15. “Lăudaţi pe Domnul, toate Neamurile!”

15. “Lăudaţi pe Domnul, toate Neamurile!”

Capitolul patrusprezece din Romani a prezentat datoria pe care o avem faţă de cei care sunt slabi în credinţă şi care au mustrări de conştiinţă exagerate în privinţa unor lucruri care în sine nu au nici o importanţă. Noi nu ne judecăm unii pe alţii, ci ne vom înfăţişa cu toţii înaintea scaunului de judecată [al lui Hristos]. Dacă avem mai multe cunoştinţe decât fratele nostru, nu trebuie să-l aducem la nivelul nostru fără nici o consideraţie, după cum nici el nu trebuie să ne coboară la nivelul lui. Cunoaşterea mai profundă aşează, în schimb, asupra noastră, responsabilitatea exercitării într-o mai mare măsură a dragostei şi răbdării.

Concluzia este prezentată în aceste versete: “Să nu nimiceşti pentru o mâncare lucrul lui Dumnezeu. Drept vorbind, toate lucrurile sunt curate. Totuşi, a mânca din ele, când faptul acesta ajunge pentru altul un prilej de cădere, este rău. Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să te fereşti de orice lucru, care poate fi pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire. Încredinţarea pe care o ai, păstreaz-o pentru tine, înaintea lui Dumnezeu.”

 

Datoria de a ne ajuta unii pe alţii - Romani 15:1-7

1Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi şi să nu ne placem nouă înşine. 2 Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora. 3 Căci şi Hristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi; ci, după cum este scris: “Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine, au căzut peste Mine.” 4 Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde. 5 Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţăminte, unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Isus; 6 pentru ca toţi împreună, cu o inimă şi cu o gură, să slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. 7 Aşadar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu.

Primindu-ne unii pe alţii. - Versetele ce formează acest capitol întregesc instrucţiunile prezentate în capitolul patrusprezece, fiind o continuare a acestuia. Astfel, capitolul începe cu îndemnul: “Primiţi bine pe cel slab în credinţă”. Ultimul verset al pasajului pe care-l studiem este: “Aşadar, primiţi-vă unii pe alţii”.

Cum trebuie să ne primim unii pe alţii? Răspunsul este: “Cum v-a primit şi pe voi Hristos”. Aceasta subliniază din nou faptul că apostolul nu a avut nici cea mai mică intenţie să desconsidere vreuna dintre Cele Zece Porunci atunci când a spus în capitolul patrusprezece că: “Unul socoteşte o zi mai pe sus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui”.

Hristos nu a făcut nici cea mai mică concesie în privinţa poruncilor pentru satisfacţia celor pe care dorea să-i primească. El a spus: “Să nu credeţi că am venit să stric legea sau Proorocii” (Mat. 5:17). Şi din nou: “Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui” (Ioan 15:10).

Poruncile lui Hristos şi cele ale Tatălui sunt aceleaşi, deoarece El spune: “Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). Atunci când un tânăr şi-a exprimat dorinţa de a-L urma, El i-a spus: “Păzeşte poruncile” (Mat. 19:17). Prin urmare este clar că în rândul concesiilor făcute de dragul păcii şi al armoniei nu intră cele care se referă la păzirea poruncilor lui Dumnezeu.

Cum să placi aproapelui. - Explicaţia se prezintă în continuare prin îndemnul: “Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora”. Niciodată nu suntem sfătuiţi să ajutăm un frate să păcătuiască pentru a-i fi pe plac. Nici nu suntem îndemnaţi să închidem ochii la păcatul unui frate, permiţându-i să continue fără a-l avertiza, de teamă să nu-l supărăm. Aceasta nu este amabilitate. Îndemnul sună astfel: “Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, dar să nu te încarci cu un păcat din pricina lui” (Lev. 19:17). Mama care de teamă să nu-şi supere copilul nu-l opreşte să-şi bage mâna în foc în loc de bunătate, dă dovadă de cruzime. Noi trebuie să fim pe placul aproapelui, dar numai pentru binele lui, nu pentru a-l duce pe calea pierzaniei.

Suportând slăbiciunile altora. - Întorcându-ne la primul verset, găsim această lecţie accentuată cu şi mai multă putere: “Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi şi să nu ne placem nouă înşine”. “Căci şi Hristos nu Şi-a plăcut lui Însuşi.” Comparaţi aceasta cu Galateni 6:1,2: “Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos.” Răbdând (sau Purtând, în engleză cuvântul folosit în Rom. 15:1 este acelaşi ca în Gal. 6:2 - nota trad.) slăbiciunile celor slabi noi împlinim legea lui Hristos. Dar a purta poverile altuia nu însemnă a-l învăţa că poate ignora fără probleme vreuna dintre porunci. Păzirea poruncilor lui Dumnezeu nu este o povară; căci “poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3).

Cum poartă Hristos poverile noastre. - Hristos poartă poverile noastre nu îndepărtând Legea lui Dumnezeu, ci îndepărtând păcatele noastre şi dându-ne putere să păzim Legea. “Căci - lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere - Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi” (Rom. 8:3, 4).

El spune “vino”. - Un lucru minunat în ceea ce priveşte slujirea lui Hristos este că El nu spune “du-te”, ci ”vino”. El nu ne trimite să lucrăm singuri, ci ne cheamă să-L urmăm. Nu ne cere ceva care să nu-l facă El Însuşi. Atunci când spune că se cuvine să purtăm slăbiciunile celor slabi, ar trebui să o luăm ca pe o încurajare, în loc să o privim ca pe o povară pusă asupra noastră, din moment ce aceasta ne aminteşte ceea ce face El pentru noi. El este Cel Viteaz, căci este scris: “Am dat ajutorul Meu unui viteaz, am ridicat din mijlocul poporului un tânăr” (Ps. 89:19). “Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui.” “Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Is. 53:4, 6).

De ce este uşoară povara. - Acesta este motivul pentru care este uşor să ne purtăm unii alţii poverile. Dacă suntem conştienţi că Hristos ne poartă poverile, va deveni o plăcere pentru noi să purtăm poverile altora. Problema este că de prea multe ori noi uităm că Hristos este Purtătorul de poveri şi fiind apăsaţi de povara propriilor noastre slăbiciuni avem şi mai puţină răbdare cu ale altora. Dar atunci când ştim că Hristos este cu adevărat Purtătorul de poveri, ne aruncăm grijile asupra Sa; şi atunci când luăm asupra noastră poverile altora, El le poartă şi pe acestea.

“Dumnezeul oricărei mângâieri.” - Dumnezeu este “Dumnezeul răbdării şi al mângâierii”. El este “Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!” (2 Cor. 1:3, 4). El ia asupra Sa toate ocările care cad asupra oamenilor. “Ocările celor ce te ocărăsc pe Tine cad asupra mea.” Despre copiii lui Israel se spune că “în toate necazurile lor n-au fost fără ajutor” (Is. 63:9). Acestea sunt cuvintele lui Hristos: “Tu ştii ce ocară, ce ruşine şi ce batjocură mi se face.” “Ocara îmi rupe inima” (Ps. 69:19, 20). Cu toate acestea nu vedem nici urmă de nerăbdare, nici un murmur. Prin urmare, deoarece El deja a purtat poverile lumii în trup, este cu totul capabil să le poarte pe ale noastre în trupul nostru, fără a se plânge, astfel încât noi să fim “întăriţi cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie” (Col. 1:11).

Evanghelia după Moise. - Aceasta este lecţia pe care întreaga Scriptură încearcă să ne înveţe: “Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.” În cartea lui Iov aceasta se vede clar. “Aţi auzit vorbindu-se despre răbdarea lui Iov şi aţi văzut ce sfârşit i-a dat Domnul, şi cum Domnul este plin de milă şi de îndurare” (Iacov 5:11). În scrierile lui Moise acest adevăr este la fel de clar prezentat. Hristos spune: “Căci, dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că El a scris despre Mine. Dar dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?” (Ioan 5:46, 47). Dacă Evanghelia după Moise este neglijată, citirea Evangheliei după Ioan va fi inutilă, căci Evanghelia nu poate fi împărţită. Evanghelia lui Hristos, la fel ca El Însuşi, este una singură.

Cum să ne primim unii pe alţii. - În cele din urmă “Primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu”. Pe cine primeşte Hristos? “Omul acesta primeşte pe păcătoşi.” Pe câţi îi va primi? “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.”

Cum îi va primi El? “Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un norod răzvrătit şi împotrivitor la vorbă.” Şi dacă vin, ce asigurare au ei? “Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” Să învăţăm de la El; şi reţineţi că, oriunde aţi deschide Scripturile, acestea dau mărturie despre El.

Abia la început. - Studiul nostru asupra cărţii Romani, deşi au fost multe articole, nu este exhaustiv. Într-adevăr, este practic imposibil să faci un studiu exhaustiv al Bibliei; căci indiferent cât de atent am studia un pasaj, vom descoperi că suntem abia la început. Cu cât studiem mai mult Biblia, cu atât mai mult ne vom da seama că studiul nostru cel mai aprofundat este doar o pregătire pentru a studia mai departe, lucru care se va dovedi necesar. Dar deşi nu ne putem aştepta să epuizăm adevărul, astfel încât să putem spune că-l avem pe tot, putem fi siguri că până în punctul în care am ajuns avem numai adevăr. Şi această asigurare nu se bazează pe înţelepciunea ce-am avea-o, ci numai pe faptul că am urmat îndeaproape cuvântul lui Dumnezeu şi nu am permis ca metalul ideilor omeneşti să se amestece cu aurul curat al adevărului.

 

“Toată bucuria şi pacea pe care o dă credinţa” – Romani 15:8-14

8 Hristos a fost, în adevăr, un slujitor al tăierii împrejur, ca să dovedească credincioşia lui Dumnezeu şi să întărească făgăduinţele date părinţilor; 9 şi ca Neamurile să slăvească pe Dumnezeu, pentru îndurarea Lui, după cum este scris: “De aceea Te voi lăuda printre Neamuri şi voi cânta Numele Tău.” 10 Este zis iarăşi: “Veseliţi-vă, Neamuri, împreună cu poporul Lui.” 11 Şi iarăşi: “Lăudaţi pe Domnul, toate Neamurile; slăviţi-L, toate noroadele.” 12 Tot astfel şi Isaia zice: “Din Iese va ieşi o Rădăcină, care se va scula să domnească peste Neamuri; şi Neamurile vor nădăjdui în El.” 13 Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea, pe care o dă credinţa, pentru ca, prin puterea Duhului Sfânt, să fiţi tari în nădejde! 14 În ce vă priveşte pe voi, fraţilor, eu însumi sunt încredinţat să sunteţi plini de bunătate, plini şi de orice fel de cunoştinţă şi astfel sunteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii.

“Un slujitor al tăierii împrejur.” – Isus Hristos a fost un slujitor al tăierii împrejur. Reţineţi lucrul acesta. Înseamnă aceasta că El mântuieşte doar pe evrei? Nicidecum, însă trebuie să învăţăm din aceasta că “mântuirea vine de la Iudei” (Ioan 4:22). “Isus Hristos, Domnul nostru” a fost “născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul” (Rom. 1:3). El este “Vlăstarul lui Isai”, care este ca un “steag pentru popoare”, către care se întorc neamurile (Isa. 11:10; Rom. 15:12). Neamurile care găsesc mântuirea trebuie s-o găsească în Israel. Nimeni n-o poate găsi altundeva.

“Dreptul de cetăţenie în Israel.” – Scriind fraţilor din Efes, Pavel aminteşte de timpul dinainte de a fi convertiţi ca fiind vremea când erau “Neamuri din naştere” şi spune: “În vremea aceea eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume” (Ef. 2:11, 12).

Adică, în afara Israelului, pentru omenire nu există nici o nădejde. Cei care sunt “fără drept de cetăţenie în Israel” sunt “fără Hristos” şi “fără Dumnezeu în lume”. În Hristos Isus suntem aduşi la Dumnezeu.  Dar fiind aduşi la Dumnezeu nu mai suntem “nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci suntem împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu” (Versetele 18, 19). Prin urmare două lucruri ne sunt prezentate în modul cel mai clar şi mai precis, anume că nimeni nu este mântuit decât dacă aparţine casei lui Israel şi că nimeni nu face parte din casa lui Israel decât cei care sunt în Hristos.

Confirmarea făgăduinţei. – “Hristos a fost, în adevăr, un slujitor al tăierii împrejur, ca să dovedească credincioşia lui Dumnezeu şi să întărească făgăduinţele date părinţilor.” Aceasta arată că toate făgăduinţele lui Dumnezeu date părinţilor au fost făcute în Hristos. “În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt «da»; […] şi «Amin»” (2 Cor. 1:20). “Acum, făgăduinţele au fost făcute «lui Avraam şi seminţei lui». Nu zice: «Şi seminţelor» (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: «Şi seminţei tale», adică Hristos” (Gal. 3:16). Aşadar, niciodată n-a existat vreo făgăduinţă dată părinţilor care să se obţină altfel decât numai prin Hristos şi deci prin neprihănirea care se obţine prin El.

Hristos neîmpărţit. - Despre Isus Hristos se afirmă că este un slujitor al tăierii împrejur. Să presupunem acum că făgăduinţele date părinţilor se referă la descendenţii naturali ai lui Avraam, Isaac şi Iacov; am fi obligaţi să admitem că numai aceşti descendenţi naturali - cei care sunt tăiaţi împrejur - pot fi mântuiţi. Sau, cel puţin, am fi conduşi la concluzia că Hristos face ceva pentru ei ce nu face pentru restul omenirii.

Dar Hristos nu este împărţit. Tot ceea ce face pentru un om, El face pentru fiecare. Tot ceea ce face pentru cineva o face prin crucea Sa; iar El este răstignit o singură dată. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”

Prin urmare, deoarece Hristos este slujitorul tăierii împrejur ca să întărească făgăduinţele date părinţilor, este evident că acele făgăduinţe includ întreaga omenire. “În adevăr, nu este nici o deosebire între Iudeu şi Grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi ce-i ce-L cheamă” (Rom. 10:12). “Sau, poate Dumezeu este numai Dumnezeul Iudeilor? Nu este şi al Neamurilor? Da, este şi al Neamurilor; deoarece Dumnezeu este unul singur şi El va socoti neprihăniţi, prin credinţă, pe cei tăiaţi împrejur şi tot prin credinţă şi pe cei netăiaţi împrejur” (Rom. 3:29, 30).

“Cortul lui David.” - Pe vremea când apostolii şi bătrânii erau adunaţi la Ierusalim, Petru a spus cum a fost folosit de Domnul pentru a duce Neamurilor Evanghelia. El a spus: “Şi Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei şi le-a dat Duhul Sfânt ca şi nouă. N-a făcut nici o deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţat inimile prin credinţă” (Fapte 15:8, 9).

După care Iacov a adăugat: “Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele. Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele proorocilor, după cum este scris: «După aceea, Mă voi întoarce, şi voi ridica din nou cortul lui David din prăbuşirea lui, îi voi zidi dărâmăturile şi-l voi înălţa din nou: pentru ca rămăşiţa de oameni să caute pe Domnul, ca şi toate Neamurile peste care este chemat Numele Meu, zice Domnul, care face aceste lucruri şi căruia îi sunt cunoscute din veşnicie»” (Fapte 15:14-18).

Adică, casa lui David trebuie să fie zidită numai prin predicarea Evangheliei către Neamuri şi punerea dintre ei de-o parte a unui popor pentru Dumnezeu. Iar acesta a fost scopul lui Dumnezeu de la început, după cum mărturisesc proorocii, “că oricine crede în El, capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor” (Fapte 10:43).

“Binecuvântarea lui Avraam.” - Citim din nou că “Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se blestem pentru noi.....pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit” (Gal. 3:13, 14). Blestemul care a fost făcut Hristos pentru noi, îl constituie crucea, aşa cum se afirmă în cuvintele omise din textul citat anterior.

Aşadar, vedem că făgăduinţele date părinţilor erau asigurate doar de crucea lui Hristos. Însă Hristos a gustat moartea pentru fiecare om (Ev. 2:9). El a fost “înălţat ... pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:14, 15). Prin urmare, făgăduinţele date părinţilor erau pur şi simplu făgăduinţele Evangheliei, aceasta fiind dată pentru “orice făptură”. Prin cruce, Hristos întăreşte făgăduinţele date părinţilor pentru ca “Neamurile să slăvească pe Dumnezeu pentru îndurarea Lui”.

“O turmă şi un Păstor.” – În capitolul zece din Ioan găsim unele dintre cele mai frumoase, mai delicate şi încurajatoare cuvinte ale Domnului Isus. El este Păstorul cel bun. El este uşa prin care oile intră în staul. El îşi dă viaţa ca să le salveze. După care spune: “Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu şi va fi o turmă şi un Păstor” (Versetul 16). Rezultă că atunci când lucrarea Sa va fi terminată, va exista un singur staul, iar El va fi Păstorul. Să vedem din cine va fi formată turma.

Oaia pierdută. – În capitolul cincisprezece din Luca - acel minunat buchet de ilustraţii binecuvântate ale dragostei şi îndurării Mântuitorului - Isus îşi descrie lucrarea ca fiind cea a păstorului care-şi caută oaia pierdută şi rătăcită. Acum, cine sunt oile pe care El le caută? Chiar El Însuşi dă răspunsul: “Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Mat. 15:24). Aceasta constituie o subliniere. Prin urmare este evident că toate oile pe care le găseşte şi pe care le aduce înapoi la turmă, vor fi Israel. Şi astfel este la fel de evident că “o turmă” va fi turma lui Israel. Nu va exista nici o altă turmă, din moment ce nu e decât “o turmă”. Iar El va fi Păstorul. Astăzi, la fel ca în vechime, ne putem ruga: “Ia aminte, Păstorul lui Israel, Tu, care povăţuieşti pe Iosif ca pe o turmă! Arată-Te în strălucirea Ta, Tu, care şezi pe heruvimi!” (Ps. 80:1).

Caracteristicile oilor. - Cei care-L urmează pe Hristos sunt oile Sale. Însă El are “alte oi”. Mulţi dintre cei care acum nu-L urmează sunt oile Sale. Ei sunt pierduţi şi rătăciţi, iar El îi caută.

Cine stabileşte care sunt oile Sale? Ascultaţi ce spune: “Oile aud glasul Lui.” “Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acestea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu.” “Dar voi nu credeţi, pentru că după cum v-am spus, nu sunteţi din oile mele. Oile Mele ascultă glasul Meu” (Ioan 10:3,16, 26, 27). Când va vorbi, cei care sunt oile Lui vor auzi glasul Său şi vor veni la El.  Cuvântul Domnului constituie testul care arată cine sunt oile Sale. Prin urmare oricine aude şi ascultă cuvântul Domnului face parte din familia lui Israel; iar cei care resping sau neglijează cuvântul sunt pierduţi pentru vecie. “Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi «sămânţa» lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Gal. 3:29).

“O singură credinţă.” – Ne putem lua acum timp să vedem cum se leagă cuvintele spuse de apostol în capitolul patrusprezece cu faptul că Hristos este un slujitor al tăierii împrejur, pentru a întări făgăduinţele date părinţilor, astfel ca Neamurile să slăvească pe Dumnezeu.

“Primiţi bine pe cel slab în credinţă şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice.” Reţineţi un lucru: cei care trebuie primiţi “cum v-a primit şi pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu”, sunt cei care au credinţa. Însă nu este decât “o singură credinţă”, după cum nu este decât “un singur Domn” (Ef. 4:5). Iar credinţa vine în urma auzirii cuvântului lui Dumnezeu (Rom. 10:17).

Din moment ce există o singură turmă, iar Hristos, singurul Păstor, nu este împărţit, nu trebuie să existe nici o împărţire a turmei. Disputele, care sunt cauzate de înţelepciunea şi ideile omeneşti, trebuie lăsate de-o parte, cuvântul lui Dumnezeu fiind singurul ce trebuie urmat. Acesta nu lasă loc la dispute, deoarece el spune întotdeauna acelaşi lucru. Aceasta este regula: “Lepădaţi dar orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire; şi, ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire, dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul” (1 Pet. 2:1-3).

Credinţă, nădejde, bucurie şi pace. - “Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea, pe care o dă credinţa, pentru ca, prin puterea Duhului Sfânt, să fiţi tari în nădejde!” Aici găsim credinţă şi nădejde, bucurie şi pace. Dumnezeu nădejdii ne umple de toată bucuria şi pacea pe care o dă credinţa, iar aceasta se realizează prin puterea Duhului Sfânt. Astfel se face legătura dintre acest adevăr şi cel prezentat în capitolul patrusprezece, unde ni se spune că “Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”.

 

Lucrarea misionară încununată de succes a lui Pavel – Romani 15:15-33

15 Totuşi, ici colea v-am scris mai cu îndrăzneală, ca să aduc din nou aminte de lucrurile acestea, în puterea harului, pe care mi l-a dat Dumnezeu, 16 ca să fiu slujitorul lui Isus Hristos între Neamuri. Eu îmi împlinesc cu scumpătate slujba Evangheliei lui Dumnezeu, pentru ca Neamurile să-I fie o jertfă bine primită, sfinţită de Duhul Sfânt. 17 Eu dar mă pot lăuda în Isus Hristos, în slujirea lui Dumnezeu. 18 Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru, pe care să nu-l fi făcut Hristos prin mine, ca să aducă Neamurile la ascultarea de El: fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele, 19 fie prin puterea semnelor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt. Aşa că, de la Ierusalim şi ţările de primprejur, până la Iliric, am răspândit cu prisosinţă Evanghelia lui Hristos. 20 Şi am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit, ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul, 21 după cum este scris: “Aceia, cărora nu li se propovăduise despre El, Îl vor vedea, şi cei ce n-auziseră de El, Îl vor cunoaşte.” 22 Iată ce m-a împiedicat de multe ori să vin la voi. 23 Dar acum, fiindcă nu mai am nimic care să mă ţină pe aceste meleaguri, şi fiindcă de ani de zile doresc fierbinte să vin la voi, 24 nădăjduiesc să vă văd în treacăt, când mă voi duce în Spania, şi să fiu însoţit de voi până acolo, după ce îmi voi împlini, măcar în parte, dorinţa de a fi stat la voi. 25 Acum mă duc la Ierusalim să duc nişte ajutoare fraţilor. 26 Căci cei din Macedonia şi Ahaia au avut bunătatea să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinţi, care sunt în Ierusalim. 27 Negreşit, au avut bunătatea; dar era şi o datorie faţă de ei; pentru că, dacă Neamurile au avut parte de binecuvântările lor duhovniceşti, este de datoria lor să-i ajute şi ele cu bunurile lor pământeşti. 28 După ce-mi voi împlini dar însărcinarea aceasta, şi le voi încredinţa aceste daruri, voi pleca în Spania, şi voi trece pe la voi. 29 Ştiu că dacă vin la voi, voi veni cu o deplină binecuvântare de la Hristos. 30 Vă îndemn dar, fraţilor, pentru Domnul nostru Isus Hristos şi pentru dragostea Duhului, să vă luptaţi împreună cu mine, în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine, 31 ca să fiu izbăvit de răzvrătiţii din Iudeea şi pentru ca slujba, pe care o am pentru Ierusalim, să fie bine primită de sfinţi; 32 şi astfel să ajung la voi cu bucurie, cu voia lui Dumnezeu, şi să mă răcoresc puţin în mijlocul vostru. 33 Dumnezeul păcii să fie cu voi cu toţi! Amin.

Însărcinarea Evangheliei. – Când Isus era gata să părăsească această lume, a spus ucenicilor Săi că vor primi mai întâi putere prin Duhul Sfânt, iar după aceasta a zis: “Ci voi veţi primi o putere, când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului” (Fapte 1:8). “Întâi a Iudeului, apoi a Grecului”, însă tuturor la fel şi aceeaşi Evanghelie la toţi. Astfel, Pavel declară că lucrarea sa ca slujitor al Evangheliei a fost “să vestesc Iudeilor şi Grecilor pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos” (Fapte 20:21). De aceea, în textul nostru el spune că fiind “slujitorul lui Isus Hristos între Neamuri, eu îmi împlinesc cu scumpătate slujba Evangheliei lui Dumnezeu” şi “fie prin puterea semnelor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt” el a “răspândit cu prisosinţă Evanghelia lui Hristos” “de la Ierusalim şi ţările de primprejur, până la Iliric”.

Având parte de aceleaşi binecuvântări duhovniceşti. – Apostolul, exprimându-şi dorinţa de a-i vizita pe romani, spune că nădăjduia să-i vadă în treacăt, când urma să se ducă în Spania. “Acum”, spune el, “mă duc la Ierusalim să duc nişte ajutoare fraţilor. Căci cei din Macedonia şi Ahaia au avut bunătatea să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinţi, care sunt în Ierusalim. Negreşit, au avut bunătatea; dar era şi o datorie faţă de ei; pentru că, dacă Neamurile au avut parte de binecuvântările lor duhovniceşti, este de datoria lor să-i ajute şi ele cu bunurile lor pământeşti.”

O afirmaţie foarte simplă, dar care arată că din punct de vedere spiritual Neamurile nu au primit nimic altceva în afară de ceea ce venea de la evrei. Binecuvântările duhovniceşti de care Neamurile au avut parte veneau de la evrei şi le erau oferite de către evrei. Atât unii cât şi ceilalţi au avut parte de aceeaşi hrană spirituală şi de aceea Neamurile şi-au arătat recunoştinţa ajutându-i pe evrei cu bunurile lor materiale. Astfel, aici vedem din nou că există o singură turmă şi un Păstor.

Dumnezeul lui Israel. – De multe ori în Biblie se afirmă că Dumnezeu este Dumnezeul lui Israel. Petru, plin de Duhul Sfânt, imediat după vindecarea ologului din naştere, a spus poporului: “Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, a proslăvit pe Robul Său Isus” (Fapte 3:13). Prin urmare, chiar şi în aceste vremuri Dumnezeu se identifică cu Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov – Dumnezeul lui Israel.

Dumnezeu doreşte să fie cunoscut şi ţinut minte, astfel citim cuvintele Sale: “Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: «Să nu care cumva să nu ţineţi Sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi, şi urmaşii voştri, ca un legământ necurmat. Aceasta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea s-a odihnit şi a răsuflat»” (Ex. 31:13,16,17). Dumnezeu este Dumnezeul lui Israel. E adevărat că El este şi Dumnezeul Neamurilor, dar numai acceptându-L şi devenind Israel pe calea neprihănirii prin credinţă. Însă Israel trebuie să păzească Sabatul. Este semnul legăturii lor cu Dumnezeu.