10. Vestea bună a Evangheliei

10. Vestea bună a Evangheliei

Să reamintim că al nouălea capitol din Romani prezintă starea Israelului după trup – cei care sunt cunoscuţi drept Israel. Ei “sunt despărţiţi de Hristos”. Ei “umblau după o Lege, care să dea neprihănirea”, dar n-au ajuns la neprihănire pentru că n-au căutat-o prin credinţă, ci prin fapte. Prin urmare, Neamurile au căpătat întâietate faţă de ei deoarece au căutat neprihănirea pe calea cea bună, adică prin credinţă.

Astfel au fost împlinite cuvintele lui Hristos, adresate iudeilor având o neprihănire a lor înşişi: “Vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu”, şi din nou: “Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite” (Mat. 21:31, 43).

Dar Domnul nu şi-a părăsit poporul din cauză că s-au poticnit de Piatra care a fost pusă ca temelie. El a avut îndelungă răbdare, chiar şi cu vasele mâniei pregătite pentru distrugere. Astfel, apostolul continuă:

 

Slăvita Evanghelie - Romani 10:1-21

1 Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru Israeliţi, este să fie mântuiţi. 2 Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: 3 pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi, şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu. 4 Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea. 5 În adevăr, Moise scrie că omul care împlineşte neprihănirea pe care o dă Legea, va trăi prin ea. 6 Pe când iată cum vorbeşte neprihănirea pe care o dă credinţa: “Să nu zici în inima ta: «Cine se va sui în cer?» (Să coboare adică pe Hristos din cer). 7 Sau: «Cine se va pogorî în Adânc?» (Să scoale adică pe Hristos din morţi).” 8 Ce zice ea deci? “Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta.” Şi cuvântul acesta este cuvântul credinţei, pe care-l propovăduim noi. 9 Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. 10 Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, 11 după cum zice Scriptura: “Oricine crede în El, nu va fi dat de ruşine”. 12 În adevăr, nu este nici o deosebire între Iudeu şi Grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. 13 Fiindcă “oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.” 14 Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela, despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? 15 Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimeşi? După cum este scris: “Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!” 16 Dar nu toţi au ascultat de Evanghelie. Căci Isaia zice: “Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?” 17 Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos. 18 Dar eu întreb: “N-au auzit ei?” Ba da; căci “glasul lor a răsunat prin tot pământul, şi cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii.” 19 Dar întreb iarăşi: “N-a ştiut Israel lucrul acesta?” Ba da; căci Moise, cel dintâi, zice: “Vă voi întărâta la pizmă prin ceea ce nu este neam, vă voi aţâţa mânia printr-un neam fără pricepere.” 20 Şi Isaia merge cu îndrăzneala până acolo că zice: “Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau; M-am făcut cunoscut celor ce nu întrebau de Mine.” 21 Pe când, despre Israel zice: “Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un norod răzvrătit şi împotrivitor la vorbă.”

Râvnă fără pricepere. – “Este bine să fii plin de râvnă totdeauna pentru bine.” Râvna (zelul – trad. eng.) este foarte necesară pentru a realiza ceva; dar râvna fără pricepere este ca un cal sălbatic fără zăbală sau frâu. Se vede o activitate intensă, dar ea este inutilă. Sau este ca omul care arată o mare râvnă şi nerăbdare de a ajunge într-un anumit loc, dar care călătoreşte în direcţie greşită. Indiferent cât de multă râvnă ar avea un om, el nu va ajunge niciodată într-un loc care este la nord faţă de el, călătorind spre sud. Ignoranţa anulează râvna. “Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă” (Osea 4:6).

Ignoranţa lui Israel. – Ei “n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu”. Acesta este un tip de ignoranţă care nu a dispărut odată cu generaţia care a trăit atunci            şi care nu este limitată la un anumit popor. Dar ceea ce a făcut ca în situaţia de faţă ea să fie cu mult mai gravă a fost faptul că această ignoranţă (necunoaştere – nota trad.) în privinţa lui Dumnezeu era asociată cu cea mai înaltă mărturisire de slujire a Sa.

Neprihănirea lui Dumnezeu. – Neprihănirea lui Dumnezeu este ceva mai mult decât o expresie. Este ceva cu totul diferit de o înşiruire de cuvinte, sau chiar de o simplă declaraţie a Legii. Nu este nimic altceva decât viaţa şi caracterul lui Dumnezeu. După cum gustul dulce nu poate exista fără ceva care să fie dulce, tot aşa nu există neprihănire abstractă. Neprihănirea trebuie în mod necesar să fie legată de o fiinţă vie. Însă numai Dumnezeu este neprihănit (Vezi Marcu 10:18; în româneşte este folosit cuvântul “bun” – nota trad.). Prin urmare oriunde se găseşte neprihănire, acolo Dumnezeu trebuie să fie activ. Neprihănirea este trăsătura caracteristică a lui Dumnezeu.

Formă şi realitate. - Iudeii aveau “în Lege […] dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului (forma cunoştinţei şi a adevărului în Lege – trad. eng.)”, dar nu aveau adevărul în sine. Legea lui Dumnezeu, aşa cum este scrisă pe table de piatră, sau într-o carte, este cât se poate de desăvârşită. Dar între aceasta şi Legea adevărată exista aceeaşi deosebire ca între fotografia unui om şi omul în sine. Nu era decât o umbră. În literele scrise nu exista deloc viaţă, acestea nu puteau face nimic. Ele nu erau decât declaraţia a ceea ce există doar în viaţa lui Dumnezeu.

Neprihănire deşartă. - Iudeii ştiau foarte bine că acele cuvinte de pe piatră sau din carte nu puteau face nimic; şi deoarece erau ignoranţi în privinţa neprihănirii pe care cuvintele nu făceau decât s-o descrie, ei s-au apucat să-şi construiască propria neprihănire. Ei nu ar fi făcut niciodată lucrul acesta dacă nu ar fi fost ignoranţi în privinţa neprihănirii lui Dumnezeu. Despre aceasta psalmistul spune: “Dreptatea Ta este ca munţii lui Dumnezeu” (Ps. 36:6).

Un asemenea efort, indiferent cât de mare ar fi fost râvna, nu putea decât să conducă la un eşec lamentabil. Saul din Tars era “mai înaintat în religiunea” părinţilor decât oricare altul din neamul său şi cu toate acestea, atunci când a ajuns la o corectă înţelegere, acele lucruri pe care le considera un câştig a fost obligat să le socotească drept pierdere. Cu alte cuvinte, cu cât încerca mai mult să-şi construiască propria neprihănire, cu atât mai rău devenea el.

Supunere faţă de neprihănire. - Dacă iudeii nu ar fi fost ignoranţi în ceea ce priveşte neprihănirea lui Dumnezeu, nu ar fi încercat să-şi construiască propria lor neprihănire. Au încercat să-şi supună neprihănirea lui Dumnezeu, în timp ce ar fi trebuit ca ei să se supună acesteia. Neprihănirea lui Dumnezeu este activă. Este propria Sa viaţă. După cum aerul se grăbeşte să umple orice loc care are o deschidere, tot aşa viaţa neprihănită a lui Dumnezeu va umple orice inimă care este deschisă s-o primească. Când oamenii încearcă să manipuleze Legea lui Dumnezeu, în mod invariabil o pervertesc, făcând-o să se conformeze propriilor lor idei; singurul mijloc prin care putem face ca desăvârşirea ei să se manifeste este prin supunere faţă de aceasta, îngăduindu-i să stăpânească. Atunci ea se va manifesta în viaţă. “Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Fil. 2:13).

Sfârşitul Legii. - “Ţinta (Sfârşitul - trad. eng.) poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută” (1 Tim. 1:5). “Dragostea este împlinirea legii” (Rom. 13:10). Prin urmare sfârşitul Legii este împlinirea ei desăvârşită. Acest lucru este evident. Nu are nici o importanţă ce sens dăm cuvântului “sfârşit”. Să presupunem că este folosit cu sensul obişnuit de “scop”. Este foarte clar faptul că lucrurile pe care ea le cere vor fi împlinite. Iar dacă folosim cuvântul “sfârşit” cu sensul curent de limită extremă obţinem acelaşi lucru. Ajungi la sfârşitul Legii numai atunci când împlineşti cele mai înalte cerinţe ale ei.

Hristos sfârşitul Legii. - Am văzut că sfârşitul sau scopul Legii este neprihănirea pe care aceasta o cere. Astfel, se spune că Hristos este sfârşitul Legii “pentru [...] neprihănire” (trad. eng). Legea lui Dumnezeu este neprihănirea lui Dumnezeu (Vezi Is. 51:6, 7). Însă această neprihănire este viaţa reală a lui Dumnezeu Însuşi, iar cuvintele Legii nu constituie decât umbra acesteia. Această viaţă se găseşte numai în Hristos, căci numai El descoperă neprihănirea lui Dumnezeu (Rom. 3:24, 25). Viaţa Sa este Legea lui Dumnezeu, din moment ce Dumnezeu era în El. Ceea ce iudeii aveau doar ca formă se găseşte în realitate numai în Hristos. În El se găseşte sfârşitul Legii. Vrea cineva să spună că “sfârşitul Legii” înseamnă desfiinţarea ei? Foarte bine; atunci când vor descoperi că Hristos a fost desfiinţat vor găsi şi desfiinţarea Legii, dar nu mai înainte. Numai un studiu al vieţii lui Hristos va descoperi neprihănirea pe care o cere Legea lui Dumnezeu.

Pentru cine? - Pentru cine este Hristos sfârşitul Legii pentru neprihănire? “Pentru […] oricine crede în El.” Hristos locuieşte în inimă prin credinţă (Ef. 3:17). Neprihănirea desăvârşită a Legii se găseşte numai în El. În El ea este în toată desăvârşirea ei. Prin urmare, deoarece Hristos locuieşte în inima credinciosului, numai în el sfârşitul Legii este un fapt împlinit. “Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimes El” (Ioan 6:29). “Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea.”

A face pentru a trăi şi a trăi pentru a face. - Neprihănirea pe care o dă Legea, adică propria neprihănire a omului (vezi Fil. 3:9), se bazează pe principiul de a face ceva pentru a trăi. Simpla prezentare a cazului este suficientă pentru a demonstra imposibilitatea acestei tentative; căci viaţa trebuie să preceadă acţiunea. Un mort nu face ceva pentru a trăi, ci trebuie să i se dea viaţă pentru a face ceva. Petru nu i-a spus lui Dorca, care murise, să facă mai multe binefaceri, să coase mai multe haine, pentru a trăi, ci în numele lui Isus el a înviat-o pentru a putea să-şi continue faptele bune. Omul care face aceste lucruri va trăi prin ele, însă el trebuie să trăiască înainte de a le face. Rezultă că neprihănirea pe care o dă Legea nu este decât o închipuire deşartă. Hristos dă viaţă, chiar viaţa veşnică şi neprihănită a lui Dumnezeu, care lucrează neprihănire în sufletul pe care l-a înviat.

Hristos Cuvântul. - Versetele 6-8 din acest capitol sunt un citat din Deuteronom 30:11-14. Moise repetase Legea în faţa poporului şi îi îndemnase să asculte, spunându-le că porunca nu era “departe”, astfel încât să fie nevoie să trimită pe cineva să le-o aducă, căci “este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta, ca s-o împlineşti”. Pavel, scriind sub inspiraţia Duhului Sfânt, citează cuvintele lui Moise şi arată că acestea se referă la Hristos. Hristos este Cuvântul, porunca, care nu este “departe”, care nu trebuie coborâtă din cer şi nici nu e nevoie să fie înviată din morţi. Cititorul să compare cu atenţie aceste două pasaje din Scripturi şi va vedea cu claritate că adevărata poruncă a Domnului nu este nimic altceva decât Hristos.

Legea şi viaţa. - Acest adevăr nu a fost intenţionat ascuns până când a fost scris Noul Testament. Iudeul serios din zilele lui Moise putea înţelege în mod clar că numai în viaţa lui Dumnezeu poate fi găsită neprihănirea legii. Moise a spus: “Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta, iubind pe Domnul, Dumnezeul tău, ascultând de glasul Lui şi lipindu-te de El: căci de aceasta atârnă viaţa ta şi lungimea zilelor tale” (Deut. 30:19, 20).

Prin prezentarea legii înaintea poporului, Moise le-a prezentat viaţa lui Dumnezeu, iar aceasta se găseşte numai în Hristos. “Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică” (Ioan 12:50). “Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3).

Cuvântul este foarte aproape. - Având în vedere că Hristos este Cuvântul, citim: “Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta. Şi cuvântul acesta este cuvântul credinţei pe care-l propovăduim noi.” Este Hristos chiar atât de aproape? Acesta este adevărul; căci chiar El Însuşi spune: “Iată Eu stau la uşă şi bat” (Apoc. 3:20). El nu este aproape doar faţă de cei buni, căci El “nu este departe de fiecare din noi” (Fapte 17:27). Atât de aproape este de noi încât “în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa”.

Nu putem să întindem mâna fără să-L găsim. Hristos este chiar şi în [aproape de] inima oamenilor nelegiuiţi, aşteptând ca aceştia să admită realitatea care deja există şi să-L recunoască în toate căile lor; atunci El va locui în inimile lor “prin credinţă”. El îi va călăuzi în toate căile lor. În nimic altceva nu se vede dragostea lui Hristos mai pe deplin decât în locuirea Sa cu oamenii păcătoşi, îndurându-le toată ura, pentru ca prin răbdarea Sa să-i câştige, întorcându-i de la căile lor rele.

Credinţa în înviere. – “Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.” El “a fost dat din pricina fărădelegilor noastre şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi” (Rom. 4:25). Şi “El a murit pentru toţi”. El a gustat moartea pentru fiecare om. Prin urmare a fost înviat pentru îndreptăţirea fiecărui om. A crede în inimă că Dumnezeu L-a înviat din morţi înseamnă a crede că El mă îndreptăţeşte. Cel care nu crede că Isus îl curăţă de păcat nu crede în realitate că Dumnezeu L-a înviat din morţi; căci nu putem crede în învierea lui Isus fără să credem motivul pentru care a fost înviat. În general, învierea lui Isus este mai mult presupusă decât crezută.

A nu fi dat de ruşine. – Rădăcina cuvântului “a crede” semnifică o temelie, ceva pe care se poate construi. A crede în Isus înseamnă a construi pe El. El este Piatra încercată, Temelia, Stânca (Isa. 28:16). Oricine zideşte pe El nu va fi obligat să fugă în panică când ploaia cade şi vin şuvoaiele de apă, iar vânturile bat cu putere asupra casei sale; căci El este Stânca Veacurilor.

Nici o deosebire. – Caracteristica principală a chemării Evangheliei este “oricine”. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). “Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată” (Apoc. 22:17). “Oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.” Nu se face nici o deosebire; căci “nu este nici o deosebire între Iudeu şi Grec”.

Citiţi din nou capitolele doi şi trei din Romani şi de asemenea capitolul patru. Într-adevăr, întreaga Epistolă a Romanilor dă o lovitură de moarte acelei idei nelegiuite că Dumnezeu este părtinitor şi că El favorizează pe unii oameni în detrimentul altora. Ideea că Dumnezeu acordă binecuvântări speciale unei anumite naţiuni, binecuvântări pe care nu este dispus să le dea altora, indiferent că acea naţiune este formată din iudei, israeliţi, anglo-saxoni, englezi sau orice altceva, este o negare pe faţă a Evangheliei harului lui Dumnezeu.

Evanghelia pentru toţi. – Versetele treisprezece, patrusprezece şi cincisprezece prezintă paşii necesari ce trebuie făcuţi pentru a obţine mântuirea. Mai întâi, oamenii trebuie să cheme pe Domnul. Dar pentru a-L chema ei trebuie să creadă în El. Însă nu pot auzi fără să fie trimis cineva. Dar au fost trimişi predicatori şi cu toate acestea nu toţi au crezut şi ascultat, deşi toţi au auzit.

Ce au auzit ei toţi? Ei au auzit cu toţii cuvântul lui Dumnezeu. Ca dovadă în sprijinul acestei afirmaţii, apostolul spune că, credinţa vine prin auzirea cuvântului lui Dumnezeu, după care adaugă: “N-au auzit ei? Ba da; căci «glasul lor a răsunat prin tot pământul, şi cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii.»” Toţi oamenii au auzit şi nu există nici o scuză pentru necredinţă din partea nimănui. Citiţi din nou Romani 1:16-20.

Predicatorii slavei. – Evanghelia lui Hristos este “Evanghelia slavei”. Lumina ei pătrunde în inimă (Vezi 2 Cor. 4:4). Astfel că este normal ca aceia care o predică să fie îmbrăcaţi în slavă. Soarele, luna şi stelele sunt minunaţii “predicatori” ale căror cuvinte au ajuns până la marginile pământului. Ele predică slăvita Evanghelie a lui Hristos. Acestea exemplifică continuu modul corect de predicare a Evangheliei – permiţând ca slava lui Dumnezeu să strălucească prin ele.

Astfel, apostolul ne spune nouă, celor care am auzit şi crezut cuvântul: “Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Pet. 2:9). Evanghelia este descoperirea lui Dumnezeu către oameni. “Dumnezeu este lumină”, prin urmare vestirea Evangheliei înseamnă a lăsa ca lumina Sa să strălucească. “Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Mat. 5:16).