Cum este obţinută neprihănirea?

Cum este obţinută neprihănirea?

Autor: Ellet Joseph Waggoner
Revista: Signs of the Times
Data publicarii: 08.09.1890

„Dar acum s-a arătat o neprihănire (Greceşte: dreptate); pe care o dă Dumnezeu, fără lege - despre ea mărturisesc Legea şi proorocii - şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus. Unde este dar pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinţei. Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii. Sau, poate, Dumnezeu este numai Dumnezeul Iudeilor? Nu este şi al Neamurilor? Da, este şi al Neamurilor; deoarece Dumnezeu este unul singur şi El va socoti neprihăniţi, prin credinţă, pe cei tăiaţi împrejur, şi tot prin credinţă şi pe cei netăiaţi împrejur. Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.” Rom. 3: 21-31.

După ce citim cele de mai sus, citim cu atenţie versetele anterioare ale capitolului, pentru a putea face legătura între ele. Amintiţi-vă că principalul punct discutat din capitol este că toţi oamenii – atât evreii cât şi neamurile – au păcătuit faţă de Dumnezeu; toţi sunt răspunzători faţă de legea lui Dumnezeu şi toţi sunt condamnaţi de aceasta; de aceea, este imposibil ca cineva să fie îndreptăţit prin aceasta. Ea nu poate declara neprihăniţi pe cei ce au încălcat-o şi cerinţele ei sunt atât de pure şi nobile, că niciun om căzut nu are puterea să o împlinească. De aceea, niciun om nu poate obţine vreo neprihănire prin lege; şi totuşi, fără sfinţenie – conformitate desăvârşită faţă de lege – niciun om nu poate vedea pe Domnul. Evrei 12:14. Dar unii Îl vor vedea pe Domnul (vezi Apoc. 22: 3, 4), de aceea, ei trebuie să obţină neprihănirea într-un al mod decât prin lege. Cum poate fi aceasta o problemă, întrucât legea este expresia completă şi desăvârşită a neprihănirii lui Dumnezeu? Scriptura citată la începutul acestui articol, rezolvă problema. Să reţinem:

„Dar acum s-a arătat o neprihănire (Greceşte: dreptate); pe care o dă Dumnezeu, fără lege.” Ah! Aceasta dă speranţă. Dar staţi aşa! Nu suntem în pericol de a ne rătăci? Îndrăznim noi să avem încredere într-o neprihănire care este obţinută în afara legii? Ei bine, întrucât noi nu putem obţine nimic din lege, noi trebuie să obţinem aceasta din afara legii, dacă vrem să obţinem ceva. Dar nu vă alarmaţi, pentru că, amintiţi-vă, această neprihănire pe care o obţinem în afara, sau fără lege, este „neprihănirea lui Dumnezeu.” De ce? Păi, este exact ceea ce este legea! Exact; nu poate fi neprihănire reală, care să nu fie neprihănirea lui Dumnezeu, şi toată acea neprihănire este prezentată în legea Sa. Unde şi cum obţinem aceasta, vom vedea imediat; dar reţineţi, prima dată, că despre aceasta „mărturisesc legea şi profeţii.” Aceasta este o altă neprihănire decât cea pe care o condamnă legea. Dar unde este aceasta obţinută? „Neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El.” Avem astfel cea mai clară dovadă că nu vom fi făcuţi de ruşine înaintea legii, dacă obţinem astfel neprihănirea. Pentru că ştim că Hristos, ca parte a Dumnezeirii, este egal cu Tatăl. El este Cuvântul şi este Dumnezeu. Ca şi Cuvânt, manifestarea Lui pe care niciun om nu a văzut-o, El vorbeşte legii prin propriul Său glas. El vorbeşte „ca unul care are autoritate”, „pentru că în El locuieşte plinătatea lui Dumnezeu.” De aceea, dacă vom obţine neprihănirea lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, este evident că vom avea neprihănirea pe care o cere legea, pentru că am obţinut aceasta de la Sursă.

Cum obţinem aceasta? – Prin credinţă. Cum altfel am putea-o obţine? Pentru că este imposibil pentru cineva să obţină neprihănirea prin faptele legii, este evident că aceasta trebuie să vină prin credinţă, ca un dar. Aceasta este în conformitate cu declaraţia că „darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru. Cineva poate spune că nu este posibil să obţinem neprihănirea astfel. Dar gândiţi-vă un moment; „păcatul” şi „neprihănirea”, indică relaţia noastră cu Dumnezeu. Dacă este vreo modalitate prin care El poate, în conformitate cu dreptatea Sa, să ne socotească neprihăniţi, are dreptul să o facă. Cine poate spune că El nu poate face ceea ce vrea?„Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine.” 2 Cor. 5:19. Dându-L pe Singurul Său născut pentru lume, a fost ca şi cum S-ar fi dat pe Sine; El S-a dat pe Sine. Şi pentru că Cel neprihănit a murit pentru cei nelegiuiţi” (1 Petru 3:18), Dumnezeu poate fi drept şi să socotească neprihănit pe cel care are credinţă în Isus.

„Unde este dar pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinţei.” Termenul „lege” aşa cum a fost folosit în acest verset, nu face referire la un cod, sau la vreun set de reguli stabilite. Acesta trebuie să fie considerat mai degrabă ca având sensul de „principiu”. Noi suntem îndreptăţiţi, nu pe principiul faptelor, ci pe principiul credinţei. „Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.” Nicio altă concluzie nu poate ieşi din cele discutate anterior. Prin faptele legii nicio carne nu poate fi îndreptăţită, pentru că toţi au păcătuit, iar cei care obţin neprihănirea, o obţin ca şi dar, prin harul lui Dumnezeu. Aceasta exclude pricina de laudă. Niciun om nu se poate lăuda cu ceea ce el a făcut, pentru că el nu a făcut nimic cu care un om bun s-ar putea lăuda. Numai faptele bune sunt vrednice pentru a fi lăudate; dar bunătatea pe care o avem ne este dată de Domnul, aşa că noi nu ne putem lăuda cu ea. Aşa cum Pavel spune în alt loc: „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” 1 Cor. 4:7. Nu este niciun motiv de laudă, în afara crucii Domnului nostru Isus Hristos.

Sunt câteva expresii în partea studiată deja, cărora trebuie să le dăm mai multă atenţie. Una este: „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte ... o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte.” Aceasta nu spune că harul lui Dumnezeu se epuizează în iertarea păcatului, şi că pentru viaţa noastră viitoare, trebuie să stăm singuri. Nu; dacă ar fi adevărat aceasta, lauda nu ar putea fi exclusă. Suntem aşa dependenţi de Hristos, pentru continua manifestare a neprihănirii Sale în noi, ca şi de prima manifestare a acesteia. El spune: „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămâneţi în Mine ... căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.” Ioan 15: 4, 5. Dar harul lui Dumnezeu nu iartă niciun păcat, cu excepţia celor care sunt parăsite. Păcatele care nu sunt părăsite, nu au existenţă. A le ierta înainte de a fi comise, ar însemna să li se acorde indulgenţă; numai papa a presupus că face asta, şi făcând astfel, el s-a aşezat deasupra lui Dumnezeu.

Notaţi, de asemenea, că neprihănirea prin credinţă a lui Isus Hristos este „pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El.” Despre cuvântul redat prin „peste”, Prof. James R. Boise, a făcut excelenta remarcă: „Nu pur și simplu, în sensul spre, până la, după cum cuvântul este în mod obișnuit înțeles, ci înspre, intrând în inimă, înăuntrul acelor fiinţe care au credinţă.” Acest lucru este întocmai în concordanţă cu făgăduinţa lui Dumnezeu în legământ: „Voi pune legea Mea înăntrul lor, o voi scrie în inima lor.” Ier. 31:33. Neprihănirea care vine prin credinţă, nu este superficială, ea este actuală reală, ea este făcută o parte a persoanei.

Nimeni să nu piardă din vedere marele adevăr că nu se poate scăpa de lege nici pentru un moment. Legea este mereu prezentă. Evanghelia nu absolvă de obligaţia ei, dimpotrivă, Evanghelia subliniază obligaţia noastră, în măsura în care ea există pentru unicul scop de a ne aduce într-o stare de supunere perfectă față de lege. Omul care îşi imaginează că credinţa duce departe de lege, nu ştiu nici ce este credinţa, nici pentru ce este ea. Credinţa poate fi exercitată numai spre Hristos, care este Autorul şi Desăvârşitorul. El singur a fost declarat ca obiect al credinţei. Dar El a fost declarat numai pentru  „ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” 2 Cor. 5:21. Pavel spune din nou: „Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” Efes. 2:10. Nu antinomianul este cel care are o credinţă autentică în Hristos. El nu poate avea, pentru că dacă L-ar avea pe Hristos, ar trebui să aibă o lege, pentru că Hristos este întruparea legii.

Şi acum, un rezumat foarte scurt al versetelor pe care le-am comentat până acum. 1. Toţi sunt vinovaţi, condamnaţi de lege, astfel că ei nu pot avea din aceasta, neprihănirea pe care ea o cere. Ei încearcă iar şi iar, dar este zadarnic; ei nu pot da la o parte condamnarea ei dreaptă. Dar apare acum Hristos pe scenă. El este Singurul din care legea derivă toată neprihănirea ei şi El promite să o dea fără plată tuturor celor care o vor accepta.  El poate face asta, pentru că harul, ca şi adevărul, vine prin El. Păcătosul acceptă pe Hristos, tremurând, ştiind că El este singura lui speranţă. Hristos îl acoperă cu haina neprihănirii (Isaia 61:10) şi pune în inima lui, neprihănirea Sa. El îndepărtează haina murdară, şi îl îmbracă cu haine noi, spunând: „Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea.” Zah. 3: 3-5. Acum, legea care înainte îl condamna, mărturiseşte neprihănirea sa. El Se angajează să meargă în instanţă şi să apere pe fiecare peste care este găsită acea neprihănire, pentru că aceasta este propria Sa neprihănire. Şi astfel, omul care a fost aproape disperat pentru că nu putea avea acea neprihănire a legii, care s-a depărtat de ea, găseşte în aceasta desăvârşirea în Hristos.

„Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea asa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat.” 1 Ioan 3: 1-3. Această nădejde şi curăţie, lucrează reciproc. Nădejdea că atunci când El vine, Îl vom vedea aşa cum este, şi vom fi ca El, trebuie, în mod necesar, să ducă la curăţirea vieţii. Un om nu poate avea acea nădejde, fără să devină mai curat. Iar curăţirea vieţii, face mai sigură nădejdea, pentru că făgăduinţa este că cel neprihănit în inimă va vedea pe Dumnezeu. Ce face această nădejde mai reală, este că posesorul are o împlinire parţială a acesteia chiar în această viaţă. Doar aceia vor vedea pe Dumnezeu aşa cum este El, care au făcut cunoştinţă aici. Prin credinţă, ei Îl văd acum, ca şi Moise, care „a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel care este nevăzut.” Cunoaşterea şi asocierea cu Dumnezeu şi cu îngerii, trebuie să înceapă în această viaţă, ca să continue în veşnicie.