Credinţa şi smerenia

Credinţa şi smerenia

Autor: Ellet Joseph Waggoner
Revista: Signs of the Times
Data publicarii: 02.06.1887

„Prin harul, care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă , pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia.” Rom. 12:3

Acest text arată că, cu cât e mai mare credinţa unui om, cu atât mai puţin se gândeşte la el însuşi. Aşa cum exprimă apostolul, el va avea „simţiri cumpătate”. Mândria este intoxicaţie. Aşa cum alcoolul stimulează un om, fără a-l zidi şi în final îl lipseşte de raţiune, tot aşa un om, ca să folosim o expresie comună, „îşi pierde capul” atunci când începe să vâneze trăsăturile bune din caracterul său. Şi, mândria, ca şi alcoolul, nu asigură hrana care să zidească omul. Dacă un om vrea să crească puternic, el trebuie să primească alimentaţia dintr-o sursă din afara lui, dar persoana vanitoasă, trăieşte depinzând de sine şi astfel devine mai sărac prin ceea ce se hrăneşte. Aşa cum alcoolul face un om să se poticnească în umblarea sa, şi în final îl aduce la ruină, tot aşa „mândria merge înaintea pieirii, şi trufia merge înaintea căderii.” Prov. 16:18.

Apostolul descrie bine smerenia ca gândire sobră. Dar de ce ar dori un om să trăiască sobru, potrivit cu măsura de credinţă pe care o are? Răspunsul nu este greu. Credinţa este cea care îndreptăţeşte păcătosul. Rom.5:1. Dacă oamenii nu ar fi păcătoşi, ei nu ar avea nevoie de credinţă. Singurul motiv pentru a avea credinţă în Hristos este să asigure iertarea pentru păcatele din trecut şi să elibereze din dragostea faţă de păcat. Niciun om nu va exercita credinţă în Hristos, fără ca să simtă că este un păcătos. Acesta este sensul păcatului, care vine prin lege, care conduce un om la Hristos ca să poată fi îndreptăţit prin credinţă. De aceea, a mărturisi pe Hristos, este o recunoaştere a propriei păcătoşenii. Bolile mari, cer remedii grozave; cu cât e mai slab un om, cu atât are nevoie de mai mult ajutor. Cu cât simte omul mai tare starea sa păcătoasă, cu atât mai multă credinţă în Hristos va exercita. De aceea, este adevărat că o credinţă mare din partea unui om, este o dovadă că acea persoană simte că este, prin natura sa, foarte slabă şi păcătoasă, şi că fără Hristos, este nimic.

Dar un asemenea simţământ este în sine, smerenie, ceea ce nu este nimic altceva decât „un sentiment al propriei nevrednicii prin imperfecţiune şi păcătoşenie.” Un asemenea om, se estimează pe sine la adevărata valoare, care este nimic. Întrucât credinţa în Hristos nu poate fi exercitată decât de cei care „nu au încredere în carne”, înseamnă că omul care umblă prin credinţă, va fi un om smerit. Doar atunci când creştinii îşi pierd simţul nevredniciei şi încep să se uite la ei înşişi cu multă plăcere, îşi pierd credinţa. Când omul este nimic în ochii săi, Hristos este totul; dar când începe să crească în ochii săi, Hristos este pierdut din vedere. Nimic nu poate produce adevărata smerenie, decât cunoaşterea naturală a propriei nedesăvârşiri.

În armonie cu aceste idei şi cu textul citat prima dată, sunt cuvintele profetului Habacuc: „Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui.” Hab.2:4. Credinţa şi smerenia sunt inseparabile. Întrebăm din nou, De ce îşi exercită un om credinţa în Hristos? Pur şi simplu pentru că el simte o nevoie de Hristos; el nu se încrede în propria-şi putere şi simte că fără Hristos, el trebuie să piară. Nu este firesc pentru inima omenească a recunoaşte pe altul superior. „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjnuit de rea.” Independenţa, lăudăroşenia, şi îngâmfarea, sunt fireşti inimii omeneşti. Dar „dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă.” El devine o făptură nouă ca o consecinţă a recunoaşterii  propriei păcătoşenii mizerabile, şi pledează pentru milă, prin Hristos. Acest lucru a fost, în sine, o smerenie a sufletului. Atâta timp cât el continuă în această stare de îndreptăţire prin credinţă, trebuie să îşi păstreze simţământul propriei nevrednicii, pentru că prin legea credinţei, lăudăroşenia este exclusă.

Ucenicul prea iubit, spune: „Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră.” 1 Ioan 5:4. Numai atunci când exercităm credinţa, Dumnezeu suplineşte lipsa noastră, şi ne ţine ca să nu cădem. Deoarece credinţa şi smerenia sunt atât de legate, Bunyan a scris atât de frumos:

„Cel care este căzut trebuie să se teamă de cădere,
Cel ce e jos nu are de cădere a se teme
Nici de mândrie cel ce e modest
Iar cel umil avea-va în orice vreme
Pe Dumnezeu drept Ghidul său onest

Omul care este ridicat demândrie şi apreciere de sine, cu siguranţă că mai devreme sau mai târziu trebuie să se plece, pentru că va veni timpul când „omul va trebui să îşi plece în jos privirea semeaţă” şi doar Domnul să fie înălţat, dar omul care este la pământ, nu poate să se plece, pentru că este deja cât de jos se poate. Dar un asemenea om, nu trebuie să fie întotdeauna abătut. Făgăduinţa este „Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa.” Iacov 4:10. Nu după propria lor estimare, nici după estimarea lumii, fi-vor ei ridicaţi, ci vor fi înălţaţi să stea împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus. Efes.2:6.

„Aşa vorbeşte Domnul: Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu, zice Domnul.” Ier.9: 23,24.

„Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: Cine se laudă, să se laude în Domnul.” 1 Cor. 1:30,31.

De aceea, „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şî eu faţă de lume.” Gal. 6:14.