Răbdarea, dezvoltarea ei şi roadele sale

Răbdarea, dezvoltarea ei şi roadele sale

Autor: Ellet Joseph Waggoner
Revista: Signs of the Times
Data publicarii: 16.02.1891

„Deci fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui Ii datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţa în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înşeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat.”  Rom. 5: 1-5.

 

Prezentăm aici, latura practică a îndreptăţirii prin credinţă. Nu că îndreptăţirea prin credinţă nu este practică în fiecare aspect, pentru că nimic nu poate fi mai practic decât iertarea păcatelor. Ci pentru că aceasta prezintă rezultatul zilnic practic al îndreptăţirii prin credinţă. Mai întâi, este o pace care nu poate fi tulburată de nimic exterior. O astfel de pace, care era în Ştefan şi Pavel, era superioară urletelor mulţimii, care cerea vieţile lor. Apoi, este o bucurie, bucurându-se în speranţa slavei lui Dumnezeu. Credinţa dă acces la harul lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu este în conformitate cu bogăţiile harului Său. Slava lui Dumnezeu va fi în conformitate cu bogăţiile harului Său. Deţinerea slavei asigură că slava va fi descoperită; de aceea, oricine, prin credinţă, gustă bogăţiile harului lui Dumnezeu, se poate bucura în deplină asigurare de slava care va fi descoperită în el. Credinţa care însuşeşte harul lui Dumnezeu, ajunge înainte şi apucă slava veşnică. Aşa cum spune apostolul Petru:

„Pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere, şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos, pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită, pentru că veţi dobândi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre.” 1 Petru 1:7-9.

Dar bucuria noastră în speranţa slavei lui Dumnezeu, nu este pentru că avem vremuri uşoare, fără încercări. Reţineţi din textul tocmai citat că „bucuria negrăită şi strălucită” este cuplată cu încercări care pot fi asemuite doar cu flacăra aprigă care încălzeşte creuzetul în care este plasat aurul. Aşa este în pasajul din faţa noastră. „Noi ne bucurăm şi în necazurile noastre.” De ce? Pentru că „necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţa în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea.” Să reţinem aceste aspecte. Noi cunoaştem ce aduce necazul; să studiem cum lucrează răbdarea, care este experienţa care rezultă, şi care este speranţa.

Cei mai mulţi oameni cred că necazul lucrează nerăbdare. Aceasta este o mare greşeală. Este adevărat că, chiar şi în încercări mărunte, care nu sunt vrednice de luat în seamă în acelaşi catalog cu necazurile, suntem aduşi deseori la nerăbdare; dar ele niciodată nu dau naştere la nerăbdare. Ele pur şi simplu descoperă nerăbdarea care există deja. Mulţi oameni îşi scuză iritabilitatea, prin pledoaria provocărilor puternice. Dacă alţi oameni nu ar fi aşa exasperanţi, ei nu ar deveni nerăbdători. Greşit. Dacă alţi oameni nu s-ar intersecta cu ei, fără niciun dubiu, nu ar manifesta nerăbdare. Un câine sau un urs, ar putea spune la fel; ei nu şi-ar arăta dinţii şi nu ar mormăi, fără să fie provocaţi. Dar natura lor este totuşi feroce. Circumstanţele şi asocierile nu ne fac nerăbdători şi păcătoşi. Ele pot să scoată ceva la suprafaţă, dar nu ne pot face să manifestăm ceea ce nu avem.

Necazul lucrează răbdare doar în aceia care, fiind îndreptăţiţi prin credinţă, au pace cu Dumnezeu. Nimic altceva decât necazul, poate lucra răbdare, nu este o altă cale ca răbdarea să poată fi dezvoltată decât încercările; cu cât sunt mai puternice, cu atât mai mare este experienţa şi mai luminoasă speranţa.

Ce este răbdarea? Este pur şi simplu îndurare. Boul, de exemplu, este un simbol al răbdării, pentru că el îşi poartă în linişte jugul, şi rabdă poveri grele şi chiar lovituri. Cum poate un om să suporte şi să sufere, şi să arate totuşi o dispoziţie de perseverenţă liniştită, fără să aibă încercări. Nu există chemare la răbdare, când nu este povară de purtat. Aşa cum  muşchiul care nu este niciodată exersat în a purta poveri, nu poate avea putere, tot aşa, sufletul care nu este niciodată încercat, nu poate avea răbdare. Răbdarea este necesară, pentru că doar cel în care răbdarea are lucrarea sa perfectă, este desăvârşit şi întreg, nelipsindu-i nimic. Iacov 1:4. De aceea, răbdarea este necesară. Sigur, noi ne putem bucura în ceea ce lucrează desăvârşirea, şi aduce la noi orice bun posibil.

Cum lucrează necazul răbdare? Faptul că aceasta lucrează doar în cei care sunt îndreptăţiţi prin credinţă, în Hristos, sugerează răspunsul. Aceasta este atunci când relaţia dintre noi şi Hristos este foarte apropiată. Să o punem sub forma unui paradox, care ne va impresiona mai mult mintea. Necazul lucrează răbdare numai când învăţăm cum să nu o îndurăm. Noi îndurăm povara pe care necazul ne-o impune, numai când o aruncăm. Următoarele texte ne vor servi ca dovadă:

„De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. ... Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele.” Matei 6: 25-32.

„Smeriţi-vă, dar, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi.”

„Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, şi El te va sprijini. El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit.” Ps. 55:22.

Apostolul Pavel a fost chemat să poarte poveri grele, şi să îndure suferinţă grea, şi el spune cu privire la greutăţile sale, şi la felul în care le-a purtat:

„Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine.” 1 Cor. 15:10.

El, care a fost îndreptăţit prin credinţă, a pus asupra lui Hristos, cea mai grea povară care poate fi purtată – povara păcatului. Hristos a murit în scopul asumării acestei poveri, pe care omul nu o poate purta. „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” 1 Petru 2:24. Persoana îndreptăţită dă de încercări care presează asupra lui, dar el a învăţat deja despre puterea lui Hristos, şi a dovedit adevărul făgăduinţei Sale minunate „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” Matei 11:28. El ştie că el însuşi nu are puterea de a răbda aceste încercări, fără a fi iritat; povara se va dovedi prea grea pentru el. Aşa că el poartă aceasta, aruncând-o asupra lui Hristos, care îi dă cea mai deplină garanţie. „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” Rom. 8:32.

Nu doar doctrina, ci realitatea îndreptăţirii prin credinţă, devine alinarea tuturor durerilor, susţinătorul în orice încercare, puterea în fiecare îndatorire. Noi nu ştim cum vom fi hrăniţi şi îmbrăcaţi, dacă urmăm câteva direcţii clare ale datoriei. De ce? Nu este „viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea”? Ce e „mai mult”, cuprinde şi ceea ce e mai puţin, şi dacă Dumnezeu a dat pe Fiul Său, ne dă împreună cu El toate cele necesare. Ce să spunem despre credinţa unuia care mărturiseşte că cunoaşte pe Hristos, dar care continuă să se îngrijoreze şi să se agite de teamă pentru ceva calamitate, sau cârteşte dacă întâmpină o mică boală? Desigur, dacă credinţa lui nu îl face în stare să aibă încredere, în aceste încercări, cum poate el cunoaşte ceva despre Dumnezeu? Dacă credinţa în Hristos este bună la ceva, ea este bună la orice. Şi exact pentru aceasta este bună. „Căci deprinderea trupească este de puţin folos, pe când evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare.” 1 Tim. 4:8.

Şi răbdarea lucrează experienţa. Desigur. Experienţă în ce? – De ce experienţa, ori demonstrarea puterii lui Dumnezeu de a ne ţine chiar şi în micile necazuri şi încercări ale vieţii, ca şi în încercările serioase, vine în timpul persecuţiilor mari? Doar încercările ne pot da această experienţă, pentru că numai încercările şi nenorocirile ne pot conduce să punem la încercare puterea lui Dumnezeu. Şi amintiţi-vă că această „experienţă” este pur şi simplu experienţa în bunăvoinţa lui Dumnezeu de a purta toate poverile noastre, astfel că pacea lui Dumnezeu, şi nu nerăbdarea, pot stăpâni în inimile noastre. Şi totuşi bărbaţi şi femei care niciodată în vieţile lor nu aruncă o povară asupra Domnului, care niciodată nu au adus poverile zilnice la Domnul, pentru ca El să le poarte şi care, în consecinţă, au dezvoltat nerăbdare şi nerodnicie, vorbesc deseori despre „experienţa lor creştină”. Astfel ar trebui să înveţe că experienţa este ceva mai mult decât o simplă mărturisire.

Acest articol nu abordează acea nădejde care nu înşeală, pe care o produce această experienţă practică, spaţiul restrâns nu ne permite să luăm în considerare asta. Un alt articol se va ocupa de asta. Dar dacă cititorul va face experimentul de a se ţine tare, prin credinţă, de puterea şi dragostea lui Dumnezeu, va cunoaşte prin experienţă ce este această nădejde.