1. Puterea lui Dumnezeu este în Evanghelie

1. Puterea lui Dumnezeu este în Evanghelie

Salutul – Romani 1:1-7

1 Pavel, rob al lui Isus, chemat să fie apostol, pus deoparte, ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, 2 pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi. 3 Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, 4 iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru, 5 prin care am primit harul şi apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinţei pe toate Neamurile, 6 între care sunteţi şi voi, cei chemaţi să fiţi ai lui Isus Hristos. 7 Deci, vouă tuturor, care sunteţi prea iubiţi ai lui Dumnezeu în Roma, chemaţi să fiţi sfinţi: Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos!

Un rob. – “Pavel, rob al lui Isus.” Astfel se prezintă apostolul romanilor. În mai multe alte epistole aceeaşi expresie este folosită. Unii oameni s-ar ruşina să se numească robi; apostolilor nu le era ruşine.

Este deosebit de important cui slujeşte cineva. Robul îşi derivă importanţa din demnitatea celui căruia îi slujeşte. Pavel îl slujea pe Domnul Isus Hristos. Oricine poate sluji aceluiaşi Stăpân. “Nu ştiţi că dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi.” (Rom.6:16). Chiar şi slujitorul de rând care se supune Domnului este slujitorul Său, nu al omului. “Robilor, ascultaţi în toate lucrurile pe stăpânii voştri pământeşti; nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci cu curăţie de inimă, ca unii care vă temeţi de Domnul. Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Hristos” (Col. 3:22-24). O astfel de gândire nu poate decât să înnobileze chiar şi cea mai banală corvoadă.

Traducerea noastră (traducerea în limba engleză a Bibliei folosită de autor - nota. trad.) nu redă semnificaţia corectă  a termenului folosit de apostol când se numeşte rob. În realitate acesta este “rob”. El a folosit cuvântul obişnuit din greacă pentru sclav. Dacă suntem cu adevărat slujitorii Domnului, suntem slujitori legaţi de El pe viaţă. Este o robie care înseamnă libertate, “căci robul chemat în Domnul, este un slobozit al Domnului. Tot aşa, cel slobod, care a fost chemat, este un rob al lui Hristos” (1 Cor. 7:22).

Pus deoparte (separat - trad. eng.). – Apostolul Pavel era “pus deoparte, ca să vestească Evanghelia”. Acelaşi lucru se poate spune despre oricine este cu adevărat robul Domnului. “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urâ pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţinea la unul, şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Matei 6:24). Nimeni nu-i poate sluji Domnului şi să aibă pe lângă aceasta o altă preocupare.

“Vrei să spui că un negustor sau un om de afaceri nu poate fi creştin?” Nicidecum. Ceea ce vreau să spun este că omul nu-I poate sluji Domnului şi să aibă altă preocupare. “Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus, şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl” (Col. 3:17). Dacă omul nu-I slujeşte Domnului în afacerea lui, el nu-I slujeşte Domnului deloc. Adevăratul rob al lui Hristos este cu adevărat pus deoparte (separat - trad. eng.).

Dar aceasta nu înseamnă că el renunţă la contactul personal cu lumea. Biblia nu susţine călugăria. Păcătosul cel mai incurabil este cel care se crede prea bun ca să se asocieze cu păcătoşii. Atunci cum trebuie să fim puşi deoparte (separaţi) pentru Evanghelie? Prin prezenţa lui Dumnezeu în inimă.  Moise i-a spus Domnului: “Dacă nu mergi Tu însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici. Cum se va şti că am căpătat trecere înaintea Ta, eu şi poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi, şi când prin aceasta vom fi deosebiţi (separaţi - trad. eng.), eu şi poporul Tău, de toate popoarele de pe faţa pământului?” (Ex. 33:15,16)

Însă cel care este pus deoparte pentru o lucrarea de predicare publică a Evangheliei aşa cum era apostolul Pavel, este pus deoparte într-un fel special, astfel că acesta nu se poate angaja într-o altă activitate pentru câştig personal. “Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a înscris la oaste” (2 Tim. 2:4). El nu poate ocupa nici o poziţie, indiferent cât de înaltă din punct de vedere al autorităţii guvernelor lumii acesteia. A proceda astfel înseamnă a-L dezonora pe Maestru şi a-ţi subestima slujba. Lucrătorul Evangheliei este ambasadorul lui Hristos şi nu există nici o altă poziţie comparabilă ca onoare.

Evanghelia lui Dumnezeu. – Apostolul a declarat că era “pus deoparte, ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu”. Este vorba de Evanghelia lui Dumnezeu care “priveşte pe Fiul Său”. Hristos este Dumnezeu şi de aceea Evanghelia lui Dumnezeu, despre care vorbeşte apostolul în primul verset al capitolului, este identică cu “Evanghelia lui Hristos” din versetul şaisprezece.

Prea mulţi sunt cei care separă pe Tatăl de Fiul în ceea ce priveşte lucrarea Evangheliei. Mulţi o fac inconştient. Dumnezeu, Tatăl, la fel ca şi Fiul, este Mântuitorul nostru. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16). “Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Cor. 5:19). “O desăvârşită unire va domni între ei amândoi.” (Zah. 6:13). Hristos a venit pe acest pământ ca reprezentant al Tatălui. Cine L-a văzut pe Hristos, la văzut şi pe Tatăl (Ioan 14:9). Lucrările pe care Hristos le-a făcut au fost lucrările Tatălui, care locuia în El (versetul 10).

Chiar şi cuvintele pe care El le-a rostit au fost cuvintele Tatălui (versetul 24). Când îl auzim pe Hristos spunând: “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă”, ascultăm de fapt invitaţia plină de îndurare a lui Dumnezeu Tatăl. Când îl vedem pe Isus ridicând copiii în braţe şi binecuvântându-i, blândeţea Tatălui ne este descoperită. Când îl vedem pe Hristos primind pe păcătoşi, amestecându-se cu ei şi mâncând cu ei, iertându-le păcatele şi curăţind hidoşii leproşi cu o atingere, suntem martori ai bunăvoinţei şi milei Tatălui. Chiar şi atunci când îl vedem pe Domnul nostru pe cruce, cu sângele şiroindu-i din coastă, acel sânge prin care suntem împăcaţi cu Dumnezeu, nu trebuie să uităm că “Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine”, astfel că apostolul Pavel a spus: “Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Fapte 20:28).

Evanghelia în Vechiul Testament. – Evanghelia lui Dumnezeu pentru care apostolul Pavel se considera pus deoparte era Evanghelia “pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi” (Rom. 1:2); literal, Evanghelia pe care El o anunţase sau o predicase mai înainte. Aceasta ne demonstrează că Vechiul Testament conţine Evanghelia şi de asemenea că Evanghelia Vechiului Testament este identică cu cea a Noului Testament. Este singura Evanghelie pe care a predicat-o apostolul. Astfel stând lucrurile, nu trebuie să ni se pară ciudat faptul că oamenii cred în valabilitatea Vechiului Testament şi  consideră că are o autoritate egală cu a Noului Testament.

Citim că Dumnezeu “a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: «Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine»” (Gal. 3:8). Evanghelia predicată oamenilor în timpul vieţii lui Pavel era aceeaşi Evanghelie care fusese predicată israeliţilor din vechime (Ev. 4:2). Moise a scris despre Hristos şi în scrierile sale se găseşte atât de mult din Evanghelie încât omul care nu crede ce a scris Moise nu poate crede în Hristos (Ioan 5:46, 47). “Toţi proorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El, capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor” (Fapte 10:43).

Pavel nu avea decât Vechiul Testament când s-a dus la Tesalonic şi “trei zile de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi, dovedind şi lămurind, că Hristos trebuia să pătimească şi să învieze din morţi” (Fapte 17:2, 3).

Timotei nu a avut la dispoziţie în copilăria şi tinereţea sa decât scrierile Vechiului Testament, iar apostolul i-a scris: “Tu să rămâi în lucrurile, pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat: din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus” (2 Tim. 3:14, 15).

Deci, citiţi Vechiul Testament aşteptându-vă să găsiţi aici pe Hristos şi neprihănirea Sa şi veţi primi înţelepciunea care duce la mântuire. Nu faceţi nici o deosebire între Moise şi Pavel, între David şi Petru, între Ieremia şi Iacov, între Isaia şi Ioan.

Sămânţa lui David. – Evanghelia lui Dumnezeu “priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul” (Rom. 1:3). Citiţi istoria lui David şi a regilor care au fost descendenţii săi şi care au devenit strămoşii lui Isus şi veţi vedea că în ceea ce priveşte natura umană Domnul a fost dezavantajat de moştenirea Sa mai mult decât poate fi oricine. Mulţi dintre ei au fost idolatri desfrânaţi şi plini de cruzime. Deşi Isus a fost astfel cuprins de slăbiciune “El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Pet. 2:22). Aceasta trebuie să inspire curaj oamenilor aflaţi în cea mai decăzută stare. Ea demonstrează că puterea Evangheliei harului lui Dumnezeu poate birui ereditatea.

Faptul că Isus a fost născut din sămânţa lui David înseamnă că El este moştenitorul tronului lui David. Despre tronul lui David Domnul a spus: “Casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea mea, şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie” (2 Sam. 7:16). Prin urmare împărăţia lui David se suprapune peste moştenirea făgăduită lui Avraam, care reprezintă lumea în întregime (Vezi Rom. 4:13).

Îngerul i-a spus lui Isus: “Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1:32, 33). Dar toate acestea îl obligau să poarte blestemul moştenirii şi să sufere moartea. “Pentru bucuria care-I era pusă înainte” El “a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea” (Ev. 12:2). “De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele care este mai pe sus de orice nume” (Fil. 2:9).

După cum a fost Hristos, tot aşa trebuie să fim şi noi. Numai trecând prin multe necazuri vom intra în Împărăţie. Cel care se teme de batjocură sau care face din naşterea sa umilă sau trăsăturile de caracter moştenite o scuză pentru deficienţele sale nu va intra în Împărăţia cerurilor. Isus Hristos a suportat cele mai mari umilinţe pentru ca toţi cei care se găsesc în această stare să poată, dacă vor, să fie înălţaţi împreună cu El pe cele mai înalte culmi.

Putere prin Înviere. - Deşi Isus Hristos a avut parte de o naştere umilă, El a fost “în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor” (Rom. 1:4). Nu a fost El Fiul lui Dumnezeu şi înainte de înviere? Desigur; iar puterea învierii s-a manifestat de-a lungul întregii Sale vieţi. Să nu amintim decât de învierea morţilor, când şi-a manifestat puterea învierii, prin puterea care era în El. Însă învierea morţilor a fost minunea care a convins oamenii înlăturând orice îndoială din mintea lor.

După înviere, El s-a întâlnit cu ucenicii Săi şi le-a spus: “Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Mat. 28:18). Moartea lui Hristos a distrus toate speranţele pe care ei şi le puseseră în El; dar când “după patima Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile” (Fapte 1:3) ei au primit dovezi îndestulătoare despre puterea Sa.

Singura lor preocupare din acel moment a fost să dea mărturie despre învierea Sa şi puterea acesteia. Puterea învierii este potrivit sfinţeniei (Duhului sfinţeniei - trad. eng.), deoarece prin Duhul Sfânt a fost El înviat. Puterea dată pentru a sfinţi oamenii este puterea care L-a înviat pe Isus din morţi. “Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia” (2 Pet. 1:3).

Ascultarea credinţei. – Pavel a spus că prin Hristos el a primit harul şi apostolia ca să aducă, pentru Numele Lui, la ascultarea credinţei pe toate Neamurile. Adevărata credinţă se manifestă prin ascultare. “Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimis El” (Ioan 6:29). Hristos a spus: “De ce-mi ziceţi: «Doamne, Doamne!» şi nu faceţi ce spun Eu?” (Luca 6:46). Aceasta înseamnă că mărturisirea credinţei în Hristos fără ascultare nu are nici o valoare. “Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi” (Iacov 2:17). “După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă” (versetul 26).

Omul nu respiră pentru a demonstra că trăieşte ci pentru că este viu. El trăieşte datorită respiraţiei. În respiraţie stă viaţa lui. Aşa că omul nu poate face fapte bune pentru a demonstra că are credinţă ci el face fapte bune deoarece faptele sunt rezultatul natural al credinţei. Chiar şi Avraam a fost îndreptăţit prin fapte, deoarece “credinţa lucra împreună cu faptele lui şi prin fapte credinţa a ajuns desăvârşită. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: «Avraam a crezut pe Dumnezeu şi i s-a socotit ca neprihănire»”

Prea iubiţi ai lui Dumnezeu.“ Această asigurare dată “vouă tuturor, care sunteţi prea iubiţi ai lui Dumnezeu în Roma” a fost mare mângâiere pentru ei. Câţi oameni au dorit să audă un înger direct din slavă care să le spună ceea ce Gabriel i-a spus lui Daniel: “Tu eşti preaiubit”! Apostolul Pavel a scris sub inspiraţia directă a Duhului Sfânt, astfel că mesajul de dragoste a venit la fel de direct din cer pentru romani ca şi pentru Daniel. Dumnezeu nu a scos în evidenţă câţiva favoriţi rostindu-le numele, ci a declarat că toţi cei din Roma sunt preaiubiţi ai lui Dumnezeu.

Însă, Dumnezeu nu se uită la faţa omului, şi acest mesaj de dragoste adresat romanilor este de asemenea şi pentru noi.  Ei erau “preaiubiţi ai lui Dumnezeu” pur şi simplu pentru că “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). “Domnul mi Se arată de departe: «Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!»” (Ier. 31:3). Şi această iubire veşnică faţă de oameni nu se clatină, deşi ei uită de ea; căci celor care au întors spatele şi care au căzut prin păcatul lor El le spune: “Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat!” (Osea 14:4). “Dacă suntem necredincioşi, totuş El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur.”

“Chemaţi să fiţi sfinţi.” – Cititorul poate observa că în Rom. 1:7 cuvintele “să fiţi” sunt subliniate ca fiind adăugate, astfel că în loc de “chemaţi să fiţi sfinţi”, traducerea literală ar fi “chemaţi sfinţi”. Dumnezeu îi cheamă pe toţi oamenii să fie sfinţi, dar pe toţi cei care Îl acceptă El îi numeşte sfinţi. Acesta este titlul lor. Când Dumnezeu îi numeşte pe oameni sfinţi, ei sunt sfinţi.

Aceste cuvinte sunt adresate bisericii din Roma, nu bisericii romane. Biserica Romană întotdeauna a fost apostaziată şi păgână. Ea a abuzat de cuvântul “sfânt” încât în calendarul ei aproape că a ajuns un nume de ruşine. Cel mai mare păcat comis de Roma a fost distincţia pe care a introdus-o între “sfinţi” şi creştinii de rând, stabilind astfel practic două niveluri de bunătate. I-a făcut pe oameni să creadă că muncitorii şi gospodinele nu sunt şi nu pot fi sfinţi şi astfel a desconsiderat adevărata sfinţenie de fiecare zi şi a înălţat leneveala pioasă şi faptele îndreptăţirii de sine.

Dar Dumnezeu nu are două niveluri de sfinţenie şi pe toţi credincioşii din Roma, aşa săraci şi necunoscuţi după cum erau mulţi dintre ei, El îi numeşte sfinţi. Acelaşi lucru este valabil astăzi în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, deşi oamenii s-ar putea să aibe o părere diferită.

Primele şapte versete din primul capitol al Epistolei către Romani reprezintă salutul. Nici o scrisoare neinspirată nu a cuprins vreodată atât de multe adevăruri în introducerea sa precum găsim în aceasta. Apostolul era atât de plin de dragostea lui Dumnezeu încât nu putea scrie nici o scrisoare fără să prezintă aproape întreaga Evanghelie în introducere. Următoarele opt versete pot fi foarte bine rezumate prin cuvintele “dator tuturor”, căci ele arată desăvârşirea devotamenului apostolului faţă de ceilalţi. Să le citim cu atenţie şi să nu ne mulţumim cu o singură lectură:

8 Mai întâi mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi toţi, căci credinţa voastră este vestită în toată lumea. 9 Dumnezeu, căruia îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor că vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele, 10 şi cer totdeauna ca, prin voia lui Dumnezeu, să am în sfârşit fericirea să vin la voi. 11 Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră, 12 sau mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credinţa, pe care o avem împreună, şi voi şi eu. 13 Nu vreau să nu ştiţi, fraţilor, că, de multe ori am avut de gând să vin la voi, ca să culeg vreun rod printre voi, ca printre celelalte neamuri, dar am fost împiedicat până acum. 14 Eu sunt dator şi Grecilor şi Barbarilor, şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi. 15 Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă celor din Roma.

O mare deosebire. – În zilele apostolului Pavel credinţa bisericii din Roma era cunoscută lumii întregi. Credinţa înseamnă ascultare; căci credinţa este socotită drept neprihănire, iar Dumnezeu niciodată nu socoteşte un lucru că este ceva decât dacă acel lucru este cu adevărat astfel. Credinţa “lucrează prin dragoste” (Gal. 5:6). Şi această lucrare este o “lucrare a credinţei” (1 Tes. 1:3). Credinţa înseamnă de asemenea umilinţă, după cum o arată cuvintele profetului: “Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui” (Hab. 2:4). Omul fără prihană este cel neprihănit; dar omul este neprihănit datorită credinţei sale; de aceea numai omul al cărui suflet nu este îngâmfat are credinţă. Prin urmare, fraţii romani din timpul lui Pavel erau umili.

Dar acum este cu totul diferit. Un exemplu ne este dat de Catholic Times din 15 iunie 1894. Papa a spus: “Am acordat autoritate episcopilor de rit sirian pentru a se întruni în sinod la Mossul”, a lăudat “supunerea plină de credincioşie” a acelor episcopi şi a ratificat alegerea patriarhului prin “autoritatea noastră apostolică”.  Un ziar anglican şi-a exprimat surprinderea, spunând: “Este aceasta o uniune liberă a unor biserici egale, sau este supunere faţă de un conducător monarhic şi suprem?” La care Catholic Times a răspuns: “Nu este o uniune liberă a unor biserici egale, ci este supunere faţă de un conducător monarhic şi suprem….Apărătorului nostru anglican noi răspundem: Nu sunteţi cu adevărat surprinşi. Ştiţi bine ceea ce Roma cere şi întotdeauna va cere – ascultare. Această cerere este acum, mai mult ca niciodată, înaintea lumii.”

Dar această cerere nu a fost înaintea lumii în zilele lui Pavel. În acele zile era biserica din Roma; acum este Biserica Romană. Biserica din Roma era cunoscută pentru umilinţa şi ascultarea sa faţă de Dumnezeu. Biserica Romană este cunoscută pentru asumarea cu semeţie a puterii lui Dumnezeu şi pentru  ascultarea faţă de sine pe care o cere.

Rugaţi-vă neîncetat. Apostolul îi implora pe tesaloniceni “să se roage neîncetat” (1 Tes. 5:17). El nu îi implora pe alţii să facă ceea ce el nu făcea, căci el le spusese romanilor că fără încetare îi amintea întotdeauna în rugăciunile sale. Nu trebuie să credem că apostolul îi avea în minte pe fraţii din Roma în fiecare oră a zilei, căci atunci nu ar fi putut să se gândească la altceva. Nimeni nu poate fi în rugăciune conştientă în fiecare clipă, însă toţi pot continua “să fie instantaneu în rugăciune”, sau, aşa cum se spune în traducerea Young, să “stăruiască în rugăciune” (Rom. 12:12).

Aceasta este în armonie cu ceea ce a spus Mântuitorul, anume că “trebuie să se roage necurmat, şi să nu se lase” sau să obosească (Luca 18:1). În parabola care urmează, judecătorul necinstit se plânge de faptul că sărmana văduvă “tot venea”. Acesta este un exemplu de rugăciune continuă.

Un om al rugăciunii. – Acesta era Pavel. El îi amintea pe romani în toate rugăciunile sale. Corintenilor el le-a scris: “Mulţumsc Dumnezeului meu totdeauna, cu privire la voi” (1 Cor. 1:4). Colosenilor: “Mulţumim lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, căci ne rugăm neîncetat pentru voi” (Col. 1:3). Şi mai expresiv el a scris filipenilor: “Mulţumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte, pe care o păstrez despre voi. În toate rugăciunile mele mă rog pentru voi toţi, cu bucurie” (Fil. 1:3, 4). Şi din nou tesalonicenilor: “Mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi toţi, pe care vă pomenim necurmat în rugăciunile noastre; căci ne aducem aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinţei voastre” (1 Tes. 1:2, 3). Şi mai departe: “Zi şi noapte Îl rugăm nespus să vă putem vedea faţa, şi să putem împlini ce mai lipseşte credinţei voastre” (1 Tes. 3:10). Fiului său preaiubit în credinţă el i-a scris: “Mulţumesc lui Dumnezeu, căruia Îi slujesc cu un cuget curat, din moşi strămoşi, că neîntrerupt te pomenesc în rugăciunile mele, zi şi noapte” (2 Tim. 1:3).

“Bucuraţi-vă întotdeauna. – Secretul pentru aceasta este să ne “rugăm neîncetat” (1 Tes. 5:16, 17). Apostolul Pavel se ruga atât de mult pentru alţii încât nu avea timp să-şi facă griji pentru el. El nu-i văzuse pe romani niciodată şi cu toate acestea se ruga pentru ei cu tot atâta putere ca şi pentru bisericile pe care le ridicase. Amintind de eforturile şi suferinţele sale, el adaugă că “pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate Bisericile” (2 Cor. 11:28).

“Ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli.” El a împlinit legea lui Hristos purtând poverile altora. Astfel a putut el să se laude cu crucea Domnului nostru Isus Hristos. Hristos a suferit pe cruce pentru alţii, dar a făcut-o “pentru bucuria care-I era pusă înainte”. Cei care sunt cu totul devotaţi altora împărtăşesc bucuria Domnului lor şi se pot bucura în El.

Să am în sfârşit fericirea să vin la voi.” (O călătorie rodnică trad. eng.) Pavel s-a rugat din toată inima ca să aibe o călătorie rodnică prin voia lui Dumnezeu pentru a vizita Roma. Citiţi capitolul douăzeci şi şapte din Faptele Apostolilor şi veţi vedea ce fel de călătorie a avut. Majoritatea oamenilor ar spune că n-a fost o călătorie rodnică. Cu toate acestea nu a existat nici o plângere din partea lui Pavel; şi cine poate spune că n-a avut o călătorie rodnică? “Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu.” De aceea trebuie să fi fost rodnică. Este bine ca să ţinem seama de aceste lucruri.

Suntem înclinaţi să privim lucrurile dintr-o perspectivă eronată. Atunci când învăţăm să le vedem aşa cum le vede Dumnezeu, vom descoperi că lucrurile pe care le socotim dezastruoase de fapt sunt rodnice. Câte bocete am putea evita dacă am ţine întotdeauna minte că Dumnezeu ştie mult mai bine decât noi cum să răspundă la rugăciunile noastre!

Daruri spirituale. – Atunci când Hristos “s-a suit sus, a luat robia roabă, şi a dat daruri oamenilor” (Ef. 4:8). Acestea erau darurile Duhului, deoarece El a spus: “Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimete” (Ioan 16:7). Iar Petru în Ziua Cincizecimii a spus: “Dumnezeu a înviat pe acest Isus, şi noi toţi suntem martori ai Lui. Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi” (Fapte 2:32, 33).

Aceste daruri sunt astfel descrise: “Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, proorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte” (1 Cor. 12:4-11).

Întăriţi prin darurile spirituale. – “Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.” Care este folosul? “Pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Ef. 4:12, 13).

Darurile Duhului trebuie să însoţească Duhul. De îndată ce primii ucenici au primit Duhul potrivit făgăduinţei, ei au primit darurile. Unul dintre daruri, vorbirea în alte limbi, s-a manifestat chiar în cea zi. Deci, de aici rezultă că absenţa darurilor Duhului într-o măsură însemnată în biserică, este dovada absenţei Duhului, bineînţeles nu în întregime, ci în măsura în care Dumnezeu l-a făgăduit.

Duhul trebuia să rămână cu ucenicii pentru totdeauna şi de aceea darurile Duhului trebuie să se manifeste în adevărata biserică până la a doua venire a Domnului. Aşa cum am declarat anterior, absenţa oricăruia dintre darurile Duhului în măsură bogată dovedeşte absenţa duhului în toată plinătatea Lui; şi acesta este secretul slăbiciunii bisericii şi a atât de multor neînţelegeri care există. Darurile spirituale întăresc biserica; de aceea biserica care nu are aceste daruri nu poate fi întărită.

Cine poate avea Duhul? – Oricine îl cere din toată inima (Vezi Luca 11:13). Duhul a fost deja turnat iar Dumnezeu nu şi-a retras niciodată darul; nu trebuie decât ca creştinii să-L ceară şi să-L primească.

“Eu sunt dator.- Aceasta a fost nota dominantă a vieţii lui Pavel şi secretul succesului său. Astăzi auzim oamenii spunând: “Lumea este datoare să mă întreţină.” Însă Pavel considera că era dator lumii cu propria sa persoană. Şi cu toate acestea nu a primit din partea lumii nimic altceva decât lovituri şi insulte. Chiar şi ceea ce primise înainte ca Hristos să-l găsească a fost cu totul o pierdere. Dar Hristos l-a găsit şi i s-a dat, astfel încât a putut sune: “Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc…dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe sine Însuşi pentru mine” (Gal. 2:20).

Deoarece viaţa lui Hristos era viaţa sa şi pentru că Hristos S-a dat pe Sine Însuşi lumii, Pavel, după cum era normal, a devenit dator faţă de lumea întreagă. La fel s-a întâmplat cu toţi cei care au fost slujitorii Domnului. “Şi David, după ce a slujit celor din vremea lui, după planul lui Dumnezeu, a murit” (Fapte 13:36). “Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să i se slujească, ci El să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mat. 20:26-28).

Munca personală. – Există o concepţie stupidă larg răspândită potrivit căreia munca de rând este degradantă, în special pentru un slujitor al Evangheliei. Nu este numai vina slujitorilor Evangheliei ci în mare măsură şi a oamenilor fără minte din jurul lor. Aceştia cred că pastorul trebuie să fie întotdeauna îmbrăcat la patru ace şi că niciodată el nu trebuie să-şi murdărească mâinile cu munca manuală. Astfel de idei niciodată nu au rezultat în urma studiului Bibliei. Însuşi Hristos a fost tâmplar şi cu toate acestea mulţi dintre pretinşii Săi ucenici ar fi şocaţi dacă ar vedea pe pastorul lor tăind şi dând la rindea scândurile, săpând pământul sau cărând pachete.

Există această falsă demnitate, mult prea răspândită, care este cu totul opusă spiritului Evangheliei. Lui Pavel nu-i era ruşine şi nici frică să muncească. Şi el n-o făcea doar ocazional, ci zi de zi, în timp ce era implicat în predicare. Vezi Fapte 18:3,4. El a spus: “Singuri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine” (Fapte 20:34). Adresându-se conducătorilor bisericii el zicea: “În toate privinţele v-am dat o pildă, şi v-am arătat că, lucrând astfel trebuie să ajutaţi pe cei slabi, şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care Însuşi a zis: «Este mai ferice să dai decât să primeşti»” (versetul 35).

Calomniindu-l pe Pavel. La cea de-a doua convenţie internaţională a Mişcării Studenţilor Voluntari pentru Lucrarea Misionară în Străinătate, tema principalei prezentări susţinută într-una din seri a fost: “Pavel, marele misionar”. Vorbitorul a spus că: “Pavel a avut darul de a împărţi lucrarea astfel încât el personal a făcut foarte puţin”. Ideea aceasta prezentată tinerilor voluntari angajaţi în lucrarea misionară a fost stupidă şi dăunătoare deoarece era cu totul falsă şi putea fi orice dar numai compliment la adresa apostolului nu.

În plus faţă de citatele menţionate mai sus, citiţi următoarele: “N-am mâncat de pomană pâinea nimănui; ci, lucrând şi ostenindu-ne, am muncit zi şi noapte, ca să nu fim povara nimănui dintre voi” (2 Tes. 3:8). “Şi eu voi cheltui prea bucuros din ale mele, şi mă voi cheltui în totul şi pe mine însumi pentru sufletele voastre” (2 cor. 12:15). “Sunt ei slujitori ai lui Hristos? – vorbesc ca un ieşit din minţi – eu sunt şi mai mult. În osteneli şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în lovituri, fără număr” (2 Cor. 11:23). “Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine” (1 Cor. 15:10).

Harul lui Dumnezeu se manifestă prin slujirea faţă de alţii. Harul lui Hristos L-a determinat să se dea pentru noi şi să ia chipul şi poziţia de slujitor. Prin urmare cel care are cel mai mult din harul lui Hristos va lucra cel mai mult. El nu va fugi de muncă, chiar dacă este vorba de cel mai umil serviciu. Hristos s-a coborât până la cele mai mari adâncimi de dragul omului; de aceea cel care crede că există vreo slujire mai prejos de el este de fapt mai presus de asocierea cu Hristos.

Libertatea Evangheliei. – Libertatea Evangheliei este libertatea pe care o dă Dumnezeu oamenilor prin Evanghelie. Aceasta exprimă ideea Sa cu privire la libertate. Este libertatea care se vede în natură şi în toate lucrările mâinilor Sale. Este libertatea vânturilor, care bat încotro vor; este libertatea păsărilor, zburând nestingherite în înaltul cerurilor; libertatea razei soarelui ţâşnind din astrul părintesc şi jucându-se pe nori şi vârfurile munţilor; libertatea corpurilor cereşti străbătând fără încetare spaţiul infinit. Aceasta este libertatea care izvorăşte de la marele Creator către toate lucrările Sale.

Gustând libertatea acum. – Păcatul este cel care a produs tot ceea ce este îngust, strâmt şi limitat, care a trasat graniţe şi care a făcut ca oamenii să fie zgârciţi şi meschini. Însă păcatul va fi îndepărtat şi atunci libertatea desăvârşită va fi din nou prezentă în orice parte a creaţiunii. Chiar şi acum această libertate poate fi gustată permiţând ca păcatul să fie îndepărtat din inimă. Slăvitul privilegiu oferit acum prin Evanghelie tuturor oamenilor constă în această libertate de care vom continua să ne bucurăm în veşnicie. Cine este acela care susţine că iubeşte libertatea şi care să lase să-i scape această ocazie fără să o valorifice?

Am analizat partea introductivă a epistolei. Primele şapte versete constituie salutul; următoarele opt se referă la probleme personale ale apostolului şi fraţilor din Roma, versetul cincisprezece fiind cel care face legătura dintre introducere şi porţiunea din epistolă care tratează direct problemele doctrinale.

Cititorul să studieze cu atenţie versetele menţionate şi astfel va putea vedea că această împărţire nu este arbitrară şi că ea este evidentă. Dacă cel care citeşte un anumit capitol va avea în vedere diferitele subiecte care sunt tratate şi trecerea de la o temă la alta, va fi surprins să constate cu cât este mai uşor să înţelegi capitolul respectiv şi să-l memorezi. Motivul pentru care atât de mulţi oameni îşi dau seama că este dificil să-şi aducă aminte ce-au citit în Biblie este că aceştia încearcă să o memoreze în întregime, fără a acorda o atenţie deosebită detaliilor.

Exprimându-şi dorinţa de a se întâlni cu fraţii romani, apostolul a declarat că este dator atât grecilor cât şi barbarilor, atât celor înţelepţi cât şi celor neînţelepţi şi de aceea era gata să predice Evanghelia chiar la Roma, capitala lumii. Versetul cincisprezece şi expresia “să ….vestesc Evanghelia”, constituie nota dominantă a întregii epistole deoarece apostolul plecând de la aceasta îşi abordează natural tema. Prin urmare descoperim în cele ce urmează:

 

Definiţia Evangheliei – Romani 1:16, 17

16 Căci mie nu mi-e ruşine de evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului. 17 Deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: “Cel neprihănit va trăi prin credinţă.”

“Nu mi-e ruşine.Nu există nici un motiv pentru care cuiva să-i fie ruşine de Evanghelie; cu toate acestea, multora le este ruşine de ea. Multor oameni le este atât de ruşine încât nu concep să se înjosească atât de mult încât s-o accepte; mulţi dintre cei care o acceptă se ruşinează s-o mărturisească. De ce se ruşinează ei? Pentru că nu ştiu ce este Evanghelia. Oricine ştie cu adevărat ce este Evanghelia, nu se va ruşina cu ea sau cu vreo porţiune din aceasta.

Dorinţa de putere. Nimic nu doreşte omul mai mult decât puterea. Este o dorinţă pe care Însuşi Dumnezeu a pus-o în om. Din nefericire, diavolul a înşelat pe cei mai mulţi, astfel încât aceştia caută puterea într-o direcţie greşită. Ei cred că aceasta se poate obţine posedând bogăţie sau funcţii politice aşa că se grăbesc să pună mâna pe ele. Dar acestea nu asigură puterea pentru care Dumnezeu a creat dorinţa. Dovada o constituie faptul că ele nu satisfac.

Nimeni nu a fost satisfăcut vreodată de puterea obţinută de bogăţie sau poziţie. Oricât de mult ar avea, ei vor mai mult. Nimeni nu găseşte în ele ceea ce credea că va găsi; şi astfel caută să obţină mai mult, închipuindu-şi că-şi va împlini dorinţele inimii cândva; dar totul este în zadar. Hristos este “dorinţa tuturor popoarelor” (Hag. 2:7, trad. eng.), singura Sursă a satisfacţiei depline, deoarece El este întruchiparea adevăratei puteri care există în întregul Univers – puterea lui Dumnezeu – “Hristos […] este puterea […] lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:24).

Puterea şi cunoştiinţa. – De obicei se spune: cunoştinţa este putere. Aceasta depinde. Dacă luăm în considerare declaraţia poetului potrivit căreia “adevăratul subiect al cercetărilor omului este omul”, atunci bineînţeles că cunoştinţa este orice altceva dar nu putere. Omul nu este nimic altceva decât slăbiciune şi păcat. Toţi oamenii ştiu că sunt păcătoşi, că fac lucruri care nu sunt bune, dar această cunoştinţă nu le dă nici o putere de a-şi schimba viaţa. Îi poţi spune unui om toate greşelile şi dacă nu-i spui nimic mai mult, n-ai făcut decât să-l slăbeşti în loc să-l întăreşti.

Dar cel care împreună cu apostolul Pavel este hotărât să nu ştie nimic altceva “decât pe Hristos răstignit” posedă cunoaşterea care este putere. “Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). A-L cunoaşte pe Hristos înseamnă a cunoaşte puterea vieţii Sale fără sfârşit. Din cauza lipsei acestei cunoştinţe pier oamenii (Osea 4:6). Dar deoarece Hristos este puterea lui Dumnezeu, este corect dacă spunem că puterea reprezintă singurul lucru de care au nevoie oamenii; iar singura putere adevărată, puterea lui Dumnezeu, este descoperită în Evanghelie.

Slava puterii. – Toţi oamenii apreciază puterea. Oriunde s-ar manifesta aceasta, se vor găsi întotdeauna oameni care s-o admire. Nu este nimeni care să nu admire şi să aplaude puterea într-o anumită formă. Muşchii puternici sunt admiraţi şi reprezintă un motiv de laudă, indiferent că este vorba de cei ai omului sau ai animalului. Un motor puternic care mişcă mari greutăţi cu uşurinţă întotdeauna atrage atenţia şi oamenii îl respectă pe cel care l-a construit. Cel bogat, ai cărui bani pot asigura slujirea a mii de oameni, are întotdeauna admiratori; indiferent cum au fost câştigaţi aceşti bani. Cel care posedă nobleţe şi poziţie din naştere, sau monarhul care conduce o mare naţiune, are o mulţime de susţinători care-i aplaudă puterea. Oamenii doresc să fie legaţi de un astfel de om, deoarece din această legătură beneficiază de o anumită demnitate, deşi puterea nu este transferabilă.

Dar toată puterea pământească este fragilă şi nu durează decât o clipă, în timp ce puterea lui Dumnezeu este veşnică. Evanghelia este puterea şi dacă oamenii ar recunoaşte-o drept ceea ce este, n-ar mai fi nimeni căruia să-i fie ruşine ea. Pavel a spus: “Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos” (Gal. 6:14). Aceasta deoarece crucea este puterea lui Dumnezeu (1 Cor. 1:18). Puterea lui Dumnezeu, în orice formă s-ar manifesta, este slavă, nu un motiv de ruşine.

Lui Hristos nu-I este ruşine. – Despre Hristos citim: “Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-i este ruşine să-i numească «fraţi»” (Ev. 2:11). “Lui Dumnezeu nu-I este ruşine să se numească Dumnezeu lor, căci le-a pregătit o cetate” (Ev. 11:16). Dacă Domnului nu-I este ruşine să se numească fratele muritorilor săraci, slabi şi păcătoşi cu siguranţă omul nu are nici un motiv să-i fie ruşine de El. “Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” (1 Ioan 3:1). Să-ţi fie ruşine de Evanghelia lui Hristos! Poate exista vreun caz mai grav de înălţare a eului deasupra lui Dumnezeu? Căci a-ţi fi ruşine de Evanghelia lui Hristos, care este puterea lui Dumnezeu, este o dovadă că omul care se simte astfel ruşinat, în realitate se crede superior lui Dumnezeu considerând că ar fi o înjosire a demnităţii sale să fie asociat cu Domnul.

“Ruşinat de Isus! Mai degrabă
Noaptea să se ruşineze că are o stea;
El împrăştie razele luminii divine
Peste acest suflet al meu întunecat.

Ruşinat de Isus! De îndată
Miezul nopţii să se ruşineze de amiază;
Căci în sufletul meu era miez de noapte până când El,
Strălucitoarea Stea a Dimineţii, a alungat întunericul.”

Mântuit prin credinţă. – Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor care cred. “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Ef. 2:8). “Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit” (Mr. 16:16). “Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). “Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea” (Rom. 10:10). “Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimis El” (Ioan 6:29). Credinţa lucrează.

Timpul nu ne-ar ajunge să vorbim despre cei care “prin credinţă au cucerit împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, ….., s-au vindecat de boli (au fost întăriţi în slăbiciune – trad. eng.) etc.” (Ev. 11:33, 24). Oamenii ar putea spune: “Nu văd cum este posibil ca să fie făcut neprihănit cineva pur şi simplu crezând”.  N-are nici o importanţă ce poţi vedea tu; nu eşti mântuit prin vedere ci prin credinţă. Nu ai nevoie să vezi cum se face deoarece Domnul este Cel care face lucrarea de mântuire. Hristos locuieşte în inimă prin credinţă (Ef. 3:17) şi deoarece El este neprihănirea noastră “El m-a mântuit” (Is. 12:2). Mântuirea prin credinţă va fi analizată mai pe larg pe măsură ce înaintăm în studiul nostru, deoarece cartea Romani este în întregime consacrată acestui subiect.

“Întâi a iudeului.” – Atunci când Petru, la cererea lui Corneliu, sutaşul roman, şi la porunca Domnului, s-a dus la Cezareea pentru a predica Evanghelia neamurilor, primele sale cuvinte pe care le-a rostit când a auzit povestea lui Corneliu au fost: “În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că în orice neam, cine se teme de El, şi lucrează neprihănirea este primit de El” (Fapte 10:34, 35).

Era prima dată când Petru înţelegea acest adevăr dar nu era prima dată când acest lucru era adevărat. Este adevărat atâta timp cât există Dumnezeu. Dumnezeu nu a ales niciodată pe nimeni excluzând pe altul. Înţelepciunea care vine de sus este “fără părtinire” (Iacov 3:17). Este adevărat că evreii ca popor au fost deosebit de favorizaţi de către Dumnezeu: dar ei şi-au pierdut toate privilegiile pur şi simplu deoarece au crezut că Dumnezeu îi iubea mai mult decât pe oricare alţii, dând dovadă de exclusivism. De-a lungul întregii lor istorii Dumnezeu a încercat să-i facă să vadă că ceea ce le oferise aparţinea lumii întregi, şi că  trebuiau să ofere celorlalţi lumina şi privilegiile de care se bucurau.

Cazurile lui Naman, sirianul, şi al niniviţilor la care fusese trimis Iona, erau doar câteva dintre multele exemple prin care Dumnezeu a căutat să le arate evreilor că El nu era părtinitor.

Atunci de ce a fost predicată Evanghelia mai “întâi iudeilor”? Pur şi simplu pentru că evreii erau cei mai aproape. Hristos a fost răstignit la Ierusalim. Din acel loc le-a poruncit ucenicilor Săi să predice Evanghelia. La înălţare El a spus: “Îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi până la marginile pământului” (Fapte 1:8). Era cel mai natural lucru ca ei să înceapă predicarea Evangheliei        în locul şi la oa-menii care erau cei mai aproape de ei. Acesta este secretul lucrării misionare. Cel care nu lucrează în Evanghelie în casa sa, nu va face nici o lucrare de evanghelizare chiar dacă s-ar duce într-o ţară străină.

Neprihănirea lui Dumnezeu. – Domnul spune: “Ridicaţi ochii spre cer, şi priviţi în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrenţe ca o haină, şi locuitorii lui vor muri ca nişte muşte; dar mântuirea Mea va dăinui în veci, şi neprihănirea Mea nu va avea sfârşit. Ascultaţi-Mă, voi care cunoaşteţi neprihănirea, popor care ai în inimă Legea Mea!” (Is. 51:6,7). “Să cânte limba mea Cuvântul Tău, căci toate poruncile Tale sunt drepte!” (Limba mea va vorbi despre lucrarea Ta; căci toate poruncile Tale sunt neprihănire – trad. eng.) (Ps. 119:172).

Prin urmare neprihănirea lui Dumnezeu este legea Sa. Să nu uităm asta. Expresia “neprihănirea lui Dumnezeu” apare frecvent în Romani, multă confuzie rezultând datorită definiţiilor arbitrare şi variate ce i-au fost atribuite. Dacă acceptăm definiţia dată de Biblie şi nu o abandonăm în nici o împrejurare, lucrurile vor fi foarte mult simplificate. Neprihănirea lui Dumnezeu este legea Sa desăvârşită.

Neprihănirea şi viaţa. – Dar cele zece porunci, fie ele gravate pe table de piatră sau scrise într-o carte, constituie numai declaraţia neprihănirii lui Dumnezeu. Neprihănirea înseamnă a face ce este drept. Ea este activă. Neprihănirea lui Dumnezeu este modul lui Dumnezeu de a face ce este drept, în felul Său. Şi deoarece toate căile Sale sunt drepte, rezultă că neprihănirea lui Dumnezeu nu este altceva decât viaţa lui Dumnezeu. Legea scrisă nu este acţiune, ci este numai descrierea acţiunii. Este o imagine a caracterului lui Dumnezeu.

Adevărata viaţă şi caracterul lui Dumnezeu se văd în Isus Hristos, în inima căruia era legea lui Dumnezeu. Nu există neprihănire fără acţiune. Şi deoarece nu este nimeni bun decât Dumnezeu, rezultă că nu există neprihănire decât în viaţa lui Dumnezeu. Neprihănirea şi viaţa lui Dumnezeu sunt identice.

Neprihănirea în Evanghelie. – “Deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu.” Unde? În Evanghelie. Ţineţi minte că neprihănirea lui Dumnezeu este Legea Sa desăvârşită, cele Zece Porunci reprezentând o declaraţie a acesteia. Nu există nici un conflict între Lege şi Evanghelie. Într-adevăr, de fapt Legea şi Evanghelia ca entităţi diferite nu există. Adevărata Lege a lui Dumnezeu este Evanghelia; deoarece Legea este viaţa lui Dumnezeu, iar noi suntem “mântuiţi prin viaţa Sa”. Evanghelia descoperă Legea cea dreaptă a lui Dumnezeu, deoarece Evanghelia are în ea însăşi Legea. Nu poate exista Evanghelie fără Lege. Oricine ignoră sau respinge Legea lui Dumnezeu nu cunoaşte deloc Evanghelia.

Prima privire. – Isus a spus că Duhul Sfânt va convinge lumea de păcat şi neprihănire (Ioan 16:8). Aceasta este descoperirea neprihănirii lui Dumnezeu în Evanghelie. “Unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege” (Rom. 4:15). Păcatul nu poate fi cunoscut decât prin Lege (Rom. 7:7). Prin urmare Duhul Sfânt convinge de păcat făcând cunoscută Legea lui Dumnezeu. La prima vedere,  neprihănirea lui Dumnezeu face ca omul să-şi simtă păcătoşenia, tot aşa cum ne dăm seama cât de mici suntem atunci când privim un munte înalt. Şi după cum măreţia munţilor înalţi se imprimă din ce în ce mai mult asupra noastră, tot aşa neprihănirea lui Dumnezeu, care “este ca munţii” (Ps. 36:6), devine din ce în ce mai măreaţă pe măsură ce o privim. De aceea cel care priveşte continuu la neprihănirea lui Dumnezeu, trebuie continuu să-şi recunoască propria păcătoşenie.

Cea de-a doua privire, mai profundă. – Isus Hristos este neprihănirea lui Dumnezeu. Şi “Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). Dumnezeu nu ne descoperă neprihănirea Sa în Evanghelie pentru a cădea zdrobiţi la picioarele Sale din cauza nelegiuirii noastre, ci pentru ca s-o putem primi şi să trăim prin ea. Noi suntem nelegiuiţi şi Dumnezeu doreşte ca să ne dăm seama de aceasta pentru ca astfel să dorim să primim neprihănirea Sa desăvârşită. Este o descoperire a dragostei Sale; deoarece neprihănirea Sa este Legea Sa, iar Legea Sa este dragoste (1 Ioan 5:3).

Astfel, “dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Dacă atunci când predicarea Evangheliei ne descoperă Legea lui Dumnezeu o respingem şi o considerăm greşită deoarece ea ne condamnă calea pe care mergem, noi nu facem decât să spunem că nu dorim ca Dumnezeu să-şi pună neprihănirea Sa asupra noastră.

Trăind prin credinţă. – “După cum este scris: «“Cel neprihănit va trăi prin credinţă»”. Hristos este “viaţa voastră” (Col. 3:4). Noi suntem “mântuiţi prin viaţa Lui” (Rom. 5:10). Prin credinţă îl primim pe Isus Hristos, deoarece El locuieşte în inimile noastre prin credinţă (Ef. 3:17). Locuind în inimile noastre, El este viaţă, căci din inimă ies izvoarele vieţii (Prov. 4:23).

Acum vine cuvântul: “După cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El, fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă” (Col. 2:6,7). Atunci când îl primim prin credinţă şi umblăm  în El tot aşa cum L-am primit, vom “umbla prin credinţă, nu prin vedere”.

“Prin credinţă şi care duce la credinţă” (“Din credinţă în credinţă” – trad. eng.). – Această expresie în aparenţă dificilă, care a fost subiectul atâtor controverse, este foarte clară dacă lăsăm Scriptura să se explice singură. În Evanghelie “este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: «Cel neprihănit va trăi prin credinţă»”. Observaţi că “prin credinţă şi care duce la credinţă” se arată că este identic cu textul care spune: “cel neprihănit (drept – trad. eng) va trăi prin credinţă”. Drept înseamnă neprihănit.

Cititorul a observat că, în anumite traduceri, în 1 Ioan 1:9 este folosit cuvântul “neprihănit” în timp ce în versiunea King James găsim cuvântul “drept”. Cele două sunt identice. Viaţa lui Dumnezeu este neprihănire; El doreşte ca şi vieţile noastre să fie neprihănire şi de aceea El ne oferă propria Sa viaţă. Această viaţă devine a noastră prin credinţă. Adică, după cum în mod normal trăim respirând, tot aşa noi trebuie să trăim din punct de vedere spiritual prin credinţă, întreaga noastră viaţă trebuind să fie spirituală. Credinţa este pentru creştin ca şi respiraţia. Aşa că după cum în mod normal trăim din respiraţie în respiraţie, tot aşa noi trebuie să trăim spiritual din credinţă în credinţă.

Nu putem trăi decât respirând pe rând; tot aşa nu putem trăi spiritual decât prin credinţa care este prezentă. Dacă trăim o viaţă de dependenţă conştientă faţă de Dumnezeu, neprihănirea Sa va fi a noastră, căci o vom inspira continuu. Credinţa ne dă putere, căci cei care au exersat-o “în slăbiciune au fost făcuţi puternici” (trad. eng.) (Ev. 11:34).

Astfel că despre aceia care acceptă descoperirea neprihănirii lui Dumnezeu “prin credinţă şi care duce la credinţă” (“din credinţă în credinţă” – trad. eng.) se spune: “Ei merg din putere în putere, şi se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu în Sion” (Ps. 84:7).

Să nu uităm că numai din cuvintele Bibliei trebuie să învăţăm. Tot ajutorul pe care un profesor îl poate da celui care studiază Biblia constă în a-i arăta cum să-şi focalizeze mai clar mintea asupra cuvintelor autentice ale textelor sacre. De aceea, înainte de toate, citiţi textul de mai mai multe ori. Nu faceţi lucrul acesta în grabă, ci cu grijă, acordând o atenţie specială fiecărei expresii. Nu irosiţi nici o clipă speculând cu privire la semnificaţia posibilă a textului. Nu există nimic mai rău decât încercarea de a ghici semnificaţia unui text din Scripturi, cu excepţia cazului când se acceptă speculaţia altcuiva. Nimeni nu poate şti mai mult despre Biblie decât Biblia însăşi; iar Biblia este la fel de dispusă să-şi  spună povestea oricărei persoane.

Puneţi întrebări textului. Sondaţi-l în repetate rânduri, întotdeauna cu o atitudine de reverenţă şi cu rugăciune pentru a-l face să se descopere. Nu vă descurajaţi dacă nu vedeţi de îndată tot ceea ce cuprinde textul respectiv. Aduceţi-vă aminte că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu, că el este infinit şi că niciodată nu-l veţi putea epuiza. Când daţi peste o expresie dificilă, întoarceţi-vă şi analizaţi-o având în vedere versetele precedente. Să nu vă imaginaţi că veţi putea să înţelegeţi pe deplin un text separat de context. Prin studiul atent al cuvintelor textului, pentru a fi siguri că ştiţi exact ceea ce acesta spune, în curând le veţi avea permanent în minte; şi atunci veţi începe să vă bucuraţi de unele dintre roadele bogate ale studiului Bibliei; căci în anumite momente, pe neaşteptate, o nouă lumină va ţâşni din ele, iar prin ele din alte pasaje din Scriptură pe măsură ce le citiţi.

 

Dreptatea Judecăţii – Romani 1:18-20

                 18 Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor. 19 Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. 20 În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi;

 

Cum au pierdut oamenii cunoştinţa – Romani 1:21-23

                21 Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. 22 S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înebunit; 23 şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.

 

Rezultatele ignorării lui Dumnezeu – Romani 1:24-32

                24 De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimii lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; 25 căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin. 26 Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; 27 tot astfel şi bărbaţii, au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase, şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor. 28 Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. 29 Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, 30 bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, 31 fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. 32 Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuş, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.

Condamnarea oricărui fel de nelegiuire. – Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi a oricărei nelegiuiri a oamenilor. “Orice nelegiuire este păcat” (1 Ioan 5:17). “Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege” (Rom. 5:13). Prin urmare lumea cunoaşte suficient de mult legea lui Dumnezeu pentru a lăsa pe oricine fără scuze pentru păcat. Declaraţia din acest verset este identică cu cea din capitolul următor, anume că “înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului”. Mânia Sa se manifestă ămpotriva oricărei nelegiuiri. Nimeni în această lume nu este atât de mare încât să aibă libertatea de a păcătui şi în acelaşi timp nici un om nu este atât de neînsemnat încât păcatul lui să fie trecut cu vederea. Dumnezeu este cu totul nepărtinitor. El “judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui” (1 Pet. 1:17).

Înăduşind adevărul. – În acest verset se spune că oamenii “înăduşe adevărul în nelegiuirea lor”. Anumite persoane citesc în mod superficial Romani 1:18 ca şi cum aici s-ar spune că oamenii pot avea adevărul în timp ce ei înşişi sunt nelegiuiţi. Există suficiente dovezi că nu aceasta este semnificaţia dacă ţinem cont de faptul că în acest capitol apostolul vorbeşte în mod special despre cei care nu au adevărul, ci l-au schimbat cu o minciună. Deşi au pierdut cu totul cunoştinţa adevărului, ei sunt condamnaţi pentru păcatul lor.

Ideea este că oamenii înăduşe adevărul prin nelegiuire. Ne amintim că atunci când Isus s-a dus în ţara Sa “n-a făcut multe minuni în locul acela din pricina necredinţei lor” (Mat. 13:58). Însă apostolul în acest text vrea să spună mult mai mult. El vrea să comunice, aşa cum o arată suficient de clar contextul, că oamenii prin perversitatea lor înăduşe lucrarea adevărului lui Dumnezeu în sufletul lor. Dacă nu s-ar opune  adevărului, acesta i-ar sfinţi. Şi rezultatul este acesta:

Mânia lui Dumnezeu este îndreptăţită. Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, şi pe bună dreptate, “fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu”. Observaţi în special afirmaţia potrivit căreia ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu “este descoperit în ei”. Deşi în traducerea uzuală nota marginală oferă expresia alternativă “lor” (le este descoperit lor – nota trad.), originalul grecesc nu justifică o astfel de exprimare. Indiferent cât de orbeşte ar păcătui oamenii, este o realitate faptul că ei păcătuiesc împotriva unei lumini mari “fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei”. Cu o astfel de cunoştinţă ce se află nu numai înaintea ochilor lor, ci şi  în ei, este uşor de văzut dreptatea mâniei lui Dumnezeu împotriva oricărui păcat, indiferent în cine se găseşte acesta.

Chiar dacă nu ne este perfect clar modul cum este pusă cunoştinţa de Dumnezeu în fiecare om, putem accepta afirmaţia apostolului referitoare la acest fapt. În minunata descriere a nebuniei idolatriei, redată în Isaia, ni se spune că omul care-şi face un idol minte împotriva adevărului pe care-l posedă. “El se hrăneşte cu cenuşă, inima lui amăgită îl duce în rătăcire, ca să nu-şi mântuiască sufletul, şi să nu zică «N-am oare o minciună în mână?»” (Is. 44:20).

Văzându-L pe Cel nevăzut.  – Despre Moise se spune că “a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut” (Ev. 11:27). Acesta nu este numai privilegiul lui Moise. Orice om poate face acelaşi lucru. Cum? Deoarece “însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El”. N-a existat nici o perioadă de timp de la crearea lumii când oamenii să nu fi avut cunoştinţa de Dumnezeu la îndemână.

 

“Doamne, cum se văd minunile Tale
Oriunde îmi întorc ochii!
Dacă mă uit la pământul pe care-l calc,
Sau privesc spre cer.
Nu există nici o plantă sau floare aici jos
Care să nu facă cunoscută slava Ta.”

Putere şi divinitate veşnică. – Însuşirile nevăzute ale lui Dumnezeu care sunt cunoscute prin lucrurile făcute de El sunt puterea şi divinitatea Sa veşnică. “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Ps. 19:1). Isus Hristos este “puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:24). “Pentru că prin el au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El” (Col. 1:16, 17). “Căci El zice şi se face” (Ps. 33:9). El este “cel întâi născut din toată zidirea” (Col. 1:15). El este sursa, sau începutul, creaţiunii lui Dumnezeu (Ap. 3:14).

Aceasta înseamnă că întreaga creaţiune îşi are originea în Isus Hristos, care este puterea lui Dumnezeu. Prin cuvântul pe care l-a rostit El a creat lumile din propria Sa fiinţă. Prin urmare puterea eternă şi divinitatea lui Dumnezeu sunt imprimate în tot ceea ce a fost făcut. Nu putem să ne deschidem ochii, nu putem simţi vântul adiind pe feţele noastre, fără a avea o descoperire clară a puterii lui Dumnezeu.

“Suntem de neam din Dumnezeu”. – Atunci când Pavel pe Areopag i-a mustrat pe atenieni pentru idolatria lor el a spus că Dumnezeu nu este departe de nici unul dintre noi, “căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa”. Oamenii cărora le vorbea erau păgâni, cu toate acestea este la fel de adevărat şi pentru noi. După aceea el a citat unul dintre poeţii lor, care a spus: “Suntem din neamul lui…” şi a pus asupra acestor cuvinte sigiliul adevărului adăugând: “Astfel dar, fiindcă suntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meşteşugirea şi iscusinţa omului” (Fapte 17:27-29).

Fiecare mişcare şi fiecare respiraţie a omului este lucrarea puterii veşnice a lui Dumnezeu. Astfel puterea şi divinitatea veşnică a lui Dumnezeu se descoperă fiecărui om. Nu că omul ar fi în vreun fel divin, sau că ar avea vreo putere în el însuşi. Dimpotrivă. Omul este ca iarba. “Orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ţinea” (Ps. 39:5). Faptul că în el însuşi omul nu este nimic, ba chiar “nimicnicie şi deşertăciune”, constituie dovada puterii lui Dumnezeu care se manifestă în el.

Puterea lui Dumnezeu în iarbă. – Priviţi firişorul de iarbă care îşi croieşte drum spre lumină prin pământul tare. Este foarte fragil. Smulgeţi-l şi veţi vedea că nu are nici o putere să stea singur în picioare. Este suficient să îndepărtaţi solul de sub el, aşa cum stă în pământ, şi îşi va pierde de îndată poziţia verticală. Depinde de sol ca să-l menţină vertical şi cu toate acestea el îşi croieşte drum împingând spre suprafaţă prin pământul tare. Disecaţi-l cu oricât de multă atenţie şi nu veţi găsi nimic care să indice deţinerea puterii. Frecaţi-l între degete şi veţi vedea că deabia există substanţă în el. Este probabil cel mai fragil lucru din natură şi cu toate acestea adesea el îndepărtează pietre mari care se opun creşterii sale.

De unde vine această putere? Nu este în iarbă, nu este nimic altceva decât puterea vieţii lui Dumnezeu, lucrând potrivit cuvântului Său, aşa cum a spus la început: “Să dea pământul verdeaţă”.

Evanghelia în creaţiune. – Am văzut că puterea lui Dumnezeu se manifestă în fiecare lucru creat. Şi din pasajul studiat săptămâna trecută am mai învăţat că Evanghelia “este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire”. Puterea lui Dumnezeu este întotdeauna aceeaşi căci în textul pe care-l studiem se vorbeşte despre “puterea Lui veşnică”. Prin urmare puterea care se manifestă în lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu este aceeaşi putere care lucrează în inimile oamenilor pentru a-i salva din păcat şi moarte.  De aceea putem fi siguri că Dumnezeu şi-a alcătuit fiecare parte a universului Său pentru a fi un predicator al Evangheliei. Aşa că oamenii nu numai că pot afla de existenţa lui Dumnezeu din lucrurile pe care le-a făcut, ci ei pot cunoaşte şi puterea Sa veşnică spre mântuirea lor. Versetul douăzeci din primul capitol din Romani este o completare la versetul şaisprezece. Acesta ne spune cum putem cunoaşte puterea Evangheliei.

Stelele pe post de predicatori. “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul. Şi glasul lor merge până la marginile lumii.” (Ps. 19:1-4).

Acum citiţi Romani 10:13-18: “Fiindcă «oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.» Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela, despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimeşi? După cum este scris: «Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!» Dar nu toţi au ascultat de Evanghelie. Căci Isaia zice: «Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?» Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos. Dar eu întreb: «N-au auzit ei?» Ba da; căci «glasul lor a răsunat prin tot pământul, şi cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii»”.

Acest text răspunde tuturor obiecţiunilor pe care oamenii le ridică împotriva pedepsirii păgânilor. Aşa cum se spune în primul capitol, ei sunt fără scuze. Evanghelia a fost făcută cunoscută fiecărei creaturi de sub ceruri. Se recunoaşte faptul că oamenii nu pot chema pe Acela în care n-au crezut, că ei nu pot crede în Acela despre care n-au auzit şi nu pot auzi fără un predicator. Şi ceea ce ei ar trebui să audă, şi de care n-au ascultat, este Evanghelia.

După ce face aceste afirmaţii, apostolul întreabă: “N-au auzit ei?”, pentru ca imediat să răspundă singur la întrebarea sa repetând cuvintele ce se găsesc în Psalmul 19: “Ba da; căci «glasul lor a răsunat prin tot pământul, şi cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii»”. Astfel aflăm că povestea pe care cerurile o istorisesc zi după zi este Evanghelia; iar cunoştinţa de care acestea dau de ştire noapte după noapte este cunoştinţa de Dumnezeu.

Cerurile descoperă neprihănirea. – Având în vedere faptul deja stabilit că povestea pe care  cerurile o istorisesc este Evanghelia lui Hristos, care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire, putem foarte uşor urmări pănă la capăt Psalmul 19. Cititorul ocazional ar putea crede că există o întrerupere în continuitatea acestui psalm. După ce se referă la ceruri, scriitorul brusc începe să vorbească despre desăvârşirea Legii lui Dumnezeu şi despre puterea sa de convertire. “Legea Domnului este desăvârşită, şi înviorează (converteşte – trad. eng.) sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor” (Versetul 7). Însă nu există nici o întrerupere. Legea lui Dumnezeu este neprihănirea lui Dumnezeu, Evanghelia descoperă neprihănirea lui Dumnezeu iar cerurile predică Evanghelia; prin urmare rezultă că cerurile descoperă neprihănirea lui Dumnezeu. “Cerurile vestesc dreptatea Lui, şi toate popoarele văd slava Lui” (Ps. 97:6).

Slava lui Dumnezeu este bunătatea Sa, căci ni se spune că datorită păcatului oamenii sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Rom. 3:23). De aceea putem şti că oricine priveşte cerurile cu respect, văzând în acestea puterea Creatorului, şi se predă acestei puteri, este călăuzit către neprihănirea mântuitoare a lui Dumnezeu. Chiar soarele, luna şi stelele, a căror lumină nu constituie decât o parte a slavei Domnului, vor face ca această slavă să strălucească în sufletul lui.

Fără scuze. – Prin urmare cât de evident este faptul că oamenii nu au nici o scuză pentru practicile lor idolatre. Atunci când adevăratul Dumnezeu se descoperă în toate şi prin puterea Sa îşi face cunoscută dragostea, ce scuză pot avea oamenii pentru că nu-L cunosc şi nu I se închină?

Dar este oare adevărat că Dumnezeu îşi face cunoscută dragostea tuturor oamenilor? Da, este la fel de adevărat ca şi faptul că El se face cunoscut, căci “Dumnezeu este dragoste”. Oricine îl cunoaşte pe Domnul trebuie să cunoască dragostea Sa. Dacă acest lucru este valabil pentru păgâni, cât de lipsiţi de scuze sunt oamenii care trăiesc în ţinuturi în care Evanghelia se predică prin viu grai din Cuvântul Său scris.

Cauza idolatriei. – Cum se face că deşi Dumnezeu s-a descoperit pe Sine şi adevărul Său atât de clar există atât de mulţi oameni care se află într-o totală ignoranţă faţă de El? Răspunsul este: “Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit.”

Există un lucru pe care Dumnezeu l-a dat ca sigiliu şi semn al divinităţii Sale şi acesta este Sabatul.

Referindu-se la oameni El spune: “Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc” (Ez. 20:12). Lucrul acesta este în armonie cu ceea ce am învăţat din Romani; căci textul nostru ne spune că puterea şi divinitatea lui Dumnezeu sunt înţelese de către oamenii pricepuţi  prin lucrurile pe care El le-a făcut; iar Sabatul este marele memorial al creaţiunii. “Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea…Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o” (Ex. 20:8-11). Dacă oamenii ar fi păstrat întotdeauna Sabatul aşa cum a fost dat, niciodată n-ar fi existat idolatrie; căci Sabatul descoperă puterea Cuvântului lui Dumnezeu de a crea şi de a lucra neprihănre.

Gândiri deşarte. – Oamenii s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. Gibbon spune despre speculaţiile filosofilor antici că “judecata lor a fost adesea călăuzită de imaginaţie, iar imaginaţia lor a fost stimulată de orgoliul lor.” Căderea lor a fost asemenea celei a îngerului care a devenit Satana. “Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel prea Înalt»” (Is. 14:12-14).

Care a fost cauza acestei înălţări de sine şi a căderii? “Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta” (Ez. 28:17). Depinzând cu totul de Dumnezeu pentru întreaga înţelepciune şi măreţie pe care le avea, el nu l-a proslăvit pe Dumnezeu, ci a crezut că toate talentele sale îşi aveau originea în el însuşi; şi astfel, pentru că, în mândria sa, s-a deconectat de la Sursa luminii, el a devenit prinţul întunericului. Tot aşa s-a întâmplat şi cu omul.

Schimbarea adevărului în minciună. – “Nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu” (Nu este o altă putere decât cea a lui Dumnezeu – trad. eng.). În natură vedem manifestarea unei mari puteri, însă aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. Toate tipurile de forţe cunoscute de oamenii de ştiinţă şi despre care ei declară că sunt inerente materiei, nu reprezintă decât acţiunea vieţii lui Dumnezeu în lucrurile pe care le-a făcut. Hristos “este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El” (Col. 1:17). Prin urmare coeziunea nu este decât puterea nemijlocită a vieţii lui Hristos. Gravitaţia este aceeaşi putere, căci despre corpurile cereşti se spune: “aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte” (Is. 40:26). Însă oamenii au urmărit toate manifestările naturii şi în loc să vadă în acestea puterea unui Dumnezeu suprem, ei au atribuit divinitatea lucrurilor în sine.

Astfel, uitându-se la ei şi văzând ce lucruri măreţe pot realiza, în loc să-L onoreze pe Dumnezeu ca dătător şi susţinător al tuturor lucrurilor, Cel în care trăiau, se mişcau şi îşi aveau fiinţa, ei au ajuns la concluzia că prin natură sunt divini. Astfel ei au schimbat adevărul în minciună.

Adevărul este că viaţa şi puterea lui Dumnezeu se manifestă în tot ceea ce a făcut El; minciuna constă în faptul că forţa care se manifestă în toate lucrurile este inerentă lucrurilor respective. În acest fel oamenii pun creatura în locul Creatorului.

Privind înăuntru. – Marc Aureliu, care este considerat cel mai mare filosof păgân, a spus: “Priviţi înăuntru. Înăuntru se află fântâna binelui şi aceasta va curge continuu dacă vei săpa în permanenţă”. Aceasta exprimă esenţa întregului păgânism. Eul era suprem. Dar acest spirit nu este specific pentru ceea ce se numeşte păgânism, căci este o idee foarte răspândită în zilele noastre; cu toate acestea, nu este nimic altceva decât esenţa păgânismului. Reprezintă o parte a închinării faţă de creatură în locul Creatorului. Deci este normal ca să se pună pe ei în locul Său; şi atunci când fac acest lucru, în mod necesar se uită la ei înşişi, şi nu la Dumnezeu, pentru a vedea bunătatea.

Care este singurul lucru pe care-l pot vedea oamenii atunci când privesc înăuntru? “Gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia” (Mr. 7:21, 22). Chiar apostolul Pavel a spus: “Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească” (Rom. 7:18). Ei bine, atunci când omul priveşte la toate aceste rele care se găsesc în el în mod normal, crede că este bun şi că din el poate ieşi binele, rezultatul se poate vedea clar: cea mai josnică răutate. Acesta de fapt spune: “Răutate, fi tu binele meu”.

Înţelepciunea lumii acesteia. – “Lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu”. Inteligenţa nu este credinţă şi nici nu poate înlocui credinţa. Cineva poate fi un învăţat strălucitor şi cu toate acestea să fie cel mai josnic om. Cu mai mulţi ani în urmă un om condamnat pentru zece sau mai multe crime odioase a fost spânzurat şi cu toate acestea el era un învăţat şi un om de ştiinţă, deţinând o poziţie înaltă în societate. Învăţătura nu însemană creştinism, deşi creştinul poate fi un om învăţat. Invenţiile cele mai actuale nu vor salva niciodată pe om de la pierzanie. Un filosof modern a spus că “idolatria nu poate exista alături de cele mai mari realizări în domeniul artei şi culturii pe care lumea le-a cunoscut vreodată”. Dar în acelaşi timp oamenii erau scufundaţi într-o asemenea nelegiuire precum cea la care se referă apostolul în ultima parte a primului capitol din Romani. Chiar şi reputaţii înţelepţi erau aşa cum sunt descrişi în acest pasaj oamenii. Era rezultatul normal al faptului că priveau la ei înşişi pentru a găsi neprihănirea.

În zilele din urmă. – Citiţi ultimele versete ale primului capitol din Romani dacă doriţi să aveţi o imagine a felului în care va arăta lumea în zilele din urmă. Cel care crede într-un mileniu de pace şi neprihănire înaintea venirii Domnului cu siguranţă va fi şocat;  însă el trebuie să fie şocat.  Citiţi cu grijă acea listă de păcate şi după aceasta observaţi cât de exact se potrivesc cu următoarele:

“Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrînaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea” (2 Tim. 3:1-5). Toate acestea izvorăsc din eu, adevărata sursă a răului de care Pavel îi făcea vinovaţi pe păgâni. Aceste lucruri sunt faptele firii păcătoase (Vezi Gal. 5:19-21). Ele sunt rezultatul normal al încrederii în sine.

În ciuda declaraţiei apostolului, sunt foarte puţini cei care să creadă că această situaţie va fi generală, în mod special printre cei care mărturisesc credinţa. Însă sămânţa care produce o asemenea recoltă este deja semănată pe scară largă. Papalitatea, “omul fărădelegii”, “fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte «Dumnezeu», sau de ce este vrednic de închinare”, reprezintă cea mai mare forţă în creştinismul declarat, iar puterea sa creşte în fiecare zi. Şi cum creşte ea? Nu atât de mult prin acţiune directă cât mai ales prin acceptarea orbeşte a principiilor ei de către protestanţii declaraţi. Ea s-a aşezat deasupra lui Dumnezeu gândindu-se să schimbe Legea Sa (Dan. 7:25). A adoptat cu îndrăzneală ziua păgână închinată soarelui, duminica, în locul Sabatului Domnului, memorialul creaţiunii, şi sfidător arată spre aceasta ca semn al autorităţii sale. Iar majoritatea protestanţilor o urmează, acceptând un obicei care reprezintă înălţarea omului deasupra lui Dumnezeu, simbolul îndreptăţirii prin fapte în loc de credinţă.

Atunci când creştinii declaraţi se agaţă de obiceiuri omeneşti în ciuda poruncii clare a Domnului şi îşi justifică obiceiul făcând apel la Părinţii bisericii, oameni care studiaseră filosofia păgână, calea spre orice rău pe care inima lor l-ar alege nu poate fi decât o continuă decădere. “Cine are urechi de auzit, să audă.”