Cu privire la Autocrație

Cu privire la Autocrație

Există în natura lucrurilor un principiu după care nimeni nu are dreptul să stăpânească asupra vieţii şi conştiinţei unei alte persoane. Acesta este domeniul exclusiv al lui Dumnezeu, şi nimeni altul afară de El nu dispune de acest drept; numai El, care l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Lui, spre slava Lui Însuşi; numai El, care a creat pe fiecare individ spre a fi răspunzător în mod personal numai Lui.

Totuşi, omul păcătos şi nestăpânit nu a fost dispus niciodată să permită lui Dumnezeu să-Şi ocupe locul în sufletul individului; dimpotrivă, el a fost totdeauna ambiţios şi gata să ocupe locul acesta pentru sine, iar pentru realizarea acestei ţinte el se foloseşte de toate mijloacele şi planurile posibile. În general, istoria nu este altceva decât succesiunea unor încercări, pe scara cea mai largă posibilă, de a realiza pretenţia arogantă a omului păcătos şi neînfrânat de a stăpâni în locul lui Dumnezeu asupra sufletelor oamenilor. O demonstraţie mai clară, care să arate cât de greu se luptă Dumnezeu pentru îndreptarea soartei oamenilor, nici nu s-ar fi putut da sau cere vreodată, decât aceea care a fost dată din zilele lui Abel şi până acum, printr-un efort permanent şi susţinut de menţinere a acestei libertăţi perfecte şi individuale în faţa celor mai subtile pretenţii şi a combinaţiilor de forţă şi de putere cele mai uriaşe pe care le-ar putea născoci această lume. De la Nimrod până la Nebucadneţar şi de la Nebucadneţar până acum, pornirile şi energia oricărei împărăţii au fost îndreptate numai către acest lucru. Şi în tot decursul acestui timp, exemplul câtorva splendide persoane, precum Avraam, Iosif, Moise, Daniel, al celor trei tovarăşi evrei, Pavel, Wyckliff, Huss, Militz, Matthias, Conrad, Ieronim, Luther, Roger Williams şi al multor altora, şi deasupra tuturor cel al lui Isus Hristos, prin credinţă divină ei au stat cu totul singuri cu Dumnezeu, absolut singuri în ce priveşte legătura cu oamenii. Aşa au apărat ei individualitatea, şi prin aceasta libertatea sufletului omenesc; aşa s-au luptat ei pentru suveranitatea lui Dumnezeu asupra domeniului sufletesc.

Imperiul babilonian avea stăpânire asupra întregii lumi cunoscute atunci. Nebucadneţar era, pe vremea aceea, monarhul şi stăpânul absolut al imperiului. „Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului, şi te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu eşti capul de aur” (Daniel 2, 37-38).

În providenţa Sa, Dumnezeu a supus toate naţiunile pământului sub sceptrul împăratului Babilonului (Ieremia 27, 1-13). Autoritatea împăratului era absolută în sistemul şi forma de guvernare a Babilonului. Cuvântul său era lege. În absolutismul şi în suveranitatea sa, împăratul Nebucadneţar îşi închipuise că este suveran asupra sufletelor oamenilor ca şi asupra trupurilor lor, asupra vieţii religioase ca şi asupra obligaţiilor civile. Aceasta era soarta tuturor care se aflau sub stăpânirea lui. Şi fiindcă era stăpânitorul naţiunilor, el credea că are dreptul de a fi stăpân şi asupra religiei naţiunilor. Prin urmare, el a făcut un chip de aur de treizeci de metri înălţime şi de trei metri lăţime, şi „l-a ridicat în câmpia Dura, în ţinutul Babilonului.” Apoi a chemat persoanele oficiale din toate provinciile împărăţiei sale pentru a lua parte la inaugurarea şi închinarea în onoarea chipului de aur. Au venit toţi funcţionarii împărăţiei şi s-au adunat înaintea chipului de aur.

„Iar un crainic a strigat cu glas tare: ‘Iată ce vi se porunceşte popoare, neamuri, oameni de toate limbile! În clipa când veţi auzi sunetul trâmbiţei, cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii, cimpoiului şi a tot felul de instrumente de muzică să vă aruncaţi cu faţa la pământ şi să vă închinaţi chipului de aur pe care l-a înălţat împăratul Nebucadneţar. Oricine nu se va arunca cu faţa la pământ şi nu se va închina, va fi aruncat chiar în clipa aceea în mijlocul unui cuptor aprins” (Daniel 3, 4-6). Iar când instrumentele au dat semnalul închinării, „toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile s-au aruncat cu faţa la pământ şi s-au închinat chipului de aur” (versetul 7).

Dar printre cei adunaţi erau şi trei tineri captivi dintre evreii aduşi de la Ierusalim. Ei fuseseră însărcinaţi de către împărat şi de mai marii lui cu posturi de înaltă răspundere. Lor le-a fost „dat în grijă treburile ţinutului Babilonului.” Aceştia nu se plecaseră, nu se închinaseră şi nici nu acordaseră vreo atenţie deosebită acelui serviciu religios.

Acest lucru a fost observat şi a stârnit indignarea unora: „Dar, sunt nişte iudei cărora le-ai dat în grijă treburile ţinutului Babilonului, şi anume Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, oameni care nu ţin deloc seama de tine, împărate. Ei nu slujesc dumnezeilor tăi şi nu se închină chipului de aur pe care l-ai înălţat tu!” (versetul 12).

Împăratul, „mâniat şi plin de urgie,” a poruncit ca acei trei tineri să fie aduşi înaintea lui. Porunca a fost îndeplinită. Împăratul li se adresă personal şi în mod direct: „Înadins oare, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, nu slujiţi voi dumnezeilor mei, şi nu vă închinaţi chipului de aur pe care l-am înălţat?” Apoi împăratul însuşi a poruncit ca, la sunetul instrumentelor, cei trei tineri să se arunce la pământ şi să se închine chipului, iar dacă nu vor proceda astfel vor fi aruncaţi „în mijlocul unui cuptor aprins.”

Tinerii îi răspunseră însă liniştiţi: „Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru căruia îi slujim poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii împărate că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălţat!” (versetul 14-18).

Situaţia era foarte clară. Stăpânul puterii lumeşti rostise porunca în mod personal către cei trei tineri, iar răspunsul din partea lor era la fel de direct, arătând că nu erau dispuşi să se conformeze voinţei împăratului. O asemenea purtare şi asemenea cuvinte împăratul nu mai întâlnise niciodată până atunci, în tot timpul puterii sale absolute. De aceea s-a stârnit în el o nemulţumire, atât personală cât şi oficială; el s-a „umplut de mânie,” încât „şi-a schimbat faţa,” întorcându-şi privirile împotriva celor trei tineri, şi poruncind să fie încălzit cuptorul de şapte ori mai tare decât de obicei; şi „cei mai voinici ostaşi din oştirea lui” să-i lege pe aceşti tineri şi să-i arunce în mijlocul cuptorului aprins.

Ordinul a fost executat. Cei trei bărbaţi „cu izmenele, cămăşile, mantalele şi celelalte haine ale lor” au căzut „în mijlocul cuptorului aprins.” În clipa aceea împăratul a rămas înmărmurit. El a încremenit – „s-a înspăimântat şi s-a sculat repede,” şi a strigat sfetnicilor săi: „N-am aruncat noi în mijlocul focului trei oameni?”

Ei l-au asigurat că este adevărat. Dar el exclamă: „Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului, şi nevătămaţi; şi chipul celui de al patrulea seamănă cu al unui fiu de Dumnezeu.”

Apoi împăratul se apropie de gura cuptorului, şi strigă pe cei trei pe nume, zicând: „Slujitorii Dumnezeului celui Prea Înalt, ieşiţi afară şi veniţi încoace!” Ei „au ieşit din mijlocul focului. Dregătorii, îngrijitorii, cârmuitorii şi sfetnicii împăratului s-au strâns şi au văzut că focul nu avusese nici o putere asupra trupului acestor oameni, că nici perii capului lor nu se pârliseră, hainele le rămăseseră neschimbate, şi nici măcar miros de foc nu se prinsese de ei. Nebucadneţar a luat cuvântul şi a zis: ‘Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego care a trimis pe îngerul Său, şi a izbăvit pe slujitorii Săi care s-au încrezut în El, au călcat porunca împăratului şi şi-au dat mai degrabă trupurile lor decât să slujească şi să se închine altui dumnezeu decât Dumnezeului lor!’”

Situaţia era următoarea: Domnul supusese toate naţiunile pământului împăratului Babilonului. Prin soliile profeţilor adresate poporului iudeu, care era poporul Lui ales, dintre care făceau parte şi aceşti trei tineri, El le poruncise să „slujească împăratului Babilonului.” Totuşi, aceşti tineri au refuzat în mod categoric să se supună împăratului Babilonului cu privire la ceea ce le poruncise acesta în mod direct; iar în acest refuz Domnul era categoric de partea lor, şi de aceea i-a şi putut elibera.

Prin urmare, Domnul nici nu ar fi putut să arate mai clar că, prin porunca Lui, pe care o adresase poporului Său să se supună împăratului Babilonului, şi să-i servească, El nu a zis niciodată ca ei să-i servească şi în domeniul religiei.

Prin aprobarea poziţiei celor trei tineri, şi prin eliberarea lor miraculoasă, Domnul îl lămurise pe împărat în mod clar că porunca pe care o dăduse în această privinţă era greşită: că nu avea dreptul să ceară supunerea pe care o ceruse; că, prin faptul că Domnul îl făcuse împărat peste naţiunile pământului, El nu l-a făcut împărat şi peste religia popoarelor; că, prin faptul că-l înălţase ca împărat peste naţiuni, limbi şi popoare, Dumnezeu nu i-a dat şi dreptul să fie capul religios nici măcar al unui singur individ; că, prin faptul că Domnul adusese toate popoarele şi naţiunile sub jugul împăratului, pentru a-i servi din punct de vedere politic şi trupesc, acelaşi Dumnezeu a arătat în mod categoric acestui împărat că în nici un caz nu-i dăduse putere autoritară şi asupra obligaţiilor lor sufleteşti; că, în timp ce cu privire la toate lucrurile care privesc legătura naţiunilor între ele, precum şi a indivizilor între ei, i-au fost supuse toate popoarele, limbile şi naţiunile ca să-i servească, Dumnezeu făcându-l stăpân peste toate acestea – totuşi, cu privire la relaţiile care există între fiecare om şi Dumnezeu, împăratul nu avea nici un drept să se amestece; că în faţa drepturilor individuale cu privire la conştiinţă şi închinare, „cuvântul împăratului” trebuia ignorat, şi porunca lui nu avea nici o valoare; că, în comparaţie cu aceste lucruri, până şi împăratul lumii este nimic, căci în acest domeniu numai Dumnezeu este suveran şi totul în tot.

Întâmplarea din ziua aceea trebuia să slujească drept învăţătură pentru toţi împăraţii şi toate popoarele, şi a fost scrisă pentru avertizarea noastră, peste care a venit sfârşitul veacurilor.