12. Cum devine practică neprihănirea prin credinţă

12. Cum devine practică neprihănirea prin credinţă

Am terminat de studiat acea porţiune care ar putea fi numită partea argumentativă a Epistolei către Romani. Următoarele cinci capitole sunt consacrate îndemnurilor faţă de biserică. Cele din capitolul pe care-l avem în faţă sunt foarte simple, dar vor fi mult mai bine înţelese dacă sunt citite împreună cu versetele dinainte. De aceea, prefaţăm capitolul doisprezece cu ultimele patru versete ale capitolului unsprezece:

 

33 O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi stiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui! 34 Şi în adevăr, “cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? 35 Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” 36 Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A lui să fie slava în veci! Amin.

1Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. 2 Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. 3 Prin harul, care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă, pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia. 4 Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi slujbă, 5 tot aşa, şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora. 6 Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul proorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui. 7 Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură. 8 Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare. Cine dă, să dea cu inima largă. Cine cârmuieşte, să cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie. 9 Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău şi lipiţi-vă tare de bine. 10 Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia. 11 În sârguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu duhul. Slujiţi Domnului. 12 Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune. 13 Ajutaţi pe sfinţi, când sunt în nevoie. Fiţi primitori de oaspeţi. 14 Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvântaţi şi nu blestemaţi. 15 Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng. 16 Aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii. Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi. 17 Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor. 18 Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. 19 Prea iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: “Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul. 20 Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. 21 Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.

O concluzie logică. – Versetele cu care se încheie capitolul unsprezece prezintă infinita, nepătrunsa putere şi înţelepciune a lui Dumnezeu. Nimeni nu-L poate ajuta cu nimic. Nimeni nu-L poate pune sub obligaţie pe Dumnezeu. Nimeni nu-I poate da nimic pentru care să primească ceva în schimb. “Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile.” “El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile.” “Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa.” (Fapte 17:25, 28)

Astfel stând lucrurile, este absolut rezonabil ca toţi să-şi supună Lui trupurile, pentru a le stăpâni. Numai El are înţelepciunea şi puterea de a face lucrul acesta aşa cum trebuie. Cuvântul “rezonabil” înseamnă literal “logic”. Consecinţa logică a recunoaşterii puterii, înţelepciunii şi dragostei lui Dumnezeu este supunerea faţă de El. Cel care nu se supune lui Dumnezeu practic Îi neagă existenţa.

Îndemnând şi mângâind. – Este interesant de ştiut că în greacă cuvântul tradus prin “îndemn” are aceeaşi rădăcină ca şi “Mângâietorul”, care se referă la Duhul Sfânt. Este cuvântul folosit în Matei 5:4: “Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!” El apare şi în 1 Tesaloniceni 4:18: “Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte”.

În următorul pasaj cuvântul apare de mai multe ori, după cum se vede: “Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz! Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mângâiere” (2 Cor. 1:3-5). Faptul că în greacă cuvântul “a ruga” sau “a îndemna” este identic cu “a mângâia” poate da o nouă forţă îndemnurilor Duhului lui Dumnezeu.

Suntem mângâiaţi de gândul că Dumnezeu este atotputernic. Prin urmare ne mângâie toate îndemnurile şi poruncile Sale deoarece El nu aşteaptă ca noi să acţionăm în propria noastră putere, ci în a Lui. Când rosteşte o poruncă, aceasta nu este decât o declaraţie a ceea ce El va face în şi pentru noi dacă ne supunem puterii Sale Când mustră, El pur şi simplu ne descoperă lipsa pe care o poate suplini din abundenţă. Duhul convinge de păcat, însă întotdeauna El este Mângâietorul.

Putere şi îndurare. - “Odată a vorbit Dumnezeu, de două ori am auzit că «Puterea este a lui Dumnezeu». A Ta, Doamne, este şi bunătatea, căci Tu răsplăteşti fiecăruia după faptele lui” (Ps. 62:11, 12). “Dumnezeu este dragoste.” Prin urmare puterea Sa este dragoste, aşa că atunci când apostolul menţionează puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu ca motiv de a ne supune Lui, el ne îndeamnă prin îndurarea lui Dumnezeu. Nu uitaţi niciodată că întreaga manifestare a puterii lui Dumnezeu nu este decât manifestarea dragostei Sale, iar dragostea aceasta este puterea prin care El lucrează. Isus Hristos, în care este descoperită dragostea lui Dumnezeu (1 Ioan 4:10), “este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:24).

Adevăratul noncomformism. - În Anglia, oamenii religioşi au fost adesea împărţiţi în două categorii - oameni ai bisericii şi noncomformişti. Însă, orice adevărat creştin este un noncomformist, dar nu în sensul în care este folosit de obicei cuvântul. “Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre.” Atunci când cei care se numesc noncomformişti adoptă metode lumeşti şi se implică în planuri omeneşti ei abdică de la acest titlu. “Prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu.”

Ce părere să ai despre tine. - Îndemnul adresat fiecărui om este de a nu avea despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine. Cât de înaltă ar trebui să fie părerea cuiva despre sine? “Aruncă groaza în ei, Doamne, ca să ştie popoarele că nu sunt decât oameni!” (Ps. 9:20). “Nu vă încredeţi în cei mari, în fiii oamenilor, în care nu este ajutor” (Ps. 146:3). “Nu vă încredeţi dar în om, în ale cărui nări nu este decât suflare: căci ce preţ are el?” (Is. 2:22).  “Orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ţinea” (Ps. 39:5). “Căci înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu.” “Domnul cunoaşte gândurile celor înţelepţi. Ştie că sunt deşarte” (1 Cor. 3:19, 20). “Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel şi apoi piere” (Iacov 4:14). “Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul” (Is. 64:6). “În smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus decât pe el însuşi” (Fil. 2:3).

Credinţa şi smerenia. - Mândria este duşmanul credinţei. Cele două nu pot trăi împreună. Omul poate gândi cumpătat şi cu smerenie numai ca rezultat al credinţei pe care o dă Dumnezeu. “Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui” (Hab. 2:4). Cel care se încrede în propria sa putere şi înţelepciune nu vrea să depindă de altul. Încrederea în înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu apare numai atunci când ne recunoaştem şi acceptăm propria slăbiciune şi ignoranţă.

Credinţa, un dar de la Dumnezeu. - Credinţa pe care o dă Dumnezeu omului este prezentată în Apocalipsa 14:12: “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus”. Dumnezeu nu dă credinţă doar sfinţilor, după cum El nu le dă poruncile numai lor; însă sfinţii păzesc credinţa, iar alţii nu. Credinţa pe care o păzesc este credinţa lui Isus; prin urmare oamenilor le este dată credinţa lui Isus.

Credinţa, dată fiecărui om. - Toţi oamenii sunt îndemnaţi să gândească cumpătat deoarece Dumnezeu a dat fiecărui om măsura credinţei. Mulţi oameni cred că ei sunt astfel făcuţi încât le este imposibil să creadă. Aceasta reprezintă o eroare gravă. Credinţa este la fel de uşoară, şi de naturală, ca şi respiratul. Este moştenirea comună a tuturor oamenilor, acel punct în care oamenii sunt egali. Este la fel de uşor pentru copilul necredinciosului să creadă ca şi pentru copilul celui sfânt. Numai atunci când oamenii ridică în jurul lor un zid de mândrie (Ps. 73:6), li se pare că a crede este dificil. Şi chiar în această situaţie ei cred; căci atunci când oamenii nu-L cred pe Dumnezeu, ei îl cred pe Satana; când nu cred adevărul, ei înghit cu lăcomie cele mai evidente falsităţi.

Care este măsura? - Am văzut că, credinţa este dată fiecărui om. Aceasta se poate vedea şi din faptul că mântuirea este oferită fiecărui om şi pusă la îndemâna sa, mântuirea fiind doar prin credinţă. Dacă Dumnezeu nu ar fi dat credinţă fiecărui om, El nu ar fi putut pune mântuirea la îndemâna tuturor.

Întrebarea este: În ce măsură a dat Dumnezeu credinţă fiecărui om? Răspunsul la întrebare se găseşte în adevărul deja descoperit, care arată că această credinţă este credinţa lui Isus. Credinţa lui Isus este dată în darul lui Isus Însuşi, iar Hristos este dat în toată plinătatea Sa fiecărui om. El a gustat moartea pentru fiecare om (Ev. 2:9). “Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos” (Ef. 4:7). Hristos nu este împărţit; prin urmare fiecărui om îi este dat Hristos în întregime şi întreaga Sa credinţă. Nu există decât o singură măsură.

Trupul şi mădularele sale. - “Este un singur trup” (Ef. 4:4), acesta fiind biserica al cărui cap este Hristos (Ef. 1:22, 23; Col. 1:18). “Noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui” (Ef. 5:30). Trupul are multe mădulare, “tot aşa şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora”.

După cum este corpul omenesc, tot aşa este şi în trupul lui Hristos, “mădularele n-au toate aceeaşi slujbă”; cu toate acestea ei sunt atât de uniţi şi atât de dependenţi unii de alţii încât nici unul nu se poate lăuda faţă de alţii. “Ochiul nu poate zice mâinii: «N-am trebuinţă de tine»; nici capul nu poate zice picioarelor: «N-am trebuinţă de voi»” (1 Cor. 12:21). Tot aşa este şi în adevărata biserică a lui Hristos; nu există disensiuni şi laude şi nici un membru nu încearcă să ocupe locul sau să facă lucrarea altuia. Nici un membru nu se consideră pe sine independent de ceilalţi şi toţi au aceeaşi grijă unii faţă de alţii.

Diferite daruri. - Nu toate mădularele au aceeaşi slujbă şi nu toate au aceleaşi daruri. “Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; ....sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi....De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, proorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte” (1 Cor. 12:4-11).

“Măsura credinţei.” - “Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul proorociei să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui.” După cum am văzut nu există decât “o singură credinţă” (Ef. 4:5) şi aceasta este “credinţa lui Isus”. Deşi există diferite daruri, în spatele tuturor acestora este o singură putere. “Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh.” Prin urmare a prooroci sau a exercita oricare dintre daruri “după măsura credinţei” înseamnă a face aceasta “după puterea pe care i-o dă Dumnezeu” (1 Pet. 4:11). “Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit.”

“În cinste, fiecare să dea întâietate altuia.” - Aceasta poate avea loc numai atunci când cineva este capabil ”în smerenie” să privească pe altul mai pe sus de el însuşi (Fil. 2:3). Iar aceasta se întâmplă numai atunci când omul îşi cunoaşte propria nimicnicie. Omul care-şi “va cunoaşte mustrarea cugetului lui  (îşi cunoaşte răutatea propriei inimi – trad. eng.)” (1 Împ. 8:38) nu poate crede că alţii sunt la fel de răi ca şi el. “Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El....S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob.”

Cum să tratăm persecutorii. - “Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvântaţi şi nu blestemaţi.” A blestema nu presupune întotdeauna folosirea unui limbaj murdar - a înjura. A blestema înseamnă a vorbi de rău. Este opusul lui a binecuvânta, care înseamnă a vorbi de bine. Uneori oamenii persecută având legea de partea lor, alteori ei persecută fără a avea nici un temei legal; dar fie că este “conform legii”, fie prin acte de violenţă ale gloatei, nu trebuie rostite cuvinte aspre împotriva celor care fac acest lucru. Dimpotrivă, trebuie să li se vorbească frumos.

Nimeni nu poate proceda astfel fără a avea Duhul lui Hristos, care s-a rugat pentru cei care L-au trădat şi ucis şi care nu s-a încumetat să rostească o judecată de ocară nici măcar împotriva diavolului (Iuda 9). A expune dispreţului pe persecutori nu este conform cu învăţătura lui Dumnezeu.

A te bucura şi a plânge. - A te bucura cu cei care se bucură şi a plânge cu cei care plâng nu este un lucru uşor pentru omul firesc. Numai harul lui Dumnezeu poate produce o astfel de simpatie în om. Nu este chiar atât de greu să plângi cu cei care plâng, însă adesea este foarte dificil să te bucuri cu cei care se bucură. Să presupunem, de exemplu, că o altă persoană a primit ceva ce noi doream foarte mult şi ca urmare se bucură; este nevoie de mult har ca să te bucuri cu el.

Păstrând pacea. - Noi trebuie să trăim în pace cu toţi oamenii dacă este posibil. Dar care este limita posibilului? Unii vor spune că au încercat să păstreze pacea până când “răbdarea a încetat să mai fie o virtute” şi atunci i-au plătit turbulentei persoane cu aceeaşi monedă. Mulţi cred că acest verset îi îndeamnă să reziste cât mai mult posibil şi să nu se implice în nici o dispută până când nu sunt provocaţi într-un mod flagrant. Însă versetul acesta spune: “Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii”.

Adică, din partea noastră nu trebuie să existe nici o problemă. Nu putem întotdeauna să-i împiedicăm pe alţii să se războiască, însă noi putem fi în pace. “Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine” (Is. 26:3). “Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Rom. 5:1). “Pacea lui Hristos....să stăpânească în inimile voastre” (Col. 3:15). “Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus” (Fil. 4:7). Cel care are în el această pace a lui Dumnezeu nu va fi niciodată tulburat de oameni.