1. Rănit în casa celor ce Îl iubeau - 1200 de cuvinte

1. Rănit în casa celor ce Îl iubeau - 1200 de cuvinte

Autor: Ronald Duffield
Revista: Resurse diverse

La începutul lui 2013, Ron Duffield a fost rugat să scrie un articol pentru numărul special din Adventist Review, dedicat aniversării a 125 de ani de la sesiunea Conferinței Generale de la Minneapolis, care urma să apară în octombrie 2013. Tema atribuită inițial a fost acoperirea evenimentelor care s-au dezvoltat între anii 1888-1896. În procesul prin care s-a căutat rezumarea evenimentelor perioadei respective – din vastul material acumulat pe parcursul ultimilor 20 de ani – s-a format un mic manuscris prin care tema sau subiectul de bază al manuscrisului Întoarcerea ploii târzii a fost adus din nou la suprafață, și anume: a trimis Domnul cu adevărat începutul ploii târzii și a marii strigări în 1888 și au fost acestea acceptate? Multe dintre răspunsurile la aceste întrebări de bază pot fi găsite în materialul care acoperă perioada dintre anii 1888-1896. Din acest manuscris nou format, un articol rezumat de 2000 de cuvinte a fost extras cu mare trudă pentru Review, cu ajutorul editorial excelent și profesional oferit de Ken McFarland. Au fost făcute, de asemenea, planuri pentru publicarea unui mic manuscris în formă de pamflet pentru acei cititori ai articolului care ar fi dorit o documentare ulterioară.

Cu toate acestea, când articolul a fost trimis către Review în august 2013, cu o săptămână înaintea termenului limită, nu a reușit să atingă obiectivele personalului editorial și a fost în cele din urmă respins. Pentru a nu se pierde timpul și efortul investite atât în realizarea articolului-rezumat cât și a pamfletului, s-au făcut planuri pentru tipărirea cărții Rănit în casa celor ce Îl iubeau.

Articolul scris de Ron pentru Review, precum și edițiile prescurtate vor fi redate și în această aplicație. Mai jos găsiți ediția revizuită la 1200 de cuvinte:

 

„Rănit în casa celor ce Îl iubeau”

Când va reîncepe ploaia târzie întreruptă?

Ron Duffield

 

„Nu este nimic de care Satana să se teamă mai mult,” a scris Ellen White în 1887, „ca de faptul că poporul lui Dumnezeu va deschide calea și va înlătura orice obstacol pentru ca Domnul să poată turna Duhul Săupeste o biserică slabă și nepocăită.”[1]Timp de aproape patruzeci de ani poporul advent a aşteptat cu nerăbdare „vremurile de înviorare” (Fapte 3:19), atunci când ploaia târzie va fi revărsată asupra bisericii, împuternicind-o pentru vestirea soliei marii strigări din Apocalipsa 18 în întreaga lume.

Conferința de la Minneapolis din 1888

În lunile dinaintea Conferinţei de la Minneapolis din 1888, lui Ellen White i s-a spus că „există încă multă lumină care va străluci din Legea lui Dumnezeu şi din Evanghelia neprihănirii. Solia aceasta, înţeleasă în adevăratul ei caracter şi proclamată în Duhul, va lumina pământul cu slava ei.”[2]

După doar două zile de la începutul întâlnirii, Ellen White a spus cu ardoare că „botezul Duhului Sfânt va veni peste noi la această întâlnire, dacă vom vrea.”[3]Cu toate acestea, în timpul Conferinţei s-au manifestat atitudini fariseice şi s-au ivit conflicte. În ceea ce ar putea fi una dintre cele mai sobre declaraţiile ale sale cu privire la Conferința din 1888, Ellen White a citat Zaharia 13:6 şi a aplicat acest verset la modul în care mărturiile ei inspirate, date în apărarea soliei şi a solilor, au fost trate la Minneapolis: „Hristos a fost rănit în casa celor ce Îl iubeau.”[4]

La sfârşitul lunii noiembrie a anului 1892, un articol scris al lui Ellen White publicat în Review and Herald, a declarat începutul marii strigări şi a revărsării Duhului Sfânt: „Timpul de încercare se află chiar în faţa noastră, deoarece solia îngerului al treilea, care a fost rostită cu glas puternic, a început să fie vestită deja prin descoperirea neprihănirii lui Hristos. … Aceasta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul.”[5]

Institutul Pastoral și Conferința Generală din 1893

În 27 ianuarie a început Institutul Pastoral cu o durată de trei săptămâni, urmat de cele trei săptămâni ale sesiunii Conferinței Generale,care s-a încheiat în 9 martie.  Pe parcursul întâlnirilor, diferiți vorbitori au citat din articolul din Reviewal lui Ellen White, din 22 noiembrie 1892, şi au proclamat vestea bună că a sosit vremea „pentru marea strigare … [şi] pentru ploaia târzie, iar noi trebuie să o cerem.”[6]

Din Australia, Ellen White s-a bucurat de „veştile bune din America” şi de faptul că Domnul „lucrează pentru poporului Său.”[7]  Primind și exemplare din Bulletin,ea „a avut o masă îmbelșugată în citirea” predicilor din fiecare zi.[8]

Întunericul care a urmat

Astfel de rapoarte ar trebui să ne bucure când analizăm istoria noastră, dacă nu ar mai fi și restul poveștii. Astfel se face că Satana, temându-se pentru propria lui existență a născocit câteva strategii împotriva bisericii din 1893, pentru a anula efectele începutului ploii târzii şi marii strigări care a urmat.

Dintre toate tacticile folosite de Satana pentru a submina începerea ploii târzii şi a marii strigări, felul în care i-a incitat pe unii să considere Conferințele din 1892 şi din 1893 drept un simplu rezultat al fervorii exagerate, extremismului şi fanatismului ‒ a adus cel mai mare succes pentru planurile lui diavoleşti.

În octombrie 1893, Ellen White a afirmat fără ezitare că „toate revelările lui Dumnezeu la Conferinţa [din 1893], eu le declar ca fiind de la El. Nu îndrăznesc să spun că lucrarea aceea a fost fervoare exagerată şi entuziasm nejustificat. Nu, nu. Dumnezeu S-a apropiat de voi, iar Duhul Său cel Sfânt v-a revelat că El are un cer întreg plin de binecuvântări, chiar şi lumină pentru a lumina lumea.”[9]

Scriindu-i lui O.A. Olsen în 1895, în contextul respingerii continue a soliei de la Minneapolis, Ellen White i-a mustrat pe cei care „făceau plini de zel declarații împotriva entuziasmului și fanatismului” și în acest fel revărsând „dispreț asupra manifestărilor Duhului Sfânt. În aceeași scrisoare ea a definit această „foarte prețioasă solie”trimisă prin frații Waggoner şi Jones, ca solia îngerului al treilea care urma să fie „proclamată cu glas tare [marea strigare] şi să fie însoţită de revărsarea Duhului Său într-o mare măsură [ploaia târzie].”[10]

Întoarcerea lui Hristos amânată

În 1896, Ellen White a declarat că „Satana a reuşit să îndepărteze în mare măsură de la poporul nostru, puterea specială a Duhului Sfânt pe care Dumnezeu a tânjit să le-o împărtăşească [ploaia târzie].… Lumina care trebuie să lumineze tot pământul cu slava ei [marea strigare] a fost întâmpinată cu împotrivire şi, prin acţiunea propriilor noştri fraţi, a fost în mare măsură ţinută departe de lume.”[11]

Iar în 1901 Ellen White a declarat că „va fi nevoie să mai rămânem mulți ani în această lume datorită neascultării, la fel ca poporul Israel, dar, de dragul lui Hristos, poporul Său nu ar trebui să mai îngrămădească păcat peste păcat [Isaia 30:1],[12]acuzându-L pe Dumnezeu de consecinţele acţiunilor lor greşite.”[13]

Cum rămâne cu noi?

Am sărbătorit recent 150 de ani de existenţă a Biserică Adventistă de Ziua a Şaptea (n.tr. la data scrierii articolului).[14]Acum sărbătorim 125 de ani de la istorica sesiune a Conferinţei Generale din 1888, de la Minneapolis, despre care Ellen White spunea că a fost începutul marii strigări și a revărsării Duhului Sfânt ca primii stropi ai ploii târzii. Însă mulți alții se întreabă dacă se merită să sărbătorim astfel de pietre de hotar, se întreabă și unde este ploaia târzie astăzi. Fără îndoială că făgăduințele lui Dumnezeu nu s-au schimbat! Dar vai, dacă ar fi ca ploaia târzie să se întoarcă din nou la noi ca popor, la fel ca la Conferința de la Minneapolis, cum vom răspunde dacă nu am învăţat lecţiile trecutului?

Cuvintele lui Ellen White sunt tot la fel de adevărate astăzi ca și atunci când le-a scris, în 1892: „Nu avem nimic a ne teme pentru viitor decât dacă vom uita calea pe care ne-a condus Domnul, și ceea ce a vrut El să ne învețe în istoria noastră trecută.”[15]

Note de subsol:

[1]Ellen G. White, „The Church’s Great Need,” Review and Herald, 22 martie 1887.

[2]Ellen G. White, „To Brethren Assembled at General Conference,” Manuscrisul 15, noiembrie 1888; în 1888Materials, p. 165, 166.

[3]Ellen G. White, „Morning Talk,” Manuscrisul 6, 11 octombrie 1888; în 1888Materials, p. 72.

[4]Ellen G. White către J. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai 1889; în 1888Materials, p. 296.

[5]Ellen G. White, „The Perils and Privileges of the Last Days,” Review and Herald, 22 noiembrie 1892.

[6]General Conference Daily Bulletin, 30 ianuarie 1893, pp. 38, 39. Vezi și pp. 131, 145, 149, 165, 183-185, 188, 189.

[7]Ellen G. White, “Diary,” Manuscrisul 80, 24 aprilie 1893; în 1888Materials, p. 1170.

[8]Ellen G. White către S.N. Haskell, Scrisoarea 41a, 12 mai 1893; în 1888Materials, p. 1184.

[9]Ellen G. White cătreW.W. Prescott, Scrisoarea 47, 25 ocotmbrie 1893; în Manuscript Release, vol. 10, p. 346.

[10]Ellen G. White către O.A. Olson, Scrisoarea 57, 1 mai 1895; în 1888Materials, pp. 1326, 1336, 1337.

[11]Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 96, 5 iunie 1896; în 1888Materials, p. 1575.

[12]„Vai copiilor răzvrătiți, spune Domnul, care primesc sfat, dar nu de la mine; și care se acoperă cu o acoperitoare, dar nu din Duhul Meu, pentru a adăuga păcat la păcat.” (Isaia 30:1, Fidela)

[13]Ellen G. White către P.T. Magan, Scrisoarea 184, 7 decembrie 1901; în Manuscript Releases, vol. 10, pp. 277-278.

[14]Mark A. Kellner and Elizabeth Lechleitner, „Adventist Leaders Hear Fresh Perspectives on Adventist Church History,” Adventist World, iunie 2013, pp. 6, 7.

[15]Ellen G. White către frații de la Conferința Generală, Scrisoarea 32, 19 decembrie 1892; în „Council Meeting,” General Conference Daily Bulletin, 29ianuarie 1893, p. 24.