2. Păcatul altora este şi păcatul nostru

2. Păcatul altora este şi păcatul nostru

Introducere

“Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui! (Ps. 1:1, 2).

“Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine învăţăturile mele, dacă vei lua aminte la înţelepciune, şi dacă-ţi vei pleca inima la pricepere; dacă vei cere înţelepciune, şi dacă te vei ruga pentru pricepere, dacă o vei căuta ca argintul, şi vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înţelege frica de Domnul, şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci Domnul dă înţelepciune; din gura Lui iese cunoştinţă şi pricepere” (Prov. 2:1-6).

Aici se găseşte secretul înţelegerii Bibliei: studiu şi meditaţie, asociate cu dorinţa arzătoare de a cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru a o împlini. “Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine. (Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască doctrina – trad. eng.)” (Ioan 7:17). Repetiţia - recapitularea - constituie unul dintre principiile fundamentale ale înţelegerii Bibliei. Aceasta nu înseamnă că studiul, oricât de mare ar fi volumul de muncă depusă, ar compensa lipsa călăuzirii Duhului Sfânt, ci că Duhul Sfânt mărturiseşte prin Cuvânt.

O recapitulare

În acest studiu al Epistolei către Romani dorim să luăm cu noi mai departe cât mai mult din ceea ce am învăţat. De aceea vom arunca o privire generală asupra primului capitol. Am descoperit că acesta este împărţit în mod natural aşa după cum urmează:

Versetele 1-7, salutul, conţinând un rezumat al întregii Evanghelii.
Versetele 8-15, interesul personal al lui Pavel faţă de romani şi sentimentul său de obligaţie pe care-l avea faţă de ei şi lumea întreagă.
Versetele 16,17, ce este Evanghelia şi ce conţine ea.
Versetele 21-23, pervertirea înţelepciunii
Versetele 24-31, rezultatul ingratitudinii şi al ignorării lui Dumnezeu

O citire atentă a capitolului arată că gândul principal este că Dumnezeu s-a făcut cunoscut fiecărui suflet al creaţiunii Sale, că şi cei mai decăzuţi păgâni ştiu că sunt vinovaţi şi merită moartea pentru nelegiuirea lor. “Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac” (Versetul32). Astfel “ei nu se pot dezvinovăţi”. Acest gând călăuzitor al primului capitol trebuie bine păstrat în minte înainte de a începe capitolul doi, căci al doilea este continuarea primului capitol şi depinde de el.

O privire mai generală – Romani 2:1-11

1 Aşadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi; căci prin faptul că judeci pe altul, te osândeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri. 2 Ştim, în adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvârşesc astfel de lucruri, este potrivită cu adevărul. 3 Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârşesc astfel de lucruri, şi pe care le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? 4 Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? 5 Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, 6 Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. 7 Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; 8 Şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. 9 Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. 10 Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. 11 Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului.

Recunoscându-şi vina. – Adevărul afirmaţiei apostolului este uşor de demonstrat cu privire la păgâni şi faptele lor, anume că ei ştiu că merită moartea. Atunci când Adam şi Eva au mâncat din fructul interzis le-a fost teamă să se întâlnească cu Dumnezeu şi s-au ascuns. Frica însoţeşte întotdeauna vina şi este o dovadă a acesteia. “Frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste” (1 Ioan 4:18). “Cel rău fuge fără să fie urmărit, dar cel neprihănit îndrăzneşte ca un leu tânăr” (Prov. 28:1). “Dar cât despre fricoşi….partea lor este iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă” (Apoc. 21:8). Dacă păgânii n-ar şti că sunt vinovaţi, nu s-ar aştepta să fie pedepsiţi pentru crimă sau furt şi nu s-ar înarma pentru a se apăra.

O acuzaţie la care nu se poate răspunde. – Modul în care apostolul îşi construieşte acuzaţia pe care o prezintă în primul verset denotă o minunată abilitate din partea acestuia. Primul capitol se referă la păgâni. Toţi sunt de acord cu afirmaţia apostolului că aceştia sunt vinovaţi de cele mai abominabile nelegiuiri. “Ar trebui să ştie mai bine” este exclamaţia aproape involuntară a cititorului. “Ei ştiu mai bine” este răspunsul apostolului, sau, cel puţin, ei au ocazia de a şti mai bine şi ştiu că ceea ce fac nu este bine. “Ei nu se pot dezvinovăţi.” Indiferent de ceea ce ar putea gândi oamenii despre responsabilitatea păgânilor toţi sunt de acord că practicile lor sunt de condamnat.

După care vine replica zdrobitoare: “Aşadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi; căci prin faptul că judeci pe altul, te osândeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri”. Suntem prinşi, neputând scăpa. Dacă ştim destul ca să condamnăm faptele nelegiuite ale păgânilor, noi chiar prin această judecată recunoaştem că nu ne putem dezvinovăţi de propriile noastre nelegiuiri.

Toţi sunt la fel de vinovaţi. - “Tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri.” Este destul de evident faptul că oricine ştie suficient de mult pentru a condamna răul din altul nu se poate dezvinovăţi de propriile sale păcate; însă nu toţi vor vedea de îndată că acela care judecă pe altul face aceleaşi lucruri. De aceea citiţi din nou ultimele versete ale primului capitol şi comparaţi lista de păcate cu cea care se găseşte în Gal. 5:19-21 şi veţi observa că lucrurile pe care le fac păgânii şi pentru care cu uşurinţă vedem că sunt vinovaţi nu sunt decât faptele firii păcătoase. Acestea sunt păcatele care vin “dinăuntru, din inima oamenilor” (Mr. 7:21-23). Oricine este inclus în categoria “om” este predispus la exact aceleaşi păcate. “Domnul priveşte din înălţimea cerurilor, şi vede pe toţi fiii oamenilor. Din locaşul locuinţei Lui, El priveşte pe toţi locuitorii pământului. El le întocmeşte inima la toţi, şi ia aminte la toate faptele lor” (Ps. 33:13-15).

Toţi sunt autocondamnaţi. – Prin urmare, deoarece toţi oamenii sunt în aceeaşi măsură părtaşi ai singurei naturi omeneşti care există, este evident faptul că oricine condamnă pe altul pentru o nelegiuire prin aceasta se condamnă singur; pentru că adevărul este că toţi au acelaşi rău în ei, mai mult sau mai puţin dezvoltat; iar faptul că ştiu suficient ca să-şi dea seama că un lucru este greşit, este în sine o declaraţie că ei înşişi merită pedeapsa pe care o văd pe altul meritând-o.

Simpatie, nu condamnare..- Tâlharul adesea strigă cu toată puterea după altul “Opriţi hoţul”, pentru ca să distragă atenţia de la el. Tot aşa oamenii condamnă păcatul în alţii pentru ca a nu fi suspectaţi că sunt vinovaţi de aceleaşi lucruri. Adesea oamenii “Ascund păcatele pe care sunt înclinaţi să le facă condamnând pe cei care nu au de gând să le facă,” dar de care sunt în realitate vinovaţi din cauza naturii lor omeneşti.

Deoarece natura tuturor oamenilor este la fel ar trebui să ne simţim umiliţi în loc de a ne arăta dispreţul atunci când auzim despre comiterea unui păcat grav; căci aceasta nu este decât o imagine a ceea ce se află în propriile noastre inimi. În loc să spunem: “Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca alţi oameni” ar trebui să purtăm povara celui care a greşit având grijă ca să nu fim şi noi ispitiţi. Foarte adesea omul a cărui slăbiciune ne simţim înclinaţi s-o condamnăm, nu a căzut atât de rău pe cât am fi căzut noi dacă am fi fost ispitiţi în acelaşi fel şi cu aceeaşi putere.

Protestând împotriva păcatului. – În Călătoria Creştinului atunci când Bun-de-Gură l-a lăsat pe Credincios să decidă asupra subiectului conversaţiei lor, Credinciosul a propus această întrebare: “Cum se descoperă harul mântuitor al lui Dumnezeu atunci când se află în inima omului?” După care Bunyan continuă astfel:

“Bun-de-Gură – În această situaţie cred că discuţia noastră trebuie să se refere la puterea harului. Ei bine, este o întrebare foarte bună şi sunt gata să-ţi răspund; iar pe scurt răspunsul meu sună astfel: În primul rând, acolo unde harul lui Dumnezeu este prezent în inimă conduce la un protest împotriva păcatului. În al doilea rând –

Bun-de-Gură – Păi, ce diferenţă este între a protesta împotriva păcatului şi a-l urâ?

Credinciosul – O, o mare diferenţă! Un om poate protesta împotriva unui păcat din interes; dar el nu-l poate urâ decât dacă are o sfântă antipatie faţă de acesta. Am auzit pe mulţi protestând împotriva păcatului de la amvon şi care totuşi îi lasă suficient loc în inimă, casă şi conversaţie. Stăpâna lui Iosif  a strigat cu toată puterea ca şi cum ar fi fost o sfântă; însă, în ciuda acestui fapt, ea ar fi fost bucuroasă să păcătuiască cu el.”

O percepţie clară a răului şi binelui şi o denunţare viguroasă a păcatului nu vor îndreptăţi niciodată pe cineva. Dimpotrivă, acestea nu fac decât să-i agraveze condamnarea. Este o tristă realitate faptul că mulţi dintre aşa-zişii reformatori din zilele noastre par să creadă că lucrarea Evangheliei constă în mare măsură în denunţarea practicilor păcătoase. Un detectiv nu este un slujitor al Evangheliei.

Judecată după adevăr. – “Ştim, în adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvârşesc astfel de lucruri, este potrivită cu adevărul.” “Stai”, spune cineva, “nu sunt sigur de asta.” Ei bine, puteţi foarte uşor să fiţi siguri de aceasta:

  • Dumnezeu există. Suntem de acord cu privire la acest adevăr.
  • El este sursa fiecărui lucru creat.
  • Fiecare creatură este cu totul dependentă de El. “Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa.”
  • Deoarece tot ce este viu depinde de El, este evident faptul că pentru continuarea vieţii omul depinde de asentimentul şi legătura sa cu Dumnezeu.
  • De aceea standardul după care se face judecata trebuie să fie propriul caracter al lui Dumnezeu.
  • Însă chiar Dumnezeu este adevărul. “În care nu este nelegiuire.”
  • Dar El s-a descoperit pe Sine şi neprihănirea Sa tuturor oamenilor. ”Domnul Şi-a arătat mântuirea, Şi-a descoperit dreptatea înaintea neamurilor” (Ps. 98:2).
  • Prin urmare, toţi oamenii, de la cel mai neînsemnat până la cel mai mare, nu au nici o scuză pentru păcatul lor.
  • Deci este suficient de clar faptul că atunci când Dumnezeu judecă pe toţi oamenii, fără excepţie, judecata Sa este după adevăr. Iar pământul va fi constrâns să se alăture cerului şi să spună: “Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! Tu eşti Sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta.” “Da, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!” (Apoc. 16:5, 7).

Nici o scăpare. – Nimeni să nu-şi închipuie că poate scăpa de judecata dreaptă a lui Dumnezeu. De obicei cei mai luminaţi oameni sunt cei care se amăgesc gândind că vor scăpa. Ne este atât de uşor să gândim că înaltele cunoştinţe pe care le avem cu privire la ceea ce este bine şi rău vor fi considerate ca neprihănire, pentru a ne convinge singuri că prin condamnarea păcatelor altora îi vom dovedi Domnului că noi nu ne vom face niciodată vinovaţi de astfel de lucruri. Dar aceasta nu face decât să scoată şi mai clar în evidenţă condamnarea noastră.

Primul capitol din Romani dărâmă toate proptelele pe care se sprijină omul. Dacă cei din clasa de jos sunt consideraţi vinovaţi nu există nici o scăpare pentru “înalta societate”. “Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Ecl. 12:14).

Bunătatea lui Dumnezeu conduce la pocăinţă. – “Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” Dumnezeu este puritatea şi sfinţenia  desăvârşită; omul este cu totul păcătos. Dumnezeu ştie fiecare păcat. Cu toate acestea El nu dispreţuieşte pe păcătos. “Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El”(Ioan 3:17). Hristos a spus: “Dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec” (Ioan 12:47).

În tot ceea ce a spus şi a făcut El pur şi simplu L-a reprezentat pe Tatăl. Dumnezeu “are o îndelungă răbdare pentru voi” şi “îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire” (2 Pet. 3:9,15). Însă este imposibil pentru cineva care contemplă bunătatea şi îndelunga răbdarea a lui Dumnezeu să nu fie smerit şi îndemnat spre pocăinţă. Când ne gândim cu câtă blândeţe se poartă Dumnezeu cu noi nu putem să fim aspri cu semenii noştri. Şi dacă nu judecăm, nu vom fi judecaţi (Luc. 6:37).

Pocăinţa este un dar. – “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Ef. 2:8). “Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Isus, pe care voi l-aţi omorât, atârnându-L pe lemn. Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Fapte 5:30,31). Dar Dumnezeu nu a dat pocăinţa prin Hristos numai lui Israel. “Toţi proorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El, capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor” (Fapte 10:43). Şi Dumnezeu a făcut ca acest adevăr să fie prezentat atât de clar încât chiar şi exclusiviştii evrei au fost obligaţi să exclame: “Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa” (Fapte 11:18).

Motive de pocăinţă. – Bunătatea lui Dumnezeu conduce pe om la pocăinţă. Prin urmare întreg pământul este plin de îndemnuri la pocăinţă, căci “bunătatea Domnului umple pământul” (Ps. 33:5). “Pământul, Doamne, este plin de bunătatea Ta” (Ps. 119:64). Dumnezeu poate fi cunoscut prin lucrările Sale, iar “Dumnezeu este dragoste”. Întreaga creaţiune descoperă dragostea şi îndurarea lui Dumnezeu.

Iar noi nu trebuie să încercăm să îmbunătăţim Scriptura şi să spunem că bunătatea lui Dumnezeu tinde să conducă pe oameni la pocăinţă. Biblia spune că ea conduce la pocăinţă şi putem fi siguri că aşa este. După cum Dumnezeu este bun tot atât de sigur este că fiecare om este condus spre pocăinţă. Dar nu toţi se pocăiesc. De ce? Pentru că ei dispreţuiesc bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi  îndelungei răbdări ale lui Dumnezeu şi fug de călăuzirea plină de îndurare a Domnului. Însă oricine nu rezistă Domnului cu siguranţă va fi adus la pocăinţă şi mântuire.

Adunând o comoară de mânie. – În primul capitol am văzut că “mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor”. Prin urmare toţi cei care păcătuiesc îşi adună o comoară de mânie. Trebuie menţionat că la judecată Dumnezeu este îndreptăţit. Oamenii nu primesc decât rezultatul lucrării lor. Dumnezeu nu este arbitrar. El nu a fixat decrete arbitrare declarând că oricine le încalcă va suferi răzbunarea Sa. Pedeapsa care va veni asupra celor nelegiuiţi este rezultatul normal al propriei lor alegeri. Dumnezeu este singura sursă de viaţă.

Viaţa Sa este pace. Atunci când oamenii Îl resping singura lor alternativă rămâne mânia şi moartea. “Pentru că au urât ştiinţa, şi n-au ales frica Domnului, pentru n-au iubit sfaturile Mele, şi au nesocotit toate mustrările Mele. De aceea se vor hrăni cu roada umbletelor lor, şi se vor sătura cu sfaturile lor. Căci împotrivirea proştilor îi ucide, şi liniştea nebunilor îi pierde” (Prov. 1:29-32). Păcatul este înfăşurat în necazuri şi moarte; pe acestea ei le aleg atunci când îl resping pe Domnul.

“După faptele lui”. – Adesea necredincioşii spun că nu este drept ca Dumnezeu să condamne un om doar pentru că nu crede un anumit lucru. Însă El nu face aşa. În Biblie nu se găseşte nici un cuvânt despre judecarea omului după credinţa lui. Peste tot se spune că toţi vor fi judecaţi după faptele lor. “Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Mat. 16:27). “Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apoc. 22:12). El “judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui” (1 Pet. 1:17).

Omul care spune că faptele sale sunt bune se pune ca judecător în locul lui Dumnezeu, care declară că tot ceea ce face omul este greşit. Dumnezeu este singurul Judecător, iar El judecă după faptele omului, însă faptele omului sunt decise de credinţa sa. “Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimis El” (Ioan 6:29). Omul nu are dreptul să se judece singur şi să spună că lucrarea sa este bună. El nu trebuie decât să se încreadă în bunătatea şi îndurarea Domnului, pentru ca faptele sale să fie făcute în Dumnezeu.

Nemurirea şi viaţa veşnică. – Dumnezeu va da viaţa veşnică celor care caută slava, cinstea şi nemurirea. Hristos “a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie” (2 Tim.1:10). Viaţa şi nemurirea sunt două lucruri diferite. Oricine crede în Fiul lui Dumnezeu are viaţa veşnică. “Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3).

De îndată ce-L cunoaştem pe Domnul avem viaţa veşnică; însă nu putem avea nemurirea până când vine Domnul, în ziua de pe urmă. “Nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală de ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire” (1 Cor. 15:51-53).

Noi trebuie să căutăm nemurirea; aceasta în sine este dovada că nici un om nu o are acum. Deoarece Hristos a adus-o la lumină prin Evanghelie, este clar faptul că nemurirea nu poate fi găsită altfel decât prin Evanghelie. De aceea cei care nu acceptă Evanghelia nu vor avea niciodată nemurirea.

Necaz şi strâmtorare. -  Cei care păcătuiesc sunt copiii mâniei (Ef. 2:3). Mânie şi urgie, necazuri şi strâmtorare cu siguranţă vin asupra celor care fac răul. Însă necazurile şi strâmtorarea vor avea un sfârşit. Faptul că, cu excepţia celor care sunt ai lui Hristos la venirea Sa, nimeni nu va primi nemurirea dovedeşte că toţi ceilalţi vor înceta să existe. Pedeapsa celor nelegiuiţi cuprinde chinuri, însă chinurile, oricât de mult ar dura, se vor termina cu distrugerea integrală a acestora. Mânia lui Dumnezeu se va sfârşi. “Dar, peste puţină vreme, pedeapsa va înceta, şi mânia Mea se va întoarce împotriva lui, ca să-l nimicească” (Is. 10:25).

Suntem chemaţi: “Du-te, poporul Meu, intră în odaia ta, şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia! Căci iată, Domnul iese din locuinţa Lui, să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului” (Is. 26:20,21). “El nu se ceartă fără încetare, şi nu ţine mânia pe vecie” (Ps. 103:9). Mânia Sa va înceta, nu pentru că El se va împăca cu păcatul, ci deoarece păcatul va dispărea împreună cu cei ce-l practică.

“Peste orice suflet omenesc”. – Necaz şi strâmtorare vor veni “peste orice suflet omenesc care face răul” şi “slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele”. Nimeni nu va fi uitat. Nu există nici un suflet atât de sărac şi ignorant care să fie trecut cu vederea şi nici unul atât de bogat şi învăţat care să poată scăpa. Bogăţia şi poziţia nu vor avea nici o greutate în acel tribunal. Dumnezeu S-a descoperit pe Sine Însuşi cu atâta claritate încât fiecare om a avut ocazia de a-L cunoaşte. “Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor.” Observaţi că mânia Sa se descoperă împotriva păcatului. Numai acele persoane care se vor agăţa de păcat şi nu-i vor permite lui Dumnezeu să-l ia din ei vor suferi. La ştergerea finală a păcatelor ei sunt automat şterşi (sau nimiciţi) împreună cu el.

Mai întâi peste iudeu. Această afirmaţie este suficientă ca să demonstreze că Dumnezeu nu se uită la faţa omului. Într-adevăr, apostolul declară ca o concluzie care se impune că “Dumnezeu nu se uită la faţa omului”. “Întâi” nu se referă întotdeauna la timp. Spunem despre cineva că este primul (întâiul) om din ţară nu pentru că n-a existat nici un alt om înaintea lui, ci pentru că el este omul din frunte. În şcoală cineva este primul din clasa sa deoarece este cel mai bun la învăţătură. Iudeul este cel care a primit cea mai mare descoperire şi de aceea este drept ca el să fie primul la judecată.

Cu toate acestea textul arată că Dumnezeu nu favorizează pe iudei în detrimentul altor oameni. Dacă slava, cinstea şi pacea vin mai întâi peste iudeu, la fel se întâmplă cu mânia şi urgia,  necazurile şi strâmtorarea. Întrebarea care trebuie pusă nu este: “Ce naţionalitate are omul?”, ci “Ce a făcut el?” Dumnezeu va da fiecăruia după faptele lui, căci “Dumnezeu nu are în vedere faţa omului”.

Câteva cuvinte sunt suficiente pentru a reaminti ceea ce deja am studiat. Primul capitol din Romani poate fi rezumat pe scurt ca prezentând starea celor care nu-l cunosc pe Dumnezeu şi modul în care şi-au pierdut ei cunoştinţa, împreună cu faptul că nu au nici o scuză. După aceea, tocmai când suntem gata să ne ridicăm mâinile cu oroare faţă de nelegiuirea lor şi să-i condamnăm cu severitate, apostolul se întoarce spre noi şi ne închide gura prin cuvintele usturătoare: “Aşadar, omul, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, te osândeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri”.

Şi astfel capitolul doi începe arătând că toţi oamenii vor fi judecaţi cu dreptate de Dumnezeu, căci “Dumnezeu nu se uită la faţa oamenilor”. Astfel ni se confirmă faptul că Dumnezeu este imparţial prin comparaţia ce se face între cele două clase ce se vor înfăţişa la judecată.

12 Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege. 13 Pentru că nu cei ce aud Legea, sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi. 14 Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; 15 şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele. 16 Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.

Fără lege şi având legea. - Deşi este sigur că atunci când va veni a doua oară Domnul, nu va fi nimeni pe pământ care să nu fi auzit predicându-se Cuvântul, este o realitate faptul că mii şi milioane de oameni au murit fără să fi văzut sau auzit de Biblie. Ei sunt aceia despre care apostolul spune că sunt “fără lege”. Cu toate acestea reiese clar din prezentare că ei nu sunt întru-totul fără lege, ci numai fără legea scrisă. Faptul că ei au o anumită cunoştinţă despre lege este prezentat în versetele următoare şi este dovedit de faptul că ei sunt socotiţi păcătoşi; însă “păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege” (Rom. 5:13).

Toate păcatele pedepsite. - Fie că au avut legea scrisă sau nu, ei sunt cu toţii socotiţi fără deosebire păcătoşi. “Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor“ (Rom. 1:18). Despre păgâni se spune că nu se pot dezvinovăţi; şi dacă ei care nu au legea scrisă nu se pot dezvinovăţi, cei care au legea în mâinile lor sunt bineînţeles mult mai vinovaţi. Dumnezeu este drept. “Ştim, în adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvârşesc astfel de lucruri, este potrivită cu adevărul”. Şi totuşi, cu lege sau fără lege, toţi cei care păcătuiesc vor fi pedepsiţi.

Cele prezentate sunt suficiente pentru a demonstra că “fără lege” nu înseamnă fără nici o cunoştinţă despre Dumnezeu. Primul capitol lămureşte aceasta. Problema multora dintre cei care citesc această declaraţie, că toţi vor fi pedepsiţi, şi care sunt de părere că nu este drept, este că uită, sau ignoră, conţinutul primului capitol. Este o mare greşeală să analizezi un verset din Biblie în afara contextului.

Vor pieri. – Aceasta se spune că este soarta celor nelegiuiţi. Apostolul Petru ne spune că lumea este “păstrată, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi” (2 Pet. 3:7). Ce semnificaţie are expresia “a pieri”? Aceasta înseamnă exact opusul vieţii veşnice. Într-o anumită ocazie nişte oameni i-au vorbit lui Isus despre galileenii al căror sânge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor, iar Isus a replicat: “Dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (Luc. 13:1-3). Citim din nou: “Dar cei răi pier, şi vrăjmaşii Domnului sunt ca cele mai frumoase păşune: pier, pier ca fumul” (Ps. 37:20). Prin urmare afirmaţia că aceia care păcătuiesc vor pieri înseamnă că ei vor muri, că vor dispare cu desăvârşire, că “vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată” (Obad. 16).

Imparţialitate deplină. – Aceasta înseamnă dreptate deplină. Păcătoşii vor fi pedepsiţi, indiferent că trăiesc în ţări păgâne sau în aşa zise ţări creştine. Dar nimeni nu va fi judecat pentru ceea ce nu a ştiut. Dumnezeu nu pedepseşte oamenii pentru încălcarea unei legi despre care nu au ştiut nimic şi nici nu îi consideră răspunzători pentru lumina pe care nu au avut-o. Este foarte clar că aceia care au legea ştiu multe lucruri pe care cei care nu o au în formă scrisă nu le ştiu. Toţi oamenii au suficientă lumină pentru a şti că sunt păcătoşi; însă cuvântul scris asigură celor care îl au cunoaşterea multor aspecte de care cei care nu îl posedă sunt ignoranţi.

De aceea Dumnezeu în dreptatea Sa nu îi consideră răspunzători pe cei din urmă de multe lucruri pentru care primii vor fi judecaţi. “Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege.” Omul care a respins lumina, indiferent că este puţină sau multă, este fără îndoială vinovat.

Rădăcina păcatului. – Unii sunt de părere că este nedrept ca aceia care în comparaţie cu alţii nu au avut decât puţină lumină să moară pentru păcatele lor, la fel ca şi cei care au păcătuit împotriva unei lumini mai mari. Dificultatea lor constă în faptul că ei nu înţeleg ce este păcatul în realitate. Numai Dumnezeu este bun (Luc. 18:19). El este sursa bunătăţii. Orice pic de bunătate care apare în om nu este decât lucrarea lui Dumnezeu în el.

Dar El este şi sursa vieţii. La El este izvorul vieţii (Ps. 36:9). Viaţa lui Dumnezeu este neprihănire; prin urmare nu poate exista neprihănire separat de viaţa lui Dumnezeu. Însă este clar că dacă un om respinge pe Dumnezeu, el pur şi simplu se separă de viaţă. N-are importanţă că el n-a avut decât cunoştinţe reduse despre Dumnezeu în comparaţie cu alţii, dacă respinge acea lumină el îl respinge pe Dumnezeu şi astfel respinge viaţa. Şi prin faptul că respinge puţinul pe care l-a înţeles despre Dumnezeu, el demonstrează că l-ar respinge pe Dumnezeu oricum. Păcatul este pur şi simplu separarea de sau respingerea lui Dumnezeu; şi aceasta înseamnă moarte.

“Tu eşti omul” – Romani 2:17-24

17 Tu, care te numeşti Iudeu, care te rezemi pe o Lege, care te lauzi cu Dumnezeul tău, 18 care cunoşti voia Lui, care ştii să faci deosebire între lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege; 19 tu, care te măguleşti că eşti călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, 20 povăţuitorul celor fără minte, învăţătorul celor neştiutori, pentru că în Lege ai dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului; 21 tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care propovăduieşti: “Să nu furi, furi?” 22 Tu care zici: “Să nu preacurveşti”, preacurveşti? Tu, căruia ţi-e scârbă de idoli, le jefuieşti templele? 23 Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi? 24 Căci “din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri”, după cum este scris.

Un iudeu declarat. – Trebuie oare creştinii declaraţi să se debaraseze de această porţiune din Romani pe motiv că nu  se referă la ei, din moment ce este adresată unui iudeu declarat? Nicidecum. Creştinii declaraţi sunt chiar cei pe care apostolul i-a avut în vedere. Citiţi descrierea: Tu care “te rezemi pe o Lege, care te lauzi cu Dumnezeul tău, care cunoşti voia Lui, care ştii să faci deosebire între lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege; tu, care te măguleşti că eşti călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric,  povăţuitorul celor fără minte, învăţătorul celor neştiutori, pentru că în Lege ai dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului”.

Cui se adresează el? Oricui mărturiseşte că-l cunoaşte pe Domnul, indiferent sub ce nume ar fi El cunoscut; oricine crede că este pe deplin calificat să înveţe pe alţii calea Domnului.

“Care te numeşti iudeu”. – Nu trebuie trecut cu vederea ca fiind lipsit de importanţă faptul că apostolul nu spune: “Tu, care eşti iudeu”, ci “Tu, care te numeşti iudeu”. Oamenii nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi şi nici ceea ce declară ei că sunt. Începând cu versetul şaptesprezece apostolul răspunde la întrebarea cine sunt iudeii. Înainte de a termina studiul capitolului ne vom convinge că prin folosirea cuvântului “numeşti” el a intenţionat să arate că cel vizat şi descris în versetele următoare nu este cu adevărat un iudeu, nefiind astfel considerat de Domnul.

Pretinzând a fi iudei. – În Apocalipsa 2:9 citim: “Ştiu….batjocurile, din partea celor ce zic că sunt iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei”. Şi din nou: “Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt Iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit” (Apoc. 3:9). Din aceste versete ne dăm seama că a fi iudeu cu adevărat este o cinste atât de mare încât mulţi o pretind pe nedrept. Şi cu toate acestea cei numiţi iudei au fost dispreţuiţi de marea majoritate a lumii timp de multe secole.

Nicicând şi nicăieri în lume de când  a fost scris Noul Testament nu şi-a propus cineva să pretindă că este evreu în accepţiunea normală a termenului. Evreii ca şi clasă socială nu s-au bucurat niciodată de atâta cinste încât să-i folosească cuiva să se numească astfel. Dar a fi cunoscut drept creştin a fost şi este foarte adesea un avantaj şi foarte mulţi pe nedrept pretind a fi cu scopul de a-şi mări şansele de reuşită în afaceri.

Evreu şi creştin. – Nu forţăm deloc textul dacă înlocuim cuvântul “iudeu” (sau evreu – nota trad.) cu termenul acceptat în prezent de “creştin”. Aceasta se justifică dacă avem în vedere definiţia evreului adevărat. Putem oferi suficiente citate pentru a arăta că de la început adevăratul evreu a fost cel care credea în Hristos. Despre căpetenia rasei umane Domnul Isus a spus: “Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56). El a crezut în Domnul şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire; însă neprihănirea vine numai prin Domnul Isus. Moise, conducătorul poporului evreu, a preţuit “ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului” (Ev. 11:26). Evreii răzvrătiţi din pustie L-au ispitit şi respins pe Hristos (1 Cor. 10:9). Când Hristos a venit în trup, “ai Lui” nu L-au primit (Ioan 1:11). Şi ca o încununare, Hristos a spus că nimeni nu poate crede scrierile lui Moise dacă nu crede în El (Ioan 5:46, 47). De aceea este evident faptul că nimeni nu este şi n-a fost vreodată evreu cu adevărat dacă nu crede în Hristos. Cel care nu este evreu cu adevărat este din “sinagoga Satanei”.

“Mântuirea vine de la Iudei”. – Isus a spus femeii din Samaria la fântâna lui Iacov: “Voi vă închinaţi la ceea ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ceea ce cunoaştem, căci Mântuirea vine de la Iudei” (Ioan 4:22). Însuşi Hristos a fost “născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul”, şi de aceea a fost evreu; şi “nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.”

Nici un alt popor din lume, în afară de evrei, nu a avut un nume atât de mare. Nici un alt popor nu a fost atât de favorizat de Dumnezeu. “Care este, în adevăr, neamul acela aşa de mare încât să fi avut pe dumnezeii lui aşa de aproape cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm? Şi care este neamul acela aşa de mare încât să aibă legi şi porunci aşa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte?” (Deut. 4:7, 8).

Rezemându-se pe lege. – După cum se spune în ultimul verset citat, evreilor li s-a încredinţat cea mai desăvârşită lege din univers, Legea lui Dumnezeu. I se spunea “mărturie”, deoarece era o mărturie împotriva lor. Ei n-au fost învăţaţi că pot dobândi neprihănirea din ea, deşi era desăvârşită, ci dimpotrivă. Deoarece era atât de desăvârşită şi ei erau păcătoşi ea nu putea face nimic altceva decât să-i condamne. Scopul ei era doar să-i conducă spre Hristos, singurul în care puteau găsi neprihănirea desăvârşită pe care legea o cerea. “Legea aduce mânie” (Rom. 4:15) şi numai Hristos salvează de mânie. Însă ei “se rezemau pe o Lege” şi de aceea se rezemau pe păcat. Ei “se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi” (Luc. 18:9). Ei n-au ajuns la neprihănire “pentru că Israel n-a căutat-o prin credinţă, ci prin fapte” (Rom. 9:31, 32).

Lăudându-se cu Dumnezeu. – Aceasta se deosebeşte de lauda în Domnul (Ps. 34:2). În loc să se bucure în mântuirea Domnului, evreii se lăudau cu cunoştinţa lor superioară despre Dumnezeu. Ei aveau cu adevărat mai mult decât alţii, însă nu aveau nimic pe care să nu-l fi primit, şi cu toate acestea se lăudau ca şi cum nu l-ar fi primit. Se ridicau în slăvi pe ei înşişi în locul lui Dumnezeu pentru cunoştinţa pe care o aveau; şi de aceea au ajuns în starea în care se aflau păgânii care “au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte”. Oricare dintre cititorii care se simte înclinat să-i critice pe evreii din vechime pentru gândirea lor deşartă să-şi amintească cum s-a simţit el însuşi adesea comparându-se cu locuitorii ţărilor păgâne şi cu “clasa de jos” din propria sa ţară.

Voia lui Dumnezeu este Legea Sa. – Apostolul spune că iudeul cunoaşte voia lui Dumnezeu, pentru că este învăţat de lege. Aceasta este suficient pentru a arăta că Legea lui Dumnezeu este voia Sa. Într-adevăr nu este nevoie să dezbatem acest adevăr. Voinţa oricărui guvern este exprimată în legea sa. Acolo unde există un conducător autoritar, voia sa este întotdeauna lege. Dumnezeu este un conducător autoritar, deşi nu arbitrar, şi deoarece voia Sa este singura măsură a binelui, rezultă că voia Sa este lege. Însă legea Sa este rezumată în Cele Zece Porunci; de aceea Cele Zece Porunci conţin o declaraţie sumară a voinţei lui Dumnezeu.

Forma cunoştinţei şi a adevărului. – Deşi Cele Zece Porunci conţin o declaraţie a voinţei lui Dumnezeu, care reprezintă înţelepciunea şi adevărul desăvârşit, ele nu sunt decât o declaraţie şi nu lucrul în sine, la fel cum imaginea unei case nu este o casă, deşi ea poate fi o imagine perfectă. Cuvintele scrise într-o carte sau gravate în piatră nu au viaţă; însă noi ştim că legea lui Dumnezeu este viaţă veşnică. Numai în Hristos poate fi găsită legea vie, deoarece El este singura manifestare a Dumnezeirii.

Oricine are viaţa lui Hristos în el, în viaţa sa se manifestată desăvârşirea Legii lui Dumnezeu. Dar cel care are doar litera legii, şi nu pe Hristos, are numai forma cunoştinţei şi adevărului. Astfel, legea pe bună dreptate este considerată a fi o fotografie a caracterului lui Dumnezeu. Dar o fotografie sau un alt fel de imagine nu este decât umbra realităţii; ea nu este realitatea (substanţa – nota trad.) în sine. Cel care îl are pe Hristos are atât forma cât şi substanţa, din moment ce nu poţi avea un lucru fără să posezi forma acestuia. Însă cel care are doar declaraţia adevărului, fără Hristos, singurul care este Adevărul, are forma unei evlavii fără a avea puterea.

Întrebări dificile. – În versetele 21-23 apostolul pune unele întrebări dificile. Fiecare suflet care a fost obişnuit să se mândrească cu corectitudinea vieţii sale să-şi răspundă singur la aceste întrebări. Este uşor şi natural pentru om să se mândrească cu “moralitatea” sa. Oameni care nu sunt creştini se liniştesc cu gândul că trăiesc o viaţă “morală” şi de aceea sunt la fel de buni ca şi când ar fi creştini. Toţi aceştia trebuie să ştie că în afara conformării faţă de Legea lui Dumnezeu nu există moralitate. Orice se situează în vreun fel sub standardul acestei legi este imoralitate. Fiind conştienţi de acest lucru, ei trebuie să vadă dacă au ţinut în mod desăvârşit această lege.

“Furi tu?” – Cei mai mulţi oameni vor spune: “Nu. Sunt cinstit întotdeauna.” Foarte bine, dar să nu judecăm pripit. Să examinăm Scriptura. Aceasta spune: “Legea este duhovnicească” (Rom. 7:14). “Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii” (Ev. 4:12). Nu contează cât de corecţi suntem în comportamentul nostru exterior, dacă în spirit sau în gând păcătuim, suntem vinovaţi. Domnul se uită la inimă nu la aparenţele exterioare (1 Sam. 16:7).

Mai mult, este la fel de rău să furi de la Dumnezeu ca şi de la om; i-ai dat lui Dumnezeu ceea ce îi datorezi? Te-ai purtat cu El cinstit? Ascută-L ce spune: “Se cade să înşele un om pe Dumnezeu, cum Mă înşelaţi voi? Dar voi întrebaţi: «Cu ce Te-am înşelat?» Cu zeciuielile şi darurile de mâncare. Sunteţi blestemaţi, câtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi, tot poporul în întregime!” (Mal. 3:8, 9). Se referă aceasta la tine? I-ai dat lui Dumnezeu ceea ce îi datorezi sub formă de zeciuieli şi daruri de mâncare? Dacă nu, ce vei răspunde atunci când cuvântul inspirat întreabă: “Tu, care propovăduieşti: “Să nu furi, furi?”

“Legea este duhovnicească (spirituală – trad. eng.).” – În capitolul cinci din Matei Mântuitorul a prezentat spiritualitatea legii. El a spus că dacă neprihănirea noastră n-o va întrece pe cea a scribilor şi fariseilor nu putem intra în Împărăţia cerului. Care era neprihănirea lor? El le-a spus: “Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege” (Mat. 23:28).

Prin urmare, dacă nu suntem neprihăniţi înăuntru, nu suntem nimic. Dumnezeu doreşte “ca adevărul să fie în adâncul inimii” (Ps. 51:6). Continuând în capitolul cinci din Matei, Mântuitorul arată că cineva poate încălca porunca a şasea, care spune: “Să nu ucizi”, prin rostirea unui singur cuvânt. El a arătat de asemenea că putem încălca porunca a şaptea care zice: “Să nu preacurveşti”, printr-o privire sau printr-un gând. Bineînţeles că acelaşi principiu este valabil pentru toate poruncile. Aşa stând lucrurile, se cuvine să fim foarte atenţi atunci când suntem înclinaţi să spunem că am ţinut legea în mod desăvârşit.

Unii au spus că Cele Zece Porunci reprezintă un standard foarte scăzut şi omul le poate ţine pe toate fără a fi considerat că merită să intre în înalta societate. Aceştia nu ştiu nimic despre lege. De fapt, un om poate încălca toate poruncile şi totuşi să continue să fie o lumină strălucitoare în “cea mai bună societate”.

Numele lui Dumnezeu hulit. – “Căci «din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri», după cum este scris.” Cine a făcut asta? Cel care învaţă pe alţii din Lege şi care spune că nu trebuie să luăm în deşert Numele Domnului. Când David a păcătuit în cazul soţiei lui Urie, Dumnezeu i-a spus: “Ai făcut pe vrăjmaşii Domnului să-L hulească, săvârşind fapta aceasta” (2 Sam. 12:14). Adică, el fiind un ucenic declarat al Domnului prin încălcarea Legii Domnului a dat ocazia necredincioşilor să spună: “Iată, acesta este un exemplu de creştinism”.

Cine poate spune că, în calitate de ucenic mărturisit al Domnului, a reprezentat întotdeauna corect adevărul? Cine este acela care să nu fie obligat să recunoască faţă de sine şi înaintea lui Dumnezeu că fie prin cuvintele fie prin acţiunile sale foarte adesea el a reprezentat greşit adevărul pe care-l mărturisea? Cine este acela care prin greşelile sale, fie în învăţătură fie în fapte, să nu fi prezentat oamenilor o imagine cu totul deformată despre adevărata sfinţenie?

Pe scurt, cine este acela care să nu fie obligat să răspundă cu da la întrebarea apostolului: “Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi?” Şi deoarece astfel Numele lui Dumnezeu este hulit prin creştinii declaraţi, cine este acela care se poate declara fără vină înaintea Legii lui Dumnezeu?

În aceste versete am găsit câteva întrebări pătrunzătoare adresate celor care “se numesc iudei”, adică celor care mărturisesc că sunt ucenici ai Domnului. Doar forma şi mărturisirea nu fac din cineva un învăţător destoinic al adevărului lui Dumnezeu. Cel care nu arată în viaţa sa puterea celor mărturisite nu este decât în detrimentul cauzei. În versetele următoare găsim o scurtă dar explicită declaraţie privind 

Tăierea şi netăierea împrejur – Romani 2:25-29

                25 Tăierea împrejur, negreşit, este de folos, dacă împlineşti Legea; dar dacă tu încalci Legea, tăierea ta împrejur ajunge netăiere împrejur. 26 Dacă deci, cel netăiat împrejur păzeşte poruncile Legii, netăierea lui împrejur nu i se va socoti ea ca o tăiere împrejur? 27 Cel netăiat împrejur din naştere, care împlineşte Legea, nu te va osândi el pe tine, care o calci, măcar că ai slova Legii şi tăierea împrejur? 28 Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. 29 Ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Definirea termenilor. – Cei doi termeni, “tăiere împrejur” şi “netăiere împrejur”, nu sunt folosiţi aici doar pentru a indica ritualul şi absenţa lui, ci şi pentru a desemna două clase de oameni. “Netăierea împrejur” evident se referă la cei care erau cunoscuţi drept Neamuri – cei care se închinau la alţi dumnezei. Această folosire a termenilor este foarte clară în următorul pasaj: “Ba dimpotrivă, când au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur, căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiaţi împrejur, făcuse şi din mine apostolul Neamurilor, şi când au cunoscut harul, care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, cari sunt priviţi ca stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba, mâna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la Neamuri (păgâni – trad. eng.), iar ei la cei tăiaţi împrejur” (Gal. 2:7-9). Aici vedem că termenii “netăiere împrejur”, “Neamuri” şi “păgâni” se referă la aceiaşi oameni.

Care era avantajul tăierii împrejur nu ni se spune în acest capitol. Prezentarea faptului în sine era suficientă pentru acest pasaj, căci singurul gând din mintea autorului era de a arăta ce este tăierea împrejur şi cine sunt cei cu adevărat tăiaţi împrejur. Aceste câteva versete au o importanţă foarte mare. Ar trebui studiate cu atenţie, deoarece de ele depinde înţelegerea corectă a unui mare număr de profeţii din Vechiul Testament.

Dacă cercetătorii Bibliei ar fi acordat acestor versete importanţa cuvenită, n-ar fi existat niciodată o teorie “anglo-israeliană” iar presupunerile inutile şi înşelătoare privind reîntoarcerea evreilor la Ierusalim înaintea revenirii Domnului n-ar fi fost făcute niciodată.

Ce este tăierea împrejur? – La această întrebare se răspunde într-un mod foarte clar în Romani 4:11, unde apostolul, vorbind despre Avraam, primul care a fost tăiat împrejur, spune: “Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri, pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur”. La întrebarea “Ce este tăierea împrejur?” răspunsul prin urmare este: Semnul tăierii împrejur reprezintă o pecete a neprihănirii prin credinţă.

Când tăierea împrejur devine netăiere împrejur. – Aceasta fiind situaţia, este evident faptul că acolo unde nu exista neprihănire semnul tăierii împrejur nu avea nici o valoare. Astfel apostolul spune: “dar dacă tu încalci Legea, tăierea ta împrejur ajunge netăiere împrejur”. După cum din versetele anterioare am învăţat că forma fără faptul în sine nu înseamnă nimic, tot aşa în acest pasaj ni se spune că semnul fără substanţă nu reprezintă nimic. Este foarte uşor pentru un om sărac să pună afară o firmă care face reclamă la cizme şi pantofi; dar pentru a umple magazinul cu bunurile respective este nevoie de capital. Dacă are semnul însă nu are cizme şi pantofi el se află într-o situaţie mai rea decât dacă n-ar avea nici un semn.

Greşeala evreilor. – Evreii au greşit închipuindu-şi că semnul era suficient. În cele din urmă au ajuns să creadă că semnul le va aduce realitatea, tot aşa cum astăzi mulţi creştini declaraţi cred că prin îndeplinirea unor anumite ritualuri vor deveni membri ai trupului lui Hristos. Însă singură tăierea împrejur a cărnii nu constituie nici o neprihănire, ci doar păcat (Vezi Galateni 5:19-21). De fapt, mulţi dintre cei pe care îi dispreţuiau numindu-i “netăiaţi împrejur” erau în realitate “tăiaţi împrejur”, în timp ce ei înşişi nu erau.

Tăierea împrejur a inimii. – Adevărata tăiere împrejur ţine de inimă, adică de viaţa lăuntrică, şi nu are nimic de-a face cu carnea. Apostolul declară în limbaj foarte clar că ceea ce este în afară, în carne,  adică care constă doar în forme exterioare, nu reprezintă tăiere împrejur; însă “tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă”. Aceasta este exprimată ca un adevăr general.

Ea nu era ceva nou în zilele lui Pavel ci aşa a fost de la început. În Deuteronom 30:6 citim cuvintele lui Moise adresate copiilor lui Israel: “Domnul, Dumnezeul tău, îţi va tăia împrejur inima ta şi inima seminţei tale, şi vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti”. Toţi evreii autentici au recunoscut că adevărata tăiere împrejur era doar cea a inimii, căci Ştefan i-a numit pe cei care respinseseră adevărul “oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile!” (Fapte 7:51).

Neprihănire în inimă. – Psalmistul spune: “Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii” (Ps. 51:6). Doar o neprihănire de suprafaţă nu are nici o valoare (Vezi Matei 5:20; 23:27, 28). Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea (Rom. 10:10). Atunci când Moise, la porunca Domnului, a repetat Legea înaintea lui Israel, el a spus: “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inimă” (Deut. 6:5, 6). Nu poate exista neprihănire care să nu fie adevărata viaţă. Prin urmare, deoarece tăierea împrejur nu este decât un semn al neprihănirii, este evident faptul că nu poate exista o adevărată tăiere împrejur decât dacă tăierea împrejur a inimii este o realitate.

Tăierea împrejur prin Duhul Sfânt.- “Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească (spirituală –trad. eng.)” (Rom. 7:14). Adică, este mijlocul prin care acţionează Duhului Sfânt, căci Cuvântul lui Dumnezeu este sabia Duhului lui Dumnezeu care poate pune Legea lui Dumnezeu în inima omului. De aceea adevărata tăiere împrejur este lucrarea Duhului Sfânt. Ştefan i-a numit pe evreii nelegiuiţi netăiaţi împrejur, deoarece, le-a zis el: “Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt” (Fapte 7:51). De aceea, este clar că deşi cuvântul “duh” (sau spirit în trad. eng) din Romani 2:29 nu este scris cu literă mare, el se referă la Duhul Sfânt şi nu la duhul omului. (În greacă bineînţeles că nu există nimic care să indice vreo diferenţă, tot aşa cum în româneşte «engleză - original» cuvântul este scris la fel indiferent dacă se referă la Duhul lui Dumnezeu sau la duhul omului).

Dacă ne aducem aminte că tăierea împrejur a fost dată ca pecete a neprihănirii prin credinţă şi că moştenirea făgăduită lui Avraam şi seminţei sale era prin neprihănirea legii (Rom. 4:11, 13), înţelegem că tăierea împrejur era garanţia moştenirii. Apostolul ne spune de asemenea că noi obţinem moştenirea în Hristos în care “aţi crezut […], şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit, şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor  câştigaţi de Dumnezeu” (Ef. 1:13-14). Moştenirea făgăduită lui Avraam şi seminţei sale era asigurată numai prin Duhul neprihănirii; de aceea, chiar de la început nu a existat o adevărată tăiere împrejur care să nu fie prin Duhul Sfânt

Tăierea împrejur prin Hristos. – “Voi aveţi totul deplin în [Hristos], care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri. În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti” (Col. 2:10, 11). Tăierea împrejur trebuie să fi însemnat la fel de mult atunci când a fost dată ca în orice alt timp. De aceea chiar de la început ea a reprezentat neprihănirea numai prin Hristos. Această afirmaţie este suficient dovedită de faptul că tăierea împrejur i-a fost dată lui Avraam ca pecete a neprihănirii pe care o avea prin credinţă şi pentru că el “a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire” (Gen. 15:6).

Cine sunt cei “tăiaţi împrejur”? – La această întrebare se răspunde în Filipeni 3:3: “Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi, care slujim lui Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Hristos Isus, şi care nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti (firea pământească sau carne – trad. eng)”. Iar aceasta nu este decât o altă exprimare a ceea ce avem în textul nostru: “tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu”. Prin urmare nimeni n-a fost vreodată cu adevărat tăiat împrejur care să nu fi crezut şi să nu se fi lăudat (bucurat – trad. eng.) în Hristos Isus. Acesta este motivul pentru care Ştefan i-a numit pe evreii necredincioşi “netăiaţi împrejur”.

Semnificaţia tăierii împrejur. – Referitor la această problemă, nu ne putem permite ca să intrăm în detalii, însă textele de mai sus ne ajută. Un studiu atent al capitolelor din Geneza în care se prezintă legământul făcut de Dumnezeu cu Avraam vor fi de asemenea folositoare pentru clarificarea problemei.

Din Geneza 15 aflăm că Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam pe baza credinţei sale. Capitolul şasesprezece ne spune cum Avraam a ascultat de glasul soţiei sale în locul glasului lui Dumnezeu, şi încercând să împlinească făgăduinţa lui Dumnezeu prin carne (firea pământească – nota trad.) a eşuat. Fiul său urma să se nască prin Duhul şi nu prin carne (Vezi Galateni 4:22,23,28,29).

După aceea capitolul şaptesprezece ne prezintă renaşterea credinţei lui Avraam şi reînnoirea legământului pecetluit cu tăierea împrejur. O anumită porţiune din carne a fost tăiată pentru a arăta că el nu trebuia să aibă nici o încredere în carne, ci trebuia să primească neprihănirea şi moştenirea numai prin Duhul lui Dumnezeu. Descendenţii lui Avraam urmau să aibe astfel un semn permanent care să le amintească greşeala sa, fiind astfel avertizaţi să se încreadă în Domnul, nu în ei înşişi.

Dar ei au pervertit semnul. Ei îl considerau ca fiind un indiciu că erau mai buni decât alţi oameni, în loc să-l privească ca o dovadă că (firea păcătoasă – nota trad.) sau “carnea nu foloseşte la nimic”. Însă faptul că evreii au pervertit şi interpretat greşit semnul nu-i anulează semnificaţia iniţială.

Cine sunt evreii? – Am văzut într-un citat din capitolul doi din Galateni că termenul “netăiat împrejur” se referă la cei care nu-l cunosc pe Domnul sau care sunt “fără Dumnezeu în lume” (Vezi Efeseni 2:11, 12). Evreii sunt cei “tăiaţi împrejur”. Însă numai cei care se laudă (bucură – trad. eng.) în Domnul, care nu se încred deloc în carne, sunt tăiaţi împrejur. Prin urmare adevăraţii evrei nu sunt nimeni alţii decât creştinii [credincioşi]. “Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru.” Înaintea lui Dumnezeu n-a existat niciodată un adevărat evreu care să nu fi crezut în Hristos. Şi orice adevărat credincios în Hristos este un evreu în sensul biblic al termenului. Avraam, tatăl naţiunii iudaice, s-a bucurat în Hristos (Vezi Ioan 8:56).

Un semn de separare. – Mulţi au întreţinut ideea că tăierea împrejur a fost dată ca un semn de separare între evrei şi neamuri. Falsitatea acestei idei este suficient demonstrată printr-un studiu al modului în care a fost dată tăierea împrejur şi prin declaraţia apostolului Pavel referitoare la adevărata semnificaţie a acesteia. Alţii presupun că a fost dată pentru a-i ţine pe evrei separaţi, astfel ca să se poată stabili genealogia lui Hristos. Aceasta este de asemenea o ipoteză nefondată. Hristos trebuia să vină din tribul lui Iuda, dar deoarece toate triburile erau tăiate împrejur, este evident că tăierea împrejur nu putea în nici un fel să-i stabilească genealogia. În plus, tăierea împrejur în carne n-a produs niciodată o separare între evrei şi neamuri.

Ea nu l-a păzit pe Israel de idolatrie şi nu i-a oprit să se alăture păgânilor în practicile lor idolatre. Ori de câte ori evreii îl uitau pe Dumnezeu, ei se amestecau cu păgânii, nefiind nici o diferenţă între ei şi neamuri. Tăierea împrejur nu i-a separat.

Mai mult, Dumnezeu n-a dorit ca evreii să fie separaţi de neamuri în sensul de a nu avea nici o legătură cu ei. Scopul pentru care au fost scoşi evreii din Egipt a fost acela de a vesti Evanghelia păgânilor. El a vrut ca ei să fie separaţi prin caracter, însă tăierea împrejur exterioară nu putea realiza aceasta.

Moise i-a spus Domnului: “Cum se va şti că am căpătat trecere înaintea Ta, eu şi poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi, şi când prin aceasta vom fi deosebiţi, eu şi poporul Tău, de toate popoarele de pe faţa pământului?” (Ex. 33:16). Prezenţa Domnului în inima oamenilor îi va separa pe aceştia de toţi ceilalţi, chiar dacă ei trăiesc în aceeaşi casă şi mănâncă la aceeaşi masă. Însă dacă Hristos nu este în inima omului, el nu este separat de lume, chiar dacă este tăiat împrejur şi trăieşte ca un pustnic.

Sămânţă literală şi spirituală. – O mare parte din confuzia care există referitor la Israel se datorează neînţelegerii acestor termeni. Oamenii îşi închipuie că a spune că numai cei care sunt spirituali sunt cu adevărat evrei înseamnă negarea caracterului literal al seminţei şi al făgăduinţei. Dar “spiritualul” nu este opus “literalului”. Ceea ce este spiritual este literal şi real. Hristos este spiritual, însă El este Sămânţa adevărată, literală. Dumnezeu este spiritual, şi este numai Spirit, şi cu toate acestea nu este o fiinţă ireală. Tot aşa moştenirea ai cărei moştenitori suntem în Hristos este o moştenire spirituală şi totuşi ea este reală.

A spune că numai cei care sunt spirituali constituie adevăratul Israel nu înseamnă a modifica sau a ignora Scriptura, sau a diminua în vreun fel aplicaţia directă şi puterea făgăduinţei, deoarece făgăduinţa lui Dumnezeu este numai pentru cei care au credinţă în Hristos. “În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă” (Rom. 4:12). “Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi «sămânţa» lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Gal. 3:29).