2. Rănit în casa celor ce Îl iubeau - rezumat

2. Rănit în casa celor ce Îl iubeau - rezumat

Autor: Ronald Duffield
Revista: Resurse diverse

La începutul lui 2013, Ron Duffield a fost rugat să scrie un articol pentru numărul special din Adventist Review, dedicat aniversării a 125 de ani de la sesiunea Conferinței Generale de la Minneapolis, care urma să apară în octombrie 2013. Tema atribuită inițial a fost acoperirea evenimentelor care s-au dezvoltat între anii 1888-1896. În procesul prin care s-a căutat rezumarea evenimentelor perioadei respective – din vastul material acumulat pe parcursul ultimilor 20 de ani – s-a format un mic manuscris prin care tema sau subiectul de bază al manuscrisului Întoarcerea ploii târzii a fost adus din nou la suprafață, și anume: a trimis Domnul cu adevărat începutul ploii târzii și a marii strigări în 1888 și au fost acestea acceptate? Multe dintre răspunsurile la aceste întrebări de bază pot fi găsite în materialul care acoperă perioada dintre anii 1888-1896. Din acest manuscris nou format, un articol rezumat de 2000 de cuvinte a fost extras cu mare trudă pentru Review, cu ajutorul editorial excelent și profesional oferit de Ken McFarland. Au fost făcute, de asemenea, planuri pentru publicarea unui mic manuscris în formă de pamflet pentru acei cititori ai articolului care ar fi dorit o documentare ulterioară.

Cu toate acestea, când articolul a fost trimis către Review în august 2013, cu o săptămână înaintea termenului limită, nu a reușit să atingă obiectivele personalului editorial și a fost în cele din urmă respins. Pentru a nu se pierde timpul și efortul investite atât în realizarea articolului-rezumat cât și a pamfletului, s-au făcut planuri pentru tipărirea cărții Rănit în casa celor ce Îl iubeau.

Articolul scris de Ron pentru Review, precum și edițiile prescurtate vor fi redate și în această aplicație. Mai jos găsiți o variantă revizuită a articolului.

 

Rănit în casa celor ce Îl iubeau

Ron Duffield

„Nu este nimic de care Satana să se teamă mai mult,” a scris Ellen White în 1887, „ca de faptul că poporul lui Dumnezeu va deschide calea și va înlătura orice obstacol pentru ca Domnul să poată turna Duhul Său peste o biserică slabă și nepocăită.”[1] Timp de aproape patruzeci de ani poporul advent a aşteptat cu nerăbdare „vremurile de înviorare” (Fapte 3:19), atunci când ploaia târzie va fi revărsată asupra bisericii, împuternicind-o pentru vestirea soliei marii strigări din Apocalipsa 18 în întreaga lume.

Conferința de la Minneapolis din 1888

În lunile dinaintea Conferinţei de la Minneapolis din 1888, lui Ellen White i s-a dat sensul evenimentelor importante care urmau să aibă loc curând în biserică. I s-a spus că „există încă multă lumină care va străluci din Legea lui Dumnezeu şi din Evanghelia neprihănirii. Solia aceasta, înţeleasă în adevăratul ei caracter şi proclamată în Duhul, va lumina pământul cu slava ei.”[2]

Rezultatele unei astfel de adunări importante a conducătorilor bisericii ar avea un impact de durată asupra mişcării advente.[3] După doar două zile de la începutul întâlnirii, Ellen White a spus cu ardoare că „botezul Duhului Sfânt va veni peste noi la această întâlnire, dacă vom vrea.”[4] Însă, manifestându-se atitudini fariseice şi ivindu-se conflicte în timpul Conferinţei, Ellen White avea să realizeze curând că „în general, spiritul și influența predicatorilor care au venit la această întâlnire este de a înlătura lumina.”[5] În ceea ce ar putea fi una dintre cele mai sobre declaraţiile ale sale cu privire la Conferința din 1888, Ellen White a citat Zaharia 13:6 şi a aplicat acest verset la modul în care mărturiile ei inspirate, date în apărarea soliei şi a solilor, au fost trate la Minneapolis: „Hristos a fost lovit și rănit în casa celor ce Îl iubeau.”[6]

Ea a descris mai târziu cum „toţi cei prezenţi la adunare au avut ocazia să treacă de partea adevărului prin primirea Duhului Sfânt, care a fost trimis de Dumnezeu cu atâta belşug de iubire şi îndurare. Dar … manifestările Duhului Sfânt au fost atribuite fanatismului.”[7]

Dați oamenilor o șansă

Ellen White a socotit că dacă predicatorii nu vor să primească lumina, atunci ea vrea „să dea poporului o şansă; poate că ei o vor primi.”[8] Consecventă cu ce a spus, împreună cu A.T. Jones, E.J. Waggoner și alții, în lunile următoare, Ellen White a dus această solie bisericilor din întreaga țară.

În South Lancaster, în ianuarie 1889, Ellen White a descris cum slava lui Dumnezeu a venit peste întâlnire și „ca un val de putere a plutit deasupra adunării.”[9] S.N. Haskell a caracterizat întâlnirea ca o „revărsare a Duhului Sfânt,” care, conform așteptărilor sale, „va crește în putere și se va extinde până când se va transforma în marea strigare a soliei îngerului al treilea?”[10]

Mulți oameni au avut parte de o experiență nouă în urma auzirii soliei împărtășită în următorii ani, în timp ce alții „au tratat cu dispreț” „revărsarea Duhului Sfânt.”[11]

Începutul marii strigări

La începutul anului 1892, Ellen White i-a scris din Australia lui S.N. Haskell, arătând cât de aproape a venit cerul: „Lumina a venit; lumina care va lumina pământul cu razele ei strălucitoare a luminat de la tronul lui Dumnezeu. … Lumea întreagă va fi luminată de slava lui Dumnezeu. Lumina strălucește acum.”[12] Ellen White a continuat același subiect câteva săptămâni mai târziu, indicând că „Revărsarea Duhului Sfânt asupra bisericii este așteptată ca fiind în viitor; dar biserica are privilegiul de a o primi acum. … și cerul așteaptă să o reverse.[13]

În urma avertizării lui Ellen White, Haskell a scris o serie de șase părți pentru Review and Herald în care a proclamat începutul marii strigări prin manifestările Duhului Sfânt.[14]

Redeșteptările din cadrul întâlnirilor de tabără

Pionierul adventist J.N. Loughborough a relatat despre întâlnirea de tabără de la Lansing, Michigan, din luna septembrie, că de la adunările advente din 1843-44 nu a mai văzut puterea Domnului manifestată „în așa măsură.” Ei au simțit că „aveau parte de câțiva stropi ai ploii târzii.”[15]

Președintele Conferinței Generale O.A. Olsen s-a bucurat de „timpul de mare înviorare,” declarând că marea strigare „este aici,” sfătuindu-i pe ascultătorii săi: „Nu o mai așteptați; nu vă mai uitați după ea undeva departe.”[16]

La sfârșitul lui noiembrie, un articol al lui Ellen White publicat în Review cu privire la pericolele și privilegiile zilelor din urmă a proclamat încă o dată începutul marii strigări și revărsarea Duhului Sfânt: „Timpul de încercare este chiar asupra noastră, pentru că marea strigare a îngerului al treilea a început deja în descoperirea neprihănirii lui Hristos. … Aceasta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple întreg pământul.[17]

O.A. Tait a răspuns cu întrebarea evidentă: „Cine nu vede că ploaia târzie este gata să fie turnată peste noi în măsură bogată? Suntem gata să o primim?”[18] A.T. Jones a ajuns la aceeași concluzie. În urma articolului din 22 noiembrie scris de Ellen White în Review, Jones a predica „două cuvântări mișcătoare și benefice” înaintea unei audiențe supraaglomerate în Tabernacolul de la Battle Creek; una despre marea strigare și ploaia târzie, iar cealaltă despre neprihănirea prin credință.[19]

La scurt timp după aceea, a avut loc o redeșteptare la Colegiul de la Battle Creek.[20] Aproape toți studenții au fost captivați, aceasta având ca rezultat treizeci de botezuri. Cu toate acestea, scria președintele colegiului, W.W. Prescott, „nu a fost nici urmă de exaltare, ci se distingeau clar impresiile adânci ale Duhului lui Dumnezeu.”[21] W.A. Spicer a sperat ca toți „să experimenteze câteva picături ale binecuvântatei ploii târzii! Aceasta «așteaptă să fie cerută și primită».”[22]

Institutul Pastoral și Conferința Generală din 1893

În 27 ianuarie a început Institutul Pastoral cu o durată de trei săptămâni, urmat de cele trei săptămâni ale sesiunii Conferinței Generale, care s-a încheiat în 9 martie. S.N. Haskell, J.N. Loughborough, R.A. Underwood, A.T. Jones, W.W. Prescott, R.C. Porter, O.A. Olsen și alții au fost aleși de către comitetul Conferinței Generale în august 1892, fiindu-le atribuite subiecte pentru studiile biblice, care trebuiau prezentate sutelor de adventiști din întreaga lume, care urmau să se adune în Battle Creek.[23] Pe parcursul întâlnirilor, diferiți vorbitori au citat din articolul din Review al lui Ellen White, din 22 noiembrie 1892, şi au proclamat vestea bună că a sosit vremea „pentru marea strigare … [şi] pentru ploaia târzie, iar noi trebuie să o cerem.”[24]

Institutul Pastoral și Conferința Generală s-au încheiat într-o notă de triumf, iar majoritatea participanților au simțit binecuvântările divine. O.A. Olsen a descris conferința ca o „remarcabilă ocazie. Duhul Domnului a fost prezent într-o măsură bogată. Eu nu am mai văzut ceva asemănător la niciuna dintre întrunirile noastre de până acum.”[25]

Ellen White s-a bucurat de „veștile bune din America” și de faptul că Domnul „lucrează pentru poporul Său.”[26] Primind și exemplare din Bulletin, ea „a avut o masă îmbelșugată în citirea” predicilor din fiecare zi.[27] De fapt, mesajele transmise acolo erau de asemenea natură încât, la ani de zile după aceea, Ellen White a fost instruită să folosească discursuri lui A.T. Jones, care conţineau „argumente puternice privind validitatea Mărturiilor … care au fost inspirate de Duhul Sfânt.”[28]

Întunericul care a urmat

Astfel de rapoarte ar trebui să ne bucure când analizăm istoria noastră, dacă nu ar mai fi și restul poveștii. Astfel se face că Satana, temându-se pentru propria lui existență a născocit câteva strategii împotriva bisericii din 1893, pentru a anula efectele începutului ploii târzii şi marii strigări care a urmat. Prin critici fanatici aduse împotriva bisericii, prin influențe lumești în biserică și în școlile noastre și prin orbire fariseică ce a continuat lupta împotriva soliei de la Minneapolis și împotriva solilor – chiar atribuind însăși lucrarea Duhului Sfânt extremismului, entuziasmului și fanatismului – Satana a reușit să producă o întârziere.

Fanatismul

A.W. Stanton și W.F. Caldwell au apărut la Conferința din 1893 cu o broșură intitulată „Marea strigare!” compusă în mare măsură din Mărturii ale lui Ellen White aplicate greșit, care declara că Biserica Adventistă devenise parte din „Babilon.”[29] Ellen White a răspuns repede printr-o serie de patru părți în Review,[30] căutând să contracareze lucrarea marii strigări false: „De ce aceşti oameni atât de plini de zel pentru cauză nu au fost prezenţi la Conferinţa Generală [din 1893], ţinută la Battle Creek, aşa cum cei devotaţi au fost prezenţi la Ierusalim la timpul revărsării Duhului Sfânt?” a întrebat ea.[31]

Trăsături lumești sau apostazie în biserică

W.W. Prescott relata în iulie 1893 că „a existat o reacţie negativă după înviorarea din 1892” de la Colegiul Battle Creek.[32]  Unul dintre profesori a mers atât de departe încât să declare că „fiecare dintre studenţii care au înregistrat un progres” în timpul redeșteptării, „a apostaziat şi s-a întors într-o stare mai rea decât înainte”.[33]  Deşi s-au emis diferite păreri cu privire la cauza acestor lucruri, Ellen White a fost condusă la adevărata cauză a problemei.

Scriindu-i lui Prescott în octombrie 1893, Ellen White era „îndurerată să vadă că lumina preţioasă dată la Battle Creek la ultima sesiune a Conferinţei Generale [1893] nu a fost apreciată îndeajuns ca toate lămpile să fie ţinute arzând.” „S-a făcut o mare greşeală prin faptul că s-au urmat planurile şi ideile lumii în ceea ce priveşte recreerea prin satisfacerea şi iubirea de plăceri. Aceasta a dus de fiecare dată la pierderi.”[34]

Revărsarea Duhului Sfânt numită fanatism!

Oricum, dintre toate tacticile folosite de Satana pentru a submina începerea ploii târzii şi a marii strigări, felul în care i-a incitat pe unii să considere redeșteptările din 1892 şi din 1893 drept un simplu rezultat al fervorii exagerate, extremismului şi fanatismului ‒ a adus cel mai mare succes pentru planurile lui diavoleşti. Uriah Smith, J.H. Kellogg și alții au aruncat primii astfel de acuzații.[35]

În octombrie 1893, Ellen White a afirmat fără ezitare că „toate revelările lui Dumnezeu la Conferinţa [din 1893], eu le declar ca fiind de la El. Nu îndrăznesc să spun că lucrarea aceea a fost fervoare exagerată şi entuziasm nejustificat. Nu, nu. Dumnezeu S-a apropiat de voi, iar Duhul Său cel Sfânt v-a revelat că El are un cer întreg plin de binecuvântări, chiar şi lumină pentru a lumina lumea.”[36] Ea a continuat să spună că „Se pune chiar sub semnul întrebării dacă a fost lucrarea lui Dumnezeu sau un val de fanatism. O ‒ şi ce mai exultă Satana![37]

Scriindu-i la puţin timp după aceea lui Uriah Smith, Ellen White l-a avertizat riguros: „Trebuie să fim foarte atenţi să nu îndurerăm Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, declarând că ajutorul dat de Duhul Său cel Sfânt este o formă de fanatism.”[38]

În mai multe articole din Review publicate la începutul lui 1894,  Ellen White și-a exprimat îngrijorarea că unii vor privi  în urmă la minunatele manifestări ale revărsării Duhului Sfânt și vor spune: „«La fel am simţit şi în 1893, iar unii în care am avut încredere au spus că lucrarea a fost fanatism.»[39]

Scriindu-i lui O.A. Olsen în 1895, în contextul respingerii continue a soliei de la Minneapolis, Ellen White i-a mustrat pe cei care    „făceau plini de zel declarații împotriva entuziasmului și fanatismului” și în acest fel revărsând „dispreț asupra manifestărilor Duhului Sfânt. În aceeași scrisoare ea a definit această „foarte prețioasă solie” trimisă prin frații Waggoner și Jones ca solia îngerului al treilea, care urma sa fie „proclamată cu glas tare [marea strigare], și să fie însoțită de revărsarea Duhului Sfânt într-o mare măsură [ploaia târzie].”[40]

Întoarcerea lui Hristos amânată

În 1896, Ellen White a continuat să scrie câteva mustrări din inimă:[41]Dacă puterea lui Satana poate să intre în templul lui Dumnezeu, ca să manipuleze lucrurile după cum îi place, timpul de pregătire va fi prelungit. Acesta este secretul mişcărilor făcute pentru a se împotrivi bărbaţilor [Jones și Waggoner] pe care Dumnezeu i-a trimis cu o solie de binecuvântare pentru poporul Său.[42]

Două săptămâni mai târziu, Ellen White a afirmat că „Satana a reușit să îndepărteze în mare măsură de la poporul nostru, puterea specială a Duhului Sfânt pe care Dumnezeu a tânjit să le-o împărtășească. Inamicul i-a împiedicat să obțină eficiența care ar fi putut fi a lor, în vestirea adevărului [ploaia târzie] către lume așa cum l-au vestit apostolii după ziua Cinzecimii. Lumina care trebuie să lumineze tot pământul cu slava ei [marea strigare] a fost întâmpinată cu împotrivire și, prin acțiunea propriilor noștri frați, a fost în mare măsură ținută departe de lume.”[43]

În noiembrie 1896, O.A. Olsen a compilat o serie de scrisori și mesaje scrise de penița lui Ellen White, care vorbeau direct despre felul necuvenit în care a fost primită revărsarea Duhului Sfânt începând cu Conferința de la Minneapolis.[44] Când A.F. Ballenger a citit noua publicație, Special Testimony to Battle Creek Church, în 1897, inima lui a fost profund tulburată. Într-o predică ținută în tabernacolul din Battle Creek, în 25 septembrie 1897, Ballenger a atras atenția asupra Mărturiei și a apoi a declarat că „fiecare adventist de ziua a șaptea ar trebui acum, asemenea lui Daniel, să își mărturisească păcatele lui și ale poporului.”[45]

În 1899, G.A. Irwin, președinte al Conferinței Generale, a ținut o predică mișcătoare în Sabat despre a doua venire în care a amintit despre „stropii ploii târzii” din 1893, însă a înțeles că eșecul de a înainta mai mult în mesaj a dus la o întârziere.[46]

La Conferința Generală din 1901, W.W. Prescott  a îndreptat mințile celor din audiență înspre Minneapolis și înspre faptul că „în ultimii treisprezece ani această lumină a fost respinsă și mulți s-au întors împotriva ei și chiar astăzi se întorc împotriva ei și o resping.”[47]

În cele din urmă, în 1901, Ellen White a afirmat că poate „va fi nevoie să mai rămânem mulți ani în această lume datorită neascultării, la fel ca poporul Israel, dar, de dragul lui Hristos, poporul Său nu ar trebui să mai îngrămădească păcat peste păcat [Isaia 30:1][48], acuzându-L pe Dumnezeu de consecințele acțiunilor lor greșite.”[49]

 Minneapolis-ul nu a fost uitat

În 1924, la nouă ani după moartea lui Ellen White, fratele A.G. Daniells a primit sarcina de a pregăti o compilație a scrierilor ei pe subiectul îndreptățirii prin credință. Cercetând cei treizeci și opt de ani care se scurseseră de la solia de la Minneapolis, el a fost condus la concluzia tristă că „Solia nu a fost primită niciodată, nici proclamată, nici nu i s-a dat curs liber așa cum ar fi trebuit.[50]

La doar câțiva ani mai târziu, Taylor Bunch a alcătuit o broșură în care prezintă paralelele dintre Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea și poporul Israel în călătoria lor din Egipt înspre Canaan.[51] El și-a prezentat studiile  în cadrul săptămânii de rugăciune la Pacific Union College în anul școlar 1930-1931[52] și mai târziu în 1937, la Tabernacolul din Battle Creek în timpul serviciilor de seară. În studiile sale, Bunch a declarat că „solia a adus începutul ploii târzii,” dar nu a continuat să se reverse deoarece „ a fost respinsă de mulți și curând s-a stins din experiența poporului advent.[53]

Cum rămâne cu noi?

Au trecut șaptezeci și șapte de ani de când Taylor Bunch a prezentat seria lui de predici în Battle Creek (n.tr. la data scrierii articolului). Recent am sărbătorit 150 de ani de existență a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.[54] Acum sărbătorim 125 de ani de la istorica sesiune a Conferinței Generale din 1888, de la Minneapolis, despre care Ellen White spunea că a fost începutul marii strigări și a revărsării Duhului Sfânt ca primii stropi ai ploii târzii. Însă mulți alții se întreabă dacă se merită să sărbătorim astfel de pietre de hotar, se întreabă și unde este ploaia târzie astăzi. Fără îndoială că făgăduințele lui Dumnezeu nu s-au schimbat! Dar vai, dacă ar fi ca ploaia târzie să se întoarcă din nou la noi ca popor, la fel ca la Conferința de la Minneapolis,cum vom răspunde dacă nu am învățat lecțiile trecutului? Cuvintele lui Ellen White sunt tot la fel de adevărate astăzi ca și atunci când le-a scris, în 1892: „Nu avem nimic a ne teme pentru viitor decât dacă vom uita calea pe care ne-a condus Domnul, și ceea ce a vrut El să ne învețe în istoria noastră trecută.”[55]

Note de subsol:

[1] Ellen G. White, „The Church’s Great Need,” Review and Herald, 22 martie 1887.

[2] Ellen G. White, „To Brethren Assembled at General Conference,” Manuscrisul 15, noiembrie 1888; în 1888 Materials, p. 165, 166.

[3] Roger Coon, „Minneapolis/1888: The «Forgotten» Issue,” Transcript of Loma Linda University Lecture, Oct. 23-25, 1988, Ellen G. White Estate, Shelf Document, p. 7.

[4] Ellen G. White, „Morning Talk,” Manuscrisul 6, 11 octombrie 1888; în 1888 Materials, p. 72.

[5] Ellen G. White către G.I. Butler, Scrisoarea 21, 14 octombrie 1888; în 1888 Materials, p. 86, subliniere oferită.

[6] Ellen G. White către J. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai 1889; în 1888 Materials, p. 296.

[7] Ellen G. White către O.A. Olsen, Scrisoarea 81, 31 mai 1896; în 1888 Materials, p. 1565.

[8] Ellen G. White, „Morning Talk,” Manuscrisul 9, 24 octombrie 1888; în 1888 Materials, p. 152.

[9] Ellen G. White, „Sermon at Ashfield, Australia, Camp-meeting,” Manuscrisul 49, 3 noiembrie 1894; în Manuscript Releases, vol. 5, p. 234.

[10] S.N. Haskell, „The General Meeting at South Lancaster, Mass.,” Review and Herald, 29 ianuarie 1889, p. 73.

[11] Ellen G. White to Children of the Household, Scrisoarea 14, mai 1889; în 1888 Materials, p. 320.

[12] Ellen G. White către S.N. Haskell, Scrisoarea 10a, 6 aprilie 1892, nepublicată, subliniere oferită.

[13] Ellen G. White către S.N. Haskell, Scrisoarea 15, 25 iunie 1892; în Manuscript Releases, vol. 5, p. 335, subliniere oferită.

[14] S.N. Haskell, „«Watchman, What of the Night?»”  Nr. 1-6, Review and Herald, 12 iulie până în 16 august 1892.

[15] J.N. Loughborough, „Nebraska, Southern Illinois, and Michigan Camp-Meetings,” Review and Herald, 1 noiembrie 1892, p. 684.

[16] O.A. Olsen, „Go Forward,” predică ținută la Battle Creek, 29 octombrie 1892; în Review and Herald, 8 noiembrie 1892, p. 689.

[17] Ellen G. White, „The Perils and Privileges of the Last Days,” Review and Herald, 22 noiembrie 1892.

[18] O.A. Tait, „Planning for Big Work,” Review and Herald, 29 noiembrie 1892, p. 752.

[19] „Editorial Notes,” Review and Herald, 29 noiembrie 1892, p. 752.

[20] Ron Graybill, „A.D. 1892: Revival Comes to Michigan," Insight, 30 martie 1971, pp. 3-7.

[21] W.W. Prescott, „The Work at Battle Creek College,” decembrie 1892; în Document File 256, Ellen G. White Estate, filiala Loma Linda.

[22] W. A. Spicer, Editorial Comment, The Home Missionary, decembrie 1892, p. 288.

[23] „Minutes of the General Conference Committee, Third Meeting,” 1 august 1892; în „Transcription of minutes of General Conference Committee, 1892 to 1896,” pp. 14-15, General Conference Archives, Silver Spring, MD.

[24] General Conference Daily Bulletin, 30 ianuarie 1893, pp. 38, 39. Vezi și pp. 131, 145, 149, 165, 183-185, 188, 189.

[25] O.A. Olsen to W. C. White, 17 martie 1893; în Manuscripts and Memories of Minneapolis, p. 242.

[26] Ellen G. White, „Diary,” Manuscrisul 80, 24 aprilie 1893; în 1888 Materials, p. 1170.

[27] Ellen G. White către S.N. Haskell, Scrisoarea 41a, 12 mai 1893; în 1888 Materials, p. 1184.

[28] Ellen G. White către A.T. Jones, Scrisoarea 230, 25 iulie 1908; în Manuscript Releases, vol. 9, p. 278.

[29] North American Division Officers and Union Presidents, Issues: The Seventh-day Adventist Church and Certain Private Ministries (North American Division of Seventh-day Adventists, 1992), pp. 56-8.

[30] Ellen G. White, „The Remnant Church not Babylon,” Review and Herald, 22 august până pe 12 septembrie 1893.

[31] Ibid., 5 septembrie 1893.

[32] Gilbert M. Valentine, William Warren Prescott: Seventh-day Adventist Educator, Andrews University Dissertation, p. 183.

[33] J.H. Kellogg către W.C. White, 17 iulie 1893; în Manuscripts and Memories of Minneapolis, p. 265.

[34] Ellen G. White către W. W. Prescott, Scrisoarea 47, 25 octombrie 1893; în Manuscript Release, vol. 10, p. 346, vol. 4, p. 255.

[35] Gilbert M. Valentine, William Warren Prescott: Seventh-day Adventist Educator, Andrews University Dissertation (Ann Arbor, MI: University Microfilms International, 1982), p. 148; J.H. Kellogg către W. C. White, 17 iulie 1893; în Manuscripts and Memories of Minneapolis, pp. 264-265.

[36] Ellen G. White către W. W. Prescott, Scrisoarea 47, 25 octombrie 1893; în Manuscript Release, vol. 10, p. 346.

[37] Ellen G. White către W. W. Prescott, Scrisoarea 47, 25 octombrie 1893; în „A Sheaf of Correspondence Between E. G. White in Australia and W. W. Prescott Regarding School Matters at Battle Creek, Particularly Sports and Amusements,” Ellen G. White Estate Shelf Documents, Nr. 249a, p. 17; se găsește pe pagina de internet http://drc.whiteestate.org/files/130.pdf.

[38] Ellen G. White către U. Smith, Scrisoarea 58, 30 noiembrie 1893; în 1888 Materials, p. 1210.

[39] Ellen G. White, „Was the Blessing Cherished?” Review and Herald, 6 februarie 1894.

[40] Ellen G. White către O.A. Olson, Scrisoarea 57, 1 mai 1895;  în 1888 Materials, pp. 1326, 1336, 1337.

[41] Vezi Ellen G. White către frații care ocupă poziții de responsabilitate în lucrare, Scrisoarea 6, 16 ianuarie 1896; în 1888 Materials, pp. 1478-1479; Ellen G. White către S.N. Haskell, Scrisoarea 38, 30 mai 1896; în 1888 Materials, p. 1540; Ellen G. White, „Experience of the Golden Calf an Example for God’s People Today,” Manuscrisul 16, 10 mai 1896; în Manuscript Releases, vol. 19, pp. 113, 114.

[42] Ellen G. White către O.A. Olsen, Scrisoarea 83, 22 mai 1896; în 1888 Materials, p. 1525, sublinierea oferită.

[43] Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 96, 5 iunie 1896; în Materialele 1888, vol. 4, p.74.

[44] Special Testimony to Battle Creek Church (1896), incluzând la acel moment mai multe scrisori și manuscrise nepublicate (majoritatea dintre ele sunt citate din lucrarea de mai sus): Ellen G. White către S.N. Haskell, Scrisoarea 38, 30 mai 1896; Ellen G. White către O.A. Olsen, Scrisoarea 57, 1 mai 1895; „Experience of the Golden Calf an Example for God’s People Today,” Manuscrisul 16, 10 mai 1896; Ellen G. White către frații din poziții de responsabilitate din America, Scrisoarea 5, 24 iulie 1895.

[45] A.F. Ballenger, „Who is on the Lord’s Side?”  O predică ținută în Tabernacolul din Battle Creek în Sabatul din 25 septembrie 1897; în Review and Herald, Oct. 5, 1897, p. 629.

[46] G.A. Irwin, „Sermon,” Sabat dimineață, 8 iulie 1899; în Australasian Union Conference Record, Special No. 1, 10 iulie 1899, pp. 10-12.

[47] W.W. Prescott, „Sermon,” 15 aprilie 1901, General Conference Bulletin, April 18, 1901, p. 321.

[48] „Vai copiilor răzvrătiți, spune Domnul, care primesc sfat, dar nu de la mine; și care se acoperă cu o acoperitoare, dar nu din Duhul Meu, pentru a adăuga păcat la păcat.” (Isaia 30:1, Fidela)

[49] Ellen G. White către P.T. Magan, Scrisoarea 184, 7 decembrie 1901; în Manuscript Releases, vol. 10, pp. 277-278.

[50] A.G. Daniells, Christ Our Righteousness (Washington, D.C.: Ministerial Assn. of Seventh-day Adventists, 1926), p. 47.

[51] Taylor G. Bunch, Forty Years in the Wilderness: In Type and Antitype (ca. 1928).

[52] Vezi, The Advent Review and Sabbath Herald, 21 martie 1931, pp. 24-5.

[53] Taylor G. Bunch, The Exodus and Advent Movements in Type and Antitype (Privately Published Facsimile, cir. 1937), 107, 168.

[54] Mark A. Kellner and Elizabeth Lechleitner, „Adventist Leaders Hear Fresh Perspectives on Adventist Church History,” Adventist World, iunie 2013, pp. 6, 7.

[55] Ellen G. White către frații de la Conferința Generală, Scrisoarea 32, 19 decembrie 1892; în „Council Meeting,” General Conference Daily Bulletin, 29 ianuarie 1893, p. 24.