De la credinţă, la credinţă

De la credinţă, la credinţă

Autor: Ellet Joseph Waggoner
Revista: Signs of the Times
Data publicarii: 01.04.1889

„În ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: Cel neprihănit va trăi prin credinţă.”

Această expresie a fost subiectul multor discuţii învăţate de teologi, şi foarte puţini dintre ei sunt de acord cu înţelesul ei. Faptul că oameni învăţaţi sunt în dezacord cu privire la aceasta, nu trebuie să ne sperie că nu poate fi înţeleasă, pentru că citim că lucrurile ascunse de cei înţelepţi şi cu judecată, sunt descoperite copilaşilor. Dacă suntem destul de simpli pentru a accepta sensul evident al Scripturii, așa cum este explicat de Scripturi, nu trebuie să fim în întuneric.

Una din cele mai mari cauze ale eşecului multor oameni de a înţelege cartea Romani, şi oricare altă parte din Scriptură, este nerespectarea principiilor şi a definiţiilor biblice. Oamenii încearcă să definească unii termeni potrivit cu pregătirea lor teologică, şi găsesc că este un lucru greu să le facă să se potrivească. Atunci, dacă la un moment dat, ei acceptă definiţia biblică a unui termen, ei nu aderă la ea, data viitoare când se întâlnesc cu el, îi dau acestuia un alt înţeles. Aceasta duce la nimic altceva decât confuzie.

Cauza dificultăţii în a înţelege acest text, este un eşec în a te lipi de definiţia biblică a termenului „neprihănirea pe care o dă Dumnezeu.” Am văzut deja că aceasta este o expresie care arată caracterul lui Dumnezeu, şi caracterul Său este prezentat în cele zece porunci. Ele rezumă întreaga datorie a omului, care este aceea de a fi asemenea lui Dumnezeu. Legea, fiind călcată, nu poate fi, desigur, perfect reprezentată în viaţa unei persoane, şi astfel, Evanghelia a fost concepută, ca omul să poată găsi în Hristos, neprihănirea desăvârşită a legii. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu spre salvarea fiecăruia care crede, pentru că aceasta face să se manifeste neprihănirea lui Dumnezeu. Nu numai legea – neprihănirea lui Dumnezeu – este predicată, și măreția ei susținută de Evanghelie, ci, prin Evanghelie, roadele neprihănirii apar în viaţa celui care crede.

Unii ar putea face „neprihănirea lui Dumnezeu” din acest text, sinonimă cu „îndreptăţirea”. Aceasta este în regulă, dacă ei nu limitează aplicarea textului la momentul îndreptăţirii din trecut. Aceasta este aplicarea legii, în Hristos, la viaţa călcătorului, care îl îndreptăţeşte pe acesta. Prin răscumpărarea care este în Hristos Isus, Dumnezeu, prin harul Său, socoteşte trecutul păcătosului care crede, ca şi cum ar fi fost, în fiecare aspect, în acord cu leagea Sa. Aceasta este îndreptăţirea. Aceasta este descoperirea, sau manifestarea, prin Evanghelie, a neprihănirii lui Dumnezeu. Dar textul spune că aceasta este descoperită „prin credinţă, la credinţă”; şi aceasta nu poate fi înţeleasă altfel ca o lucrare progresivă a neprihănirii. Versetul învaţă că neprihănirea lui Dumnezeu este descoperită de la un grad de credinţă, la un grad de credinţă mai înalt, şi în consecinţă, neprihănirea trebuie să fie întotdeauna în creştere. Acest lucru este arătat prin citarea pe care apostolul o face pentru a-și dovedi declarația. Trebuie ca neprihănirea lui Dumnezeu să fie descoperită de la credinţă, la credinţă, argumentează el, pentru că, este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” Forţa acesteia este în faptul că viaţa creştină, care este rezultatul credinţei, este progresivă. Viaţa creştină este o continuă creştere. Petru spune: „Voi deci, prea iubiţilor, ştiind mai dinainte aceste lucruri, păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi, şi să vă pierdeţi tăria; ci creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.” 2 Petru 3:17, 18. Singura cale pentru a nu cădea de la ceea ce avem, este să creştem. David spune despre omul neprihănit că „el este ca un pom sădit lângă un izvor de apă.” Ps. 1:3. Aceasta înseamnă creştere continuă.

Citim despre calea celor drepţi că aceasta, „este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei.” Prov. 4:18. Dar „cel cel neprihănit trăieşte prin credinţă”, de aceea, trebuie ca credinţa lui să crească.

Din nou, Pavel spune către Corinteni: „Cel ce dă sămânţă semănătorului şi pâine pentru hrană, vă va da şi vă va înmulţi şi vouă sămânţa de semănat şi va face să crească roadele neprihănirii voastre.” 2 Cor. 9:10.

Către Tesaloniceni, el scrie: „Domnul să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi.” 1 Tes. 3:12. Şi din nou, el spune: „Dar vă îndemnăm, fraţilor, să sporiţi tot mai mult în ea.” 1 Tes. 4:10. Dar credinţa lucrează prin fapte; iubirea este rezultatul adevăratei credinţe; de aceea, creşterea dragostei va avea ca rezultat, creşterea credinţei.

Către Evrei, apostolul scrie: „De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos, şi să mergem spre cele desăvârşite.” Evrei 6:1. Iar în epistola către Filipeni, Pavel spune: „Nu că am şi câştigat premiul, sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” Filip. 3:12-14. Aici este prezentată o continuă atingere a unor realizări. Chemarea lui Dumnezeu, în Hristos Isus, este o chemare la o viaţă de sfinţenie sau neprihănire, pentru că citim: „Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.” 1 Petru 1:15, 16.

Această neprihănire la care suntem chemaţi, şi realizările mai înalte, spre care trebuie să ne aplecăm constant, sunt obţinute numai prin credinţă, aşa cum exprimă Pavel dorinţa sa de a fi găsit în Hristos, nu având o neprihănire proprie, ci aceea care este prin credinţa lui Hristos, neprihănire care este a lui Dumnezeu, prin credinţă. Filip. 3:9. De aceea, întrucât neprihănirea vine doar prin credinţă, şi pentru că ea trebuie să crească, urmează că şi credinţa trebuie să crească. Aşadar, nu a fost în van rugăciunea pe care ucenicii au rostit-o, când au spus: „Măreşte-ne credinţa!” Luca 17:5.

Faptul că acea credinţă este predispusă la creştere, este clar declarată de Scripturi. Pavel a avut speranţa că atunci când credinţa fraţilor corinteni va creşte, el va fi ajutat de ei să predice Evanghelia în regiuni dincolo de ei. 2 Cor. 10:15, 16.  Către Tesaloniceni, el a scris că s-a rugat nespus, zi şi noapte, ca să-i poată vedea şi să poată împlini ce lipseşte credinţei lor. 1 Tes. 3:10. Iar mai târziu, el a scris: „Trebuie să mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, cum se şi cuvine, pentru că credinţa voastră merge mereu crescând, şi dragostea fiecăruia din voi toţi faţă de ceilalţi se măreşte tot mai mult.” 2 Tes. 1:3.

Ultimul text conţine întregul argument pe care l-am făcut. Credinţa lor a crescut, iar ca şi o consecinţă, dragostea lor a crescut. Dragostea este împlinirea legii. Aceasta este manifestarea neprihănirii lui Dumnezeu, şi este un rezultat al adevăratei credinţe, pentru că credinţa lucrează prin dragoste, şi singura neprihănire care poate fi acceptată când Domnul vine este prin credinţa lui Hristos, „neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.” Asta fiind învăţătura Scripturii, nu este niciun motiv pentru care nu am putea înţelege Romani 1:17, exact aşa cum citim: „neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă.”

Una sau două exemple notabile, înregistrate în Scriptură, vor ilustra acest lucru. Apostolul afirmă că „Prin credinţă n-a pierit curva Rahav împreună cu cei răzvrătiţi, pentru că găzduise iscoadele cu bunăvoinţă.” Evrei 11:31. Acest caz a fost motivul poticnirii unora care nu i-au dat destulă atenţie. Este bine ştiut că Rahav a minţit oamenii trimişi de împăratul Ierihonului ca să scape iscoadele (vezi Iosua 2: 2-6) şi unii îşi imaginează că salvând-o, Dumnezeu a pus un premiu pe minciună, şi că uneori este în regulă să minţi. Nu este adevărat. Rahab a fost salvată nu pentru că a minţit, ci din cauza credinţei ei. Ea, ca şi alţi oameni din Ierihon, a auzit cum a despicat Domnul apele Mării Roşii, şi cum i-a condus pe israeliţi; dar numai ea singură, dintre toţi locuitorii Ierihonului, a crezut că mâna Domnului a fost în această lucrare, şi că El a dat ţara Canaanului, israeliţilor. Ea a avut o credinţă simplă, dar era o ignorantă, în întregime, a legii lui Dumnezeu. În codul moralităţii păgâne, minciuna era socotită o virtute, şi ea nu ştia nimic mai bun. Dar credinţa ei a făcut posibilă salvarea ei, şi a adus-o în locul în care putea învăţa neprihănirea. Ca o consecinţă naturală, credinţa ei în Dumnezeu putea creşte când învăţa mai multe despre El. În cazul ei, avem o situaţie clară a descoperirii neprihănirii lui Dumnezeu, din credinţă, la credinţă.

Acelaşi lucru este valabil şi în cazul lui Corneliu. El şi casa lui, se temeau de Dumnezeu, a făcut multă milostenie, şi „se ruga neîncetat lui Dumnezeu.” Ca o consecinţă, un înger i-a fost trimis, îndemnându-l să trimită după Petru, care să îi spună ce să facă.

Suma tuturor lucrurilor este că credinţa este aceea care Îl aduce pe Dumnezeu aproape de noi. Dacă noi credem mai întâi că El este, ni Se va descoperi pe întregime. Dacă ne bucurăm în acea lumină şi dacă umblăm în ea, credinţa noastră va creşte şi aceasta va aduce mai multă lumină. Ca la Rahav, aşa la toţi. Dumnezeu nu ne garantează binecuvântarea, pentru că suntem neprihăniţi, ci ca să putem fi neprihăniţi. Când credinţa noastră ne aduce la Hristos, este ca să putem învăţa despre El. Adăugăm credinţei noastre virtute şi cunoaştere. Dar pentru că credinţa vine prin auzire, şi auzirea de Cuvântul lui Dumnezeu, înseamnă că cu cât cunoaştem mai mult în realitate – acceptăm – Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai mare va fi credinţa noastră. Şi astfel, crescând zilnic în credinţă, cel drept merge din putere, la putere, până când zorii zilei desăvârşite îi va conduce în imediata prezenţă a lui Dumnezeu.