Asemănarea lui Hristos cu Dumnezeu, prezentată în primul capitol din Evrei, este doar o introducere în prezentarea asemănării Lui cu omul, aşa cum apare în al doilea capitol din Evrei.

Asemănarea Lui cu Dumnezeu, aşa cum apare în primul capitol din Evrei, este singura bază pentru adevărata înţelegere a asemănării Lui cu omul, prezentată în al doilea capitol din Evrei.

Iar asemănarea cu Dumnezeu, aşa cum este redată în primul capitol din Evrei, este o asemănare – nu în sensul unei fotografii sau al unui tablou – ci este asemănare în sensul de a fi efectiv la fel în natura însăşi – „întipărirea Fiinţei Lui”, Duh din Duhul lui Dumnezeu, substanţă din substanţa lui Dumnezeu.

Înţelegerea aceasta ne este dată ca una pregătitoare pentru a ne ajuta să înţelegem asemănarea Lui cu oamenii. Altfel spus: din aceasta noi trebuie să înţelegem că asemănarea Lui cu oamenii nu a fost doar în ce priveşte forma, ca o fotografie sau ca un tablou, ci a fost asemănare în natură, chiar în substanţă. Dacă nu este aşa, atunci primul capitol din Evrei, cu toate detaliile lui informative, este lipsit de înţeles şi plasat rău, în ce priveşte legătura aceasta.

Care este, aşadar, adevărul despre Hristos făcut după asemănarea oamenilor, prezentat în al doilea capitol din Evrei?

Păstrând în minte ideea principală din primul capitol şi din primele patru versete din al doilea capitol – despre Hristos în contrast cu îngerii, mai presus de îngeri, ca Dumnezeu – vom începe cu versetul al cincilea din al doilea capitol, de unde este prezentat Hristos în contrast cu îngerii, mai prejos de îngeri, ca om.

Aşa că, citim: „Fiindcă, nu îngerilor le-a supus lumea ce are să vină, despre care vorbim. Iar unul, într-un anume loc a adeverit spunând: „Ce este omul, ca să-ţi aminteşti de el, sau fiul omului ca să îl cercetezi? L-ai făcut puţin mai prejos decât îngerii, l-ai încoronat cu glorie şi onoare, şi l-ai aşezat peste lucrările mâinilor tale; Toate le-ai supus sub picioarele lui. Căci prin faptul că el a supus toate sub el, nu i-a lăsat nimic nesupus. Dar acum încă nu vedem toate cele supuse lui. Dar vedem pe Isus.” (Evrei 2: 5-9, Fidela).

Aceasta înseamnă că: Dumnezeu nu a supus îngerilor lumea viitoare, ci a supus-o omului. Totuşi nu a supus-o omului căruia i-a fost dată în supunere la început, fiindcă, măcar că aşa a fost, acum nu vedem că ar fi aşa. Omul şi-a pierdut stăpânirea, şi în loc ca toate lucrurile să fie supuse sub picioarele lui, el însuşi este supus acum morţii. Iar el este supus morţii din cauză că este supus păcatului, fiindcă „printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Romani 5:12). El este supus morţii deoarece este supus păcatului, fiindcă moartea este doar plata păcatului.

Cu toate acestea, rămâne pentru totdeauna adevărat că nu îngerilor a supus Dumnezeu lumea viitoare, ci omului. Iar acum, Isus Hristos este OMUL.

Deşi domeniul acesta de stăpânire a fost supus omului, şi măcar că acum nu vedem că îi este supus, deşi omului i-a fost dată stăpânire peste tot (pământul), iar acum vedem că omul a pierdut stăpânirea, totuşi, „Îl vedem pe Isus”, ca om, venit pentru a recâştiga domeniul de stăpânire de la început. Îl „vedem pe Isus” ca om, venind pentru ca toate lucrurile să-I fie supuse.

Omul de la început a fost primul Adam. Celălalt Om este al doilea Adam. Primul Adam a fost făcut cu puţin mai prejos de îngeri; pe al doilea Adam, pe Isus, Îl vedem de asemenea „făcut cu puţin mai prejos de îngeri.”

Primul om nu a rămas în poziţia în care a fost făcut, cu „puţin mai prejos de îngeri.” El a pierdut poziţia aceasta, coborând şi mai jos, devenind supus păcatului şi, prin aceasta, supus suferinţei, ajungând să sufere moartea.

Pe al doilea Adam Îl vedem în aceeaşi poziţie, în aceeaşi stare: „Vedem pe Isus, care a fost făcut puţin mai prejos decât îngerii, pentru suferirea morţii.” Din nou: „Cel ce sfinţeşte şi cei sfinţiţi, sunt toţi DINTR-UNUL.” (Fidela).

Cel care sfinţeşte este Domnul Hristos. Cei ce sunt sfinţiţi sunt oameni din orice neam, din orice seminţie, din orice limbă şi din orice popor. Un om sfinţit din orice neam, din orice seminţie, din orice limbă sau popor, este o demonstraţie divină a faptului că fiecare suflet din acel neam, seminţie, limbă sau popor, poate să fie sfinţit. Iar Isus, pentru că a devenit unul dintre aceştia, ca să-i poată aduce la slavă, este dovada faptului că El este unul din familia umană; că El, ca om, şi toţi oamenii, sunt „toţi dintr-unul; din care cauză nu se ruşinează să îi numească fraţi.”

Aşadar, aşa cum în cer El era mai presus de îngeri, ca Dumnezeu, la fel pe pământ a fost mai prejos de îngeri, ca om. Aşa cum atunci când era mai presus de îngeri, ca Dumnezeu, El şi Dumnezeu erau dintr-unul; la fel, când a fost pe pământ, mai prejos de îngeri, ca om, El şi omul sunt „dintr-unul”. Aşa că, la fel de sigur după cum, în ce priveşte pe Dumnezeu, Isus şi Dumnezeu sunt dintr-unul – din acelaşi Duh, din aceeaşi natură, din aceeaşi substanţă; în acelaşi fel, în ce priveşte pe om, Hristos şi omul sunt „dintr-unul” – din aceeaşi carne, din aceeaşi natură, din aceeaşi substanţă.

Asemănarea lui Hristos cu Dumnezeu este în substanţă la fel ca în înfăţişare. Iar asemănarea lui Hristos cu omul este în substanţă la fel ca în înfăţişare. Dacă nu ar fi aşa, nu ar fi niciun sens pentru care primul capitol din Evrei sa fie o introducere pentru al doilea, nu ar fi niciun sens în antitezele dintre primele două capitole, iar primul capitol ar fi nelalocul lui şi lipsit de semnificaţie, ca bază introductivă pentru al doilea.