13. Credinciosul şi autoritatea civilă

13. Credinciosul şi autoritatea civilă

1 Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. 2 De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc, îşi vor lua osânda. 3 Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei dar să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. 4 El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să-l pedepsească pe cel ce face rău. 5 De aceea trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. 6 Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii sunt nişte slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta. 7 Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea. 8 Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea. 9 De fapt: “Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti” şi orice poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” 10 Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii. 11 Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. 12 Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. 13 Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă; 14 ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele.

Ajungem acum la cel de-al doilea capitol din Romani care este dedicat în întregime îndemnurilor. Acest capitol conţine subiecte de cea mai mare importanţă fiind totodată, probabil,  considerat cel mai puţin studiat capitol din carte.

Cui i se adresează? - Studiind acest capitol este necesar să ne amintim că Epistola este adresată ucenicilor declaraţi ai Domnului. “Tu, care te numeşti Iudeu, care te reazemi pe o Lege, care te lauzi cu Dumnezeul tău, care cunoşti voia Lui, care ştii să faci deosebire între lucruri”, etc. (Rom. 2:17, 18). Şi din nou: “Nu ştiţi fraţilor, - căci vorbesc unor oameni care cunosc Legea”, etc. (Rom. 7:1). Ultima parte a capitolului dovedeşte acelaşi lucru.

Prin urmare, este o greşeală să presupunem că acest capitol a fost destinat să prezinte îndatoririle conducătorilor lumii acesteia, să fie un tratat de administraţie publică sau al relaţiei dintre stat şi biserică. Deoarece se adresează creştinilor declaraţi, este evident că scopul propus este pur şi simplu de a le arăta acestora cum se cuvine să se comporte faţă de autorităţile care-i guvernează.

Toată puterea de la Dumnezeu. – “Odată a vorbit Dumnezeu, de două ori am auzit că «Puterea este a lui Dumnezeu»” (Ps. 62:11). “Căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu.” Această afirmaţie este întru-totul adevărată, fără nici o excepţie. Imperiul Roman, chiar şi pe vremea infamului şi inumanului Nero, era tot atât de mult de la Dumnezeu pe cât a fost stăpânirea iudaică în vremea lui David. Când Pilat i-a spus lui Hristos că avea putere să-l răstignească sau să-l elibereze, Hristos a replicat: “N-ai avea nici o putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus” (Ioan 19:11). Însă acest lucru nu demonstrează că acţiunile acelei puteri au fost corecte, sau că Dumnezeu le-a aprobat.

Aceasta se va vedea şi mai clar dacă ne referim la individ. Toată puterea vine de la Dumnezeu. Este la fel de adevărat pentru păgâni ca şi pentru creştini că “în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa”, căci “suntem din neamul Lui” (Fapte 17:28). Este la fel de valabil pentru fiecare individ ca şi pentru guverne, că ei sunt rânduiţi, sau numiţi, de Dumnezeu. El are un plan pentru viaţa fiecărui om.

Însă aceasta nu-L face pe Dumnezeu răspunzător de toate acţiunile lor, căci ei sunt liberi să facă după cum vor şi răzvrătindu-se împotriva planului lui Dumnezeu pervertesc darurile Sale. Puterea cu care batjocoritorul Îl blestemă pe Dumnezeu este la fel de mult de la Dumnezeu ca şi puterea cu care creştinul Îi slujeşte. Cu toate acestea nimeni nu poate crede că Dumnezeu este de acord cu blasfemia. Tot aşa şi noi nu trebuie să credem că El aprobă toate acţiunile guvernelor, pur şi simplu pentru că stăpânirile care există sunt rânduite de El.

“Rânduite.” – Nimeni să nu creadă că acest cuvânt implică neapărat ideea de atribuire a unei puteri spirituale. Nu înseamnă nimic mai mult decât a fi numit sau autorizat, după cum se vede din nota marginală. Cuvântul în greacă din care este tradus se găseşte în Fapte 28:23, unde citim că iudeii din Roma i-au hotărât lui Pavel o zi ca să le vorbească despre Evanghelie. La fel de bine se putea spune că ei i-au “rânduit” o zi.

Dumnezeu mai presus de toţi. – “Stăpânirile cele mai înalte” nu sunt mai presus de Cel Prea Înalt. “A Lui este înţelepciunea şi puterea. El schimbă vremurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi” (Dan. 2:20, 21). El l-a pus pe Nebucadneţar, regele Babilonului, peste toate împărăţiile pământului (Ier. 27:5-8; Dan. 2:37,38); însă când Nebucadneţar şi-a atribuit cu aroganţă puterea divină, el a fost alungat între animalele sălbatice, pentru ca astfel să poată înţelege “că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi că o dă cui vrea!” (Dan. 4:32).

Împotrivirea faţă de Dumnezeu. – Deoarece nu există nici o putere decât cea a lui Dumnezeu, “cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc, îşi vor lua osânda.” Aceasta constituie o avertizare împotriva rebeliunii şi insurecţiei. Dumnezeu este cel care răstoarnă sau pune regi. De aceea oricine se încumetă să răstoarne un rege îşi asumă prerogativele lui Dumnezeu. Este ca şi cum el ar şti mai bine decât Dumnezeu când trebuie schimbat guvernul. Cu excepţia cazului când cei care se ridică împotriva unei autorităţi pământeşti pot să arate că au avut o descoperire directă din cer care i-a chemat să facă acea lucrare, ei se împotrivesc lui Dumnezeu, încercând să răstoarne ordinea stabilită de El. Aceştia se aşează înaintea lui Dumnezeu.

A te împotrivi sau a răsturna.  – A te împotrivi autorităţii civile este ca şi cum ai încerca s-o răstorni. Cel care se împotriveşte unei stăpâniri prin forţă ar răsturna-o dacă confruntarea ar continua şi ar avea puterea. Ucenicilor lui Hristos le este strict interzis să facă aşa ceva.

Exemplul lui Hristos. – Hristos a suferit şi “v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui. «El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug.» Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător” (1 Pet. 2:21-23). Este bine să reţinem că Hristos a fost condamnat sub acuzaţie politică şi din motive politice, cu toate acestea El nu s-a împotrivit, deşi a arătat că avea puterea s-o facă (Vezi Ioan 18:5-11; Mat. 26:31-53). S-ar putea spune că Hristos ştia că îi sosise ceasul. Adevărat; dar în situaţiile anterioare El nu s-a împotrivit. În permanenţă El s-a încredinţat în mâinile Tatălui. Acesta constituie un exemplu pentru ucenicii Săi. Dacă se supun încredinţându-se în mâinile lui Dumnezeu, ei nu pot suferi nici o insultă sau nedreptate pe care Dumnezeu să n-o fi rânduit sau îngăduit; ei nu pot suferi nici o vătămare mai înainte ca să le fi sosit ceasul. Este mai uşor să mărturiseşti credinţă în Hristos decât să dai dovadă de credinţă adevărată urmând exemplul Său.

Un alt exemplu izbitor. – Saul fusese uns ca rege al lui Israel la porunca lui Dumnezeu; dar după aceea a fost respins din pricina acţiunilor sale nesăbuite. Apoi David a fost uns rege în locul lui. Saul era gelos din cauza promovării lui David şi căuta să-i ia viaţa. David nu s-a împotrivit, ci a fugit. Nu o dată Saul s-a găsit în puterea lui David, însă David nu a ridicat mâna împotriva lui. Dacă ar exista vreo scuză pentru împotrivirea faţă de  un conducător, atunci David a avut-o.

În primul rând, dacă ar fi procedat astfel, nu ar fi fost decât legitimă apărare; şi, în al doilea rând, el tocmai fusese uns rege în locul lui Saul. Cu toate acestea chiar şi atunci când a fost rugat să consimtă ca altul să-l omoare pe Saul, David a spus: “Nu-l omorî! Căci cine ar putea pune mâna pe unsul Domnului şi să rămână nepedepsit?… Viu este Domnul, că numai Domnul îl poate lovi: fie că-i va veni ziua să moară, fie că se va coborî într-un câmp de bătaie şi va pieri. Să mă ferească Domnul, să pun mâna pe unsul Domnului!” (1 Sam. 26:9-11). Şi cu toate acestea Saul era un om rău, care renunţase la supunerea faţă de Dumnezeu şi care nu era capabil să conducă.

Supus lui Dumnezeu. – Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă să fim supuşi stăpânirilor care există, însă niciodată nu încurajează neascultarea faţă de Dumnezeu. Dumnezeu nu a rânduit nici o stăpânire să fie mai presus de El. Ar fi culmea prostiei să folosim acest capitol pentru a argumenta că este de datoria creştinului să asculte de legile omeneşti atunci când acestea sunt în conflict cu Legea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu scuză păcatul; şi cu atât mai puţin nu ne porunceşte să păcătuim. Noi nu trebuie să fim supuşi stăpânirilor existente în loc de a fi supuşi lui Dumnezeu, ci pentru că suntem supuşi lui Dumnezeu. “Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus” (Col. 3:17).

Supunere şi ascultare. – În mod obişnuit supunerea implică ascultare. Când citim că Isus era supus părinţilor Săi, suntem convinşi că El asculta de ei. Aşa că atunci când suntem îndemnaţi să fim supuşi stăpânirilor care există, concluzia firească este că noi trebuie să ascultăm de legi. Dar nu trebuie să uităm niciodată că Dumnezeu este mai presus de toţi; că atât individul cât şi conducerea ţărilor îşi au originea în El; şi că El are dreptul la întreaga slujire a fiecărui suflet. Noi trebuie să ascultăm de Dumnezeu tot timpul şi de asemenea să fim supuşi stăpânirilor omeneşti, însă întotdeauna astfel încât aceasta să nu însemne neascultare faţă de Dumnezeu.

Nu poţi sluji doi stăpâni. – “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni….Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.”  Motivul este că Dumnezeu şi Mamona sunt în opoziţie prin cerinţele lor. Însă oricine ştie că de multe ori au existat legi care erau în conflict cu poruncile lui Dumnezeu. Odată, exista în America, pe timpul sclaviei, o lege care cerea fiecărui om să facă tot ce-i sta în putere ca să înapoieze sclavii fugari stăpânilor lor. Dar cuvântul lui Dumnezeu spune: “Să nu daţi înapoi stăpânului său pe un rob care va fugi la tine după ce l-a părăsit” (Deut. 23:15). În acel caz era imposibil să asculţi de legea pământului fără a încălca cuvântul lui Dumnezeu; iar ascultarea de Dumnezeu făcea imperios necesară neascultarea de legea omenească. Oamenii trebuiau să aleagă de cine să asculte.

Creştinul nu poate ezita nici un moment în alegerea sa. Legea care este în contradicţie cu Legea lui Dumnezeu este egală cu nimic. “Nici înţelepciunea, nici priceperea, nici sfatul n-ajută împotriva Domnului” (Prov. 21:30).

“Oricărei stăpâniri omeneşti.” – Cititorul ar putea menţiona versetul 1 Petru 2:13 ca fiind în contradicţie cu aceasta. În acest loc se spune: “Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, pentru Domnul.” Alţii ar putea spune că trebuie să ne supunem oricărei stăpâniri cu excepţia cazului când aceasta se opune Legii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu se face referire la nici o excepţie şi nici nu este nevoie să se facă vreuna. Textul nu învaţă nici ascultarea de legile omeneşti care contrazic Legii lui Dumnezeu.

Problema se datorează semnificaţiei greşite a cuvântului “stăpâniri”. Se presupune că acest cuvânt ar însemna “lege”, însă o citire atentă va convinge pe oricine că această presupunere este greşită. Să citim cu atenţie versetele treisprezece şi patrusprezece din 1 Petru 2: “Fiţi supuşi oricărei stăpâniri [creaţiune, în greacă] omeneşti, pentru Domnul.” Ei bine, care sunt aceste stăpâniri sau creaţiuni faţă de care trebuie să ne supunem? Nu există nici o deosebire; faţă de toate, “atât împăratului, ca înalt stăpânitor, cât şi dregătorilor, ca unii care sunt trimişi de el”. Este evident că textul nu spune nimic despre legi, ci numai despre conducători. Îndemnul este absolut identic cu cel care se găseşte în capitolul treisprezece din Romani.

Supus deşi neascultător. – Cititorul să studieze mai departe în capitolul din care am citat ultima oară şi va vedea că supunerea la care suntem îndemnaţi nu implică ascultare faţă de legile rele. Suntem îndemnaţi: “Cinstiţi pe toţi oamenii, iubiţi pe fraţi; temeţi-vă de Dumnezeu; daţi cinste împăratului!” Trebuie să ne supunem autorităţii de drept, indiferent dacă cel care exercită această autoritate este bun şi blând, sau invers. După care vin cuvintele: “Căci este un lucru plăcut, dacă cineva, pentru cugetul lui faţă de Dumnezeu, suferă întristare şi suferă pe nedrept” (1 Pet. 2:17-19).

Însă un om nu poate pentru cugetul lui faţă de Dumnezeu, să sufere întristare şi să suferă pe nedrept, decât dacă cugetul lui faţă de Dumnezeu l-a constrâns să nu asculte de o anumită poruncă care-i era impusă. Această propoziţie care urmează imediat după îndemnul de a ne supune arată în mod clar că neascultarea este considerată probabilă atunci când cei care reprezintă autoritatea sunt “refractari”. Ideea este subliniată de referirea care se face la Hristos, care a suferit pe nedrept şi cu toate acestea nu s-a împotrivit deloc. “Când a fost chinuit şi asuprit n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura” (Is. 53:7).

El a fost condamnat pentru credincioşia Sa faţă de adevăr, nevrând să facă nici cel mai mic compromis, cu toate acestea fiind supus autorităţii conducătorilor. Apostolul spune că prin aceasta El ne-a lăsat un exemplu, pentru a călca pe urmele Sale.

Creştinii şi autoritatea civilă. - “Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos” (Fil. 3:20). Cei care prin Hristos au acces într-un singur Duh la Tatăl “nu mai sunt[eţi] nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunt[eţi] împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu” (Ef. 2:19). Fiecare să se ocupe de problemele ţării sale şi nu de ale alteia. Ar fi culmea impertinenţei ca un american să vină în Anglia şi să se încumete să dea lecţii Parlamentului cu privire la modul în care trebuie condusă ţara, sau ca un englez să se ducă în America şi să se facă cunoscut prin sfaturile pe care le dă autorităţilor. Dar dacă ar începe să se amestece în treburile interne sau ar candida pentru vreo funcţie publică, fără întârziere li s-ar arăta că nu este treaba lor. Să se naturalizeze mai întâi, după care pot vorbi şi acţiona cât vor; dar atunci trebuie să păstreze tăcerea dacă se întorc în ţara faţă de care erau supuşi odată. Nimeni nu poate fi activ în conducerea a două guverne în acelaşi timp.

Acest lucru este valabil atât pentru guvernul ceresc în raport cu guvernele pământeşti, cât şi pentru diferitele ţări de pe pământ. Cel care este cetăţean al ţării cereşti nu are de ce să se amestece în treburile guvernelor pământeşti. El trebuie să lase aceste treburi în seama celor care consideră că acest pământ este căminul lor. Atunci când conducătorii pământeşti vor să reglementeze treburile Împărăţiei lui Dumnezeu, ei se fac vinovaţi, în cel mai bun caz, de o gravă încumetare. Dar dacă ei nu au dreptul să conducă treburile împărăţiei cerului, cu atât mai puţin cetăţenii cerului pot să se amestece în treburile împărăţiilor pământeşti.

A face din pământ cer. - Mulţi creştini şi slujitori ai Evangheliei încearcă să-şi justifice amestecul lor în politică spunând că este de datoria lor să facă din acest pământ împărăţia cerului. Într-o recentă campanie am avut ocazia să auzim multe despre “regenerarea Londrei” şi “intenţia de a face din Londra oraşul lui Dumnezeu”. Acest limbaj denotă o gravă neînţelegere a ceea ce este Evanghelia. “Ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Rom. 1:16).

Regenerarea este realizată numai de Duhul Sfânt care lucrează asupra inimilor, iar această lucrare nu poate fi controlată de om. Împărăţiile lumii acesteia vor deveni împărăţiile lui Hristos, însă numai “râvna Domnului oştirilor” o va face (Apoc. 11:15; Is. 9:7). Va fi un nou pământ, în care numai neprihănirea va trăi, dar va fi numai după venirea zilei Domnului, când corpurile cereşti se vor topi şi oamenii nelegiuiţi vor fi arşi (2 Pet. 3:10-13). Aceasta nu se va realiza prin acţiune politică, chiar dacă slujitorii Evangheliei ar fi politicienii. Slujitorul Evangheliei nu are decât o însărcinare, anume: “Predică cuvântul”. În nici un alt fel nu pot fi oamenii făcuţi mai buni. Prin urmare, slujitorul Evangheliei care îşi îndreaptă atenţia spre politică îşi reneagă chemarea.

Păstrând pacea. - Trebuie să fim supuşi guvernelor lumii acesteia pentru a asculta de glasul conştiinţei; şi tot din această cauză noi trebuie să plătim taxele şi să ne conformăm oricărei datorii de această natură care ne este impusă. S-ar putea ca taxele să fie mari, ba chiar nedrepte, însă aceasta nu ne dă dreptul să ne răzvrătim. Apostolul Iacov se adresează oamenilor bogaţi care asupresc pe cei săraci, mesajul aplicându-se în aceeaşi măsură în situaţia când aceştia se află în funcţii publice ca şi în viaţa privată. El spune: “Aţi trăit pe pământ în plăceri şi desfătări. V-aţi săturat inimile chiar într-o zi de măcel. Aţi osândit, aţi omorât pe cel neprihănit, care nu vi se împotrivea!” (Iacov 5:5,6).

Reţineţi că neprihăniţii nu se împotrivesc. De ce nu? Datorită poruncii: “Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Prea iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: «Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti», zice Domnul” (Rom. 12:18,19). Ca supuşi ai Împăratului păcii şi cetăţeni ai împărăţiei Sale ei trebuie să trăiască în pace cu toţi oamenii. De aceea ei nu pot lupta nici chiar atunci când sunt în legitimă apărare. În aceasta, Hristos, Prinţul păcii, este exemplul lor.

Pentru cine sunt de temut. - Numai cei care fac fapte rele se tem de conducători. Cei care fac binele nu au nici o teamă. Aceasta nu pentru că toţi conducătorii sunt buni; căci noi ştim că mulţi nu sunt. “Vastul Imperiu Roman a cucerit lumea”, iar cel care îl conducea pe vremea când Pavel a scris romanilor era cel mai ticălos şi crud dintre monştrii care l-au condus vreodată. Nero omora oamenii doar pentru plăcerea de a-i omorî. El putea foarte bine să inspire teamă oamenilor; cu toate acestea creştinii puteau fi liniştiţi, căci ei se încredeau în Dumnezeu. “Iată, Dumnezeu este izbăvirea mea, voi fi plin de încredere şi nu mă voi teme de nimic” (Is. 12:2).

Întreaga datorie a omului. - “Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea.” “Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.” “Dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu” (1 Ioan 4:7). “Căci dragostea lui Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui” (1 Ioan 5:3). Temerea de Dumnezeu şi păzirea poruncilor Sale constituie întreaga datorie a omului (Ecl. 12:13).

Aşadar, deoarece acela care-şi iubeşte aproapele din inimă Îl iubeşte şi pe Dumnezeu, iar dragostea se manifestă prin păzirea poruncilor, este evident că apostolul, prin acest îndemn, a prezentat întreaga datorie a omului. Cel care ţine seama de acest îndemn nu va face niciodată nimic pentru care guvernele omeneşti să-l poată condamna pe drept, chiar dacă el nu cunoaşte legile ţărilor respective. Cel care împlineşte legea dragostei nu va fi niciodată în conflict cu stăpânirile existente. Dacă acestea îl asupresc, ele nu luptă împotriva lui ci împotriva Împăratului căruia el îi slujeşte.

Pentru creştini, nu pentru stăpâniri. - Unii oameni sunt de părere că versetele 8-10 definesc limitele autorităţii civile şi arată că omul poate elabora legi referitoare la “cea de-a doua tablă a Legii”, însă în ceea ce priveşte oricare altă porţiune din Legea lui Dumnezeu nu-i este permis. Două aspecte, dacă le avem în vedere, vor demonstra falsitatea acestei concepţii: 1) Epistola nu este adresată conducătorilor, ci creştinilor, ca un ghid pentru modul în care ei trebuie să se comporte. Dacă în acest pasaj ar fi prezentate îndatoririle conducătorilor, atunci acestora, şi nu fraţilor, le-ar fi adresate îndemnurile. 2) “Legea este duhovnicească” şi de aceea nimic ce ţine de aceasta nu intră în sfera legislaţiei omeneşti. Să luăm, de exemplu, porunca: “Să nu pofteşti”; nici o putere omenească n-ar putea-o aplica, sau să afirme că a fost încălcată. Dar această poruncă nu este mai spirituală decât celelalte nouă. Mesajul se adresează fraţilor şi esenţa sa este aceasta: Trăind în dragoste nu veţi face rău nimănui şi nu va trebui să vă temeţi de nici un conducător.

Sfârşitul se apropie. - Restul capitolului este consacrat unor îndemnuri care nu au nevoie de explicaţii. Puterea deosebită a acestora se datorează faptului că “sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape”. De aceea noi trebuie să fim “înţelepţi, dar şi [să] veghem în vederea rugăciunii”. Deşi trăim în noapte, când întunericul acoperă pământul (Is. 60:2), creştinii sunt fii ai luminii şi ai zilei, dezbrăcaţi de toate faptele întunericului.

Îmbrăcat cu Hristos. – Cei care se îmbracă în Domnul Isus Hristos nu se vor vedea ei înşişi. Numai Hristos se va vedea. A purta de grijă firii pământeşti nu este deloc necesar, din moment ce firea pământească întotdeauna caută să-şi împlinească poftele. Creştinul trebuie mai degrabă să fie atent ca aceasta să nu-şi manifeste propria putere şi să preia controlul. Numai în Hristos firea pământească poate fi supusă. Cel care este răstignit împreună cu Hristos poate spune: “Trăiesc….dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Gal. 2:20). Şi în acest caz el se va comporta faţă de conducători şi de persoane particulare exact aşa cum s-a comportat Hristos, căci după “cum este El aşa suntem şi noi în lumea aceasta”.

(Următoarele comentarii asupra capitolului 13 din Romani au fost rostite de E.J. Waggoner la Conferinţa Generală din 1891 şi se găsesc în Buletinul Conferinţei Generale.):

În ce măsură este posibil pentru creştin să trăiască în pace cu toţi oamenii? În ceea ce-l priveşte, el poate trăi tot timpul în pace cu toţi oamenii. Căci el este cu adevărat mort faţă de păcat, însă viu faţă de Hristos. Hristos locuieşte în inima sa prin credinţă, iar Hristos este Prinţul păcii. Prin urmare nu există nici o situaţie care să justifice pierderea cumpătului şi care să-l determine să declare război, fie împotriva unui individ, fie împotriva unui guvern….

În Galateni 5:18 ni se spune că “dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege”. Faptele firii pământeşti sunt faptele făcute de către cei ce sunt sub Lege, iar în lista acestor fapte găsim cuvântul “neînţelegeri”. Aşadar, un creştin nu poate fi implicat într-o neînţelegere, căci el nu este în firea pământească. Neînţelegerile nu-şi pot găsi nici un loc în noi: prin urmare în ceea ce ne priveşte va fi pace tot timpul.

Dar dacă acei oameni cu care avem de-a face îşi oţelesc inima împotriva adevărului lui Dumnezeu şi nu sunt afectaţi de acesta, ei vor produce tulburări, însă tulburările vor fi de partea lor; pentru noi va fi pace tot timpul….

“Chiar dacă aveţi de suferit pentru neprihănire, ferice de voi! «N-aveţi nici o teamă de ei şi nu vă tulburaţi! Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn.» Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi teamă” (1 Pet. 3:14,15).

Nu vă fie teamă. De ce? Pentru că noi sfinţim pe Hristos ca Domn în inimile noastre şi El este teama noastră. Dumnezeu este cu noi, Hristos este cu noi, iar când oamenii ne împroaşcă cu calomnii, ei îl împroaşcă pe Mântuitor…

Cel mai important lucru pentru noi toţi care avem acest adevăr deosebit ce ne va aduce necazuri cu stăpânirile existente, este de a-L sfinţi pe Hristos ca Domn în inimile noastre prin Duhul lui Dumnezeu şi cuvântul Său. Noi trebuie să devenim cercetători ai cuvântului lui Dumnezeu şi ucenici ai lui Hristos şi ai Evangheliei Sale…Există ţărani şi mecanici printre noi, care, deşi niciodată nu au fost în stare să lege textele pentru a realiza o predică, totuşi l-au sfinţit pe Domnul în inimile lor prin studiul  cuvântului Său cu credincioşie. Aceşti oameni vor fi aduşi înaintea tribunalelor pentru credinţa lor şi prin cuvintele rostite în apărarea lor ei vor predica Evanghelia, căci Dumnezeu le va da în acea zi cuvânt şi o înţelepciune pe care adversarii lor nu pot nici să le nege şi cărora nici nu pot să le reziste….

Este datoria noastră să predicăm Evanghelia; să ne ridicăm şi să lăsăm lumina să strălucească şi, dacă facem aceasta, Dumnezeu va ţine vânturile atâta timp cât va fi nevoie….Întreita solie îngerească este tot ce poate fi mai important pe acest pământ. Oamenii nu o consideră astfel; dar va veni timpul când întreita solie îngerească va constitui tema şi subiectul oricărei conversaţii. Însă niciodată nu va fi adusă în această poziţie de către oameni care nu spun nimic despre ea, ci de către cei care se încred în Dumnezeu şi nu se tem să rostească cuvintele pe care El li le-a dat.

Procedând astfel, noi nu ne vom lua vieţile în propriile noastre mâini şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta. Vieţile noastre vor fi ascunse cu Hristos în Dumnezeu şi El se va îngriji de acestea. Adevărul va fi adus în această proeminentă poziţie de către bărbaţi şi femei care merg şi predică Evanghelia, ascultând totodată de ceea ce ei înşişi predică. Oamenii trebuie să cunoască adevărul. Dacă avem un timp de pace în care să-l răspândim suntem recunoscători pentru aceasta. Iar dacă oamenii fac legi care tind să taie canalele prin care adevărul poate fi răspândit, putem fi recunoscători că slujim unui Dumnezeu care face chiar mânia omului să-L laude; şi El o va face – El va răspândi Evanghelia Sa chiar prin intermediul acelor legi pe care oamenii nelegiuiţi le-au adoptat cu scopul de a o dezrădăcina. Dumnezeu ţine vânturile….şi ne porunceşte să vestim solia. El le va ţine atâta timp cât este bine pentru ele să fie ţinute şi când încep să sufle, iar noi vom simţi primele adieri odată cu începerea persecuţiei, acestea vor face exact ceea ce Domnul doreşte să împlinească…

“Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea. Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea” (Rom. 13:7,8). Dacă faceţi lucrul acesta, veţi trăi în pace cu toţi oamenii, atât cât stă în puterea voastră. Dacă vă iubiţi aproapele ca pe voi înşivă prin aceasta împliniţi întreaga lege; căci pentru a-ţi iubi aproapele trebuie să-L iubeşti pe Dumnezeu, deoarece nu există altă dragoste decât a lui Dumnezeu.

Dacă-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi, aceasta se datorează pur şi simplu faptului că dragostea lui Dumnezeu se găseşte în inima mea. Iar motivul este că Dumnezeu locuieşte în inima mea şi nu există nimeni pe acest pământ care să-L îndepărteze de mine. Din acest motiv apostolul se referă la ultima tablă a legii, căci dacă ne împlinim datoria faţă de aproapele nostru, în mod normal aceasta înseamnă că-L iubim pe Dumnezeu.

Uneori ni se spune că prima tablă prezintă datoria noastră faţă de Dumnezeu, constituind religia, şi că tabla a doua ne defineşte datoria faţă de aproapele, reprezentând moralitatea. Dar ultima tablă conţine, la fel de mult ca şi prima, îndatoriri faţă de Dumnezeu. David, după ce a încălcat două dintre poruncile ce se găsesc pe ultima tablă a mărturisit: “Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta.” Dumnezeu trebuie să fie primul şi ultimul şi întotdeauna….

Toate aceste lecţii pe care le-am învăţat au scopul de a ne pregăti pentru timpul de strâmtorare.