unde merge? Gen. 12:1; Fapte 7:3.

7. Ce  a manifestat el, în această plecare de acasă?

„Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc, pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat, şi a plecat fără să ştie unde se duce.” Ev. 11;8.

8. Ce făgăduinţă i-a făcut Domnul după aceea?

„Domnul a zis lui Avraam, după ce s-a despărţit Lot de el: Ridicăţi ochii, şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale în veac.” Gen. 13:14,15.

9. Cui i-a mai fost făcută fagăduinţa, în afară de el? Vs.15

10. Cât de numeroasă, a spus Domnul, că va fi sămânţa lui?

„Îţi voi face face sămânţa ca pulberea pământului de mare; aşa că, dacă poate număra cineva pulberea pământului, şi sămânţa ta va putea fi numărată.” Vs.16.

11. A avut Avraam vreun copil, în acel timp?

„Avraam a răspuns: Doamne Dumnezeule, ce-mi vei da? Căci mor fără copii; şi moştenitorul casei mele este Eliezer din Damasc.” Gen.15:2.

12. Ce a spus Domnul din nou, în ceea ce priveşte numărul posterităţii sale?

„Şi, după ce l-a dus afară, i-a zis: Uită-te spre cer, şi numără stelele, dacă poţi să le numeri. Şi i-a zis: Aşa va fi sămânţa ta.” Vs. 5

13. Cum a privit Avraam, cuvântul Domnului? 

„Avraam a crezut pe Domnul.” Vs.6

14. Cum a recompensat Dumnezeu, credinţa lui Avraam?

„Şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.” Vs. 6, ultima parte.

15. Ce înseamnă că credinţa i-a fost socotită neprihănire? – Iertarea păcatelor. Vezi Rom.4:5-8

16. Prin cine au fost făgăduinţele confirmate faţă de Avraam?

„Iată ce vreau să zic: un testament, pe care l-a întărit Dumnezeu (în Hristos, trad. engl) mai înainte, nu poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită, de Legea venită după patru sute treizeci de ani.” Gal. 3:17.

17. Cine este sămânţa făgăduită?

„Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” Vs. 29.

18. Care este moştenirea la care ei, cu el, sunt moştenitori? 

„În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă.” Rom. 4:13. 

Note:

În făgădinţa făcută lui Avraam, avem un exemplu de nevoie de Noul Testament drept comentariu al Vechiului Testament. Cititorul obişnuit, ar înţelege cu greu, din acele făgăduinţe, că întrega lume avea să fie moştenirea lui Avraam, mai mult, Pavel ne spune (Rom. 4:13), că ele includeau nimic mai puţin decât atât. Un student atent, ar putea vedea că făgăduinţa „toate famillile pământului vor fi binecuvântate în tine” şi „Îţi voi face face sămânţa ca pulberea pământului de mare”, nu puteau fi împlinite decât dacă sămânţa stăpânea întregul pământ.

„Avraam a crezut pe Domnul şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.” Ce implica asta? Nimic mai puţin decât iertarea păcatelor – imputarea neprihănirii fără fapte. Pavel, după ce a declarat că credinţa lui Avraam i-a fost socotită neprihănire, spune că David descrie binecuvântările omului căruia Dumnezeu îi atribuie neprihănirea fără fapte, ci doar pe temeiul credinţei, în următoarele cuvinte: „Ferice, zice el, de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!” Rom. 4: 7,8. Această socotire a neprihănirii, fără fapte, omului, este o piatră de poticnire pe care mulţi vor cădea. Unii spun că aceasta este imposibil, în timp ce alţii merg în cealaltă extremă şi spun că aceasta eliberează odată şi pentru totdeauna pe credincios de obligaţia de a face vreun efort. Dar aceasta este făcut, şi nu eliberează individul de obligaţia de a face efort continuu. Cum altfel poate un om să primească acceptarea lui Dumnezeu? El nu poate face fapte bune pentru a-şi compensa păcatele din trecut, pentru că este imposibil pentru el să facă mai mult decât datoria sa în orice moment. În afară de asta, o faptă rea nu poate fi anulată de una bună. Dacă el scapă de păcatele pe care le-a înfăptuit, acestea trebuie îndepărtate ca har gratuit din partea lui Dumnezeu. Credinţa este condiţia prin care ele trebuie să fie îndepărtate. Luaţi pe Avraam ca exemplu. Domnul i-a făcut o făgăduinţă, care ar fi clătinat pe cei mai mulţi bărbaţi, a fost atât de minunat, atât de neînţeles. Dar Avraam „nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească. De aceea credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire.” Rom. 4: 20-22. Domnul a făcut o făgăduinţă minunată; Avraam a spus: Cred; şi Domnul, ca răsplată pentru acea credinţă simplă, a declarat că păcatele sale îi sunt iertate. Începând de atunci, Avraam a trăit prin credinţă, şi astfel Domnul putea spune: „Avraam a ascultat de porunca Mea, şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele, şi legile Mele.” Gen. 26:5. El nu ar fi putut face asta fără credinţă, pentru că fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi de Dumnezeu. Ev. 11:6.

În ce a avut Avraam credinţă? În exact acelaşi lucru care ni se cere nouă să avem credinţă, dacă vrem să obţinem iertarea păcatelor şi viaţa veşnică – adică, în moartea şi învierea lui Hristos. Pavel spune că făgăduinţa făcută lui Avraam a fost confirmată în Hristos. Gal. 3:17. De aceea, credinţa lui Avraam a fost de aceeaşi natură de care trebuie să fie şi a noastră. El a crezut în Hristos, pe care „Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, ... , ca să-Şi arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu.” Rom. 3:25. Nimeni nu poate avea o credinţă mai desăvârşită sau mai raţională, decât Avraam a avut, pentru că el este „tatăl celor credincioşi.” „Dar nu numai pentru el este scris că i-a fost socotită ca neprihănire; ci este scris şi pentru noi, cărora de asemenea ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” Rom. 4:23-25.

Dar de ce această credinţă nu duce la îngâmfare şi libertinaj al vieţii? Motivul este acesta: Credinţa pe care a avut-o Avraam, indica smerenie şi supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Credinţa şi smerenia sunt coexistente. Niciuna nu poate exista fără cealaltă. „Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit, va trăi prin credinţa lui.” Hab. 2:4. Omul a cărui voinţă se încrede în cuvântul lui Dumnezeu, chiar împotriva propriei sale judecăţi, arată că el crede că Dumnezeu ştie mai mult decât ştie el; el s-a pus în mâinile lui Dumnezeu, pentru a fi condus aşa cum Dumnezeu socoteşte mai bine. Aşa că, atâta timp cât el păstrează acea credinţă, el va face cu bucurie voia lui Dumnezeu. Astfel, adevărata credinţă, întotdeauna conduce la ascultare. Credinţa lui Avraam a fost arătată a fi desăvârşită, prin faptele sale.