3. Harul fără plată al lui Dumnezeu

3. Harul fără plată al lui Dumnezeu

Introducere

Nu este corect să spunem că am terminat studiul primelor două capitole, deoarece nu putem niciodată termina studiul vreunui pasaj din Biblie. După ce am realizat cel mai profund studiu al unei porţiuni din Scripturi, în cel mai bun caz, n-am făcut decât să începem. Dacă Newton, după o viaţă întreagă de studiu în domeniul ştiinţei, a putut spune că se consideră a fi un copil jucându-se pe malul mării, având înaintea sa întinderea nemărginită a oceanului neexplorat, cu mult mai mult cel mai mare cercetător al Bibliei poate spune acelaşi lucru.

De aceea, nimeni să nu creadă că am epuizat în vreun fel această porţiune a cărţii. Când cititorul are bine în minte textul, astfel încât oricând mult mai mult cel mai mare cercetător al Bibliei poate spune acelaşi lucru. el îşi poate aminti cu suficientă claritate orice pasaj şi-l poate localiza având în vedere contextul, el abia a ajuns în punctul în care poate începe studiul cu adevărat  rodnic. Prin urmare cititorul care doreşte din toată inima să dobândească o cunoaştere personală a Scripturii, să stăruiască asupra cuvintelor ca şi cum ar săpa într-un loc sigur în căutarea comorii. O inepuizabilă comoară aşteaptă să-i răsplătească eforturile.

Capitolul doi este de fapt rezumat în primul verset: “Aşadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi; căci prin faptul că judeci pe altul, te osândeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri”. Restul versetelor nu sunt decât o amplificare a acestei afirmaţii. Astfel, descoperim că nu există nici o excepţie în privinţa faptului că mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi a oricărei nelegiuiri a omului. Auzirea şi cunoaşterea adevărului nu înlocuieşte practicarea lui. Dumnezeu nu este părtinitor, ci El va pedepsi păcatul oriunde s-ar găsi acesta.

Acceptat de Dumnezeu. – În casa lui Corneliu, apostolul Petru a făcut o declaraţie: “În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că în orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănire este primit de El” (Fapte 10:34, 35). Există oameni în ţările păgâne care poate n-au auzit niciodată de Numele lui Dumnezeu sau n-au văzut nici măcar un rând din Cuvântul Său scris, care vor fi mântuiţi. Dumnezeu este descoperit prin lucrările creaţiunii, iar cei care acceptă ceea ce văd acolo despre El sunt acceptaţi la fel de sigur ca şi cei care ştiu mult mai mult despre El.

Răspuns la obiecţiuni. – Prima parte a capitolului trei din Romani este formată din întrebări şi răspunsuri. Cititorul atent al Epistolei lui Pavel trebuie să fi observat apariţia frecventă a întrebărilor în mijlocul unei argumentaţii.  Orice posibilă obiecţiune este anticipată. Apostolul pune întrebarea pe care ar pune-o un împotrivitor, după care răspunde, făcând ca argumentaţia sa să fie şi mai convingătoare decât înainte. Astfel, din versetele care urmează reiese foarte clar faptul că adevărurile prezentate în capitolul doi nu vor fi uşor acceptate de fariseu, că acesta le va combate cu toată puterea sa. Întrebările puse de apostol nu reprezintă dificultăţi care se găsesc în mintea sa; acest lucru este evident din propoziţia din paranteză care se găseşte în versetul 5: “Vorbesc în felul oamenilor”. Având în vedere aceasta, putem citi Romani 3:1-18:

 

1 Care este deci întâietatea Iudeului, sau care este folosul tăierii împrejur? 2 Oricum, sunt mari. Şi mai întâi de toate, prin faptul că lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu. 3 Şi ce are a face dacă unii n-au crezut? Necredinţa lor va nimici ea credincioşia lui Dumnezeu? 4 Nicidecum! Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit adevărat şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi, după cum este scris: “Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale, şi să ieşi biruitor când vei fi judecat” 5 Dar, dacă nelegiuirea noastră pune în lumină neprihănirea lui Dumnezeu, ce vom zice? Nu cumva Dumnezeu este nedrept când Îşi dezlănţuieşte mânia? (Vorbesc în felul oamenilor.) 6 Nicidecum! Pentru că, altfel cum va judeca Dumnezeu lumea? 7 Şi dacă, prin minciuna mea, adevărul lui Dumnezeu străluceşte şi mai mult spre slava Lui, de ce mai sunt eu însumi judecat ca păcătos? 8 Şi de ce să nu facem răul ca să vină bine din el, cum pretind unii, care ne vorbesc de rău? Osânda acestor oameni este dreaptă. 9 Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toţi, fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat, 10 După cum este scris: “Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. 11 Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. 12 Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. 13 Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au venin de aspidă; 14 gura lor este plină de blestem şi de amărăciune; 15 au picioarele grabnice să verse sânge; 16 Prăpădul şi pustiirea sunt pe drumul lor; 17 Nu cunosc calea păcii; 18 Frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor.”

“Cuvintele lui Dumnezeu.” – Cuvântul este ceva rostit. Ceea ce a fost rostit cu putere de gura Domnului sunt Cele Zece Porunci (Vezi Deuteronom 5:22). Ştefan, referindu-se la Moise când a primit Legea, a spus: “El este acela care, în adunarea Israeliţilor din pustie, cu îngerul care i-a vorbit pe muntele Sinai şi cu părinţii noştri, a primit cuvinte vii, ca să ni le dea nouă” (Fapte 7:38). În primul rând Cele Zece Porunci sunt cuvintele lui Dumnezeu deoarece ele au fost rostite chiar de Dumnezeu în auzul poporului.

Însă Sfânta Scriptură în întregime constituie cuvintele lui Dumnezeu, din moment ce acestea reprezintă glasul lui Dumnezeu care a vorbit “în multe chipuri” (Ev.1:1) şi deoarece ele nu sunt decât o extindere a Celor Zece Porunci. Creştinii trebuie să-şi modeleze vieţile călăuzindu-se numai după Biblie. Aceasta reiese din cuvintele apostolului Petru: “Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu” (1 Pet. 4:11).

Legea este un avantaj. – Sunt mulţi cei care cred că Legea lui Dumnezeu este o povară şi care îşi închipuie că avantajul creştinilor constă în faptul că ei nu au nimic de-a face cu aceasta. Însă Ioan spune dimpotrivă că: “Dragostea lui Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3). Iar Pavel declară că posedarea Legii a fost pentru evrei un mare avantaj. Astfel, Moise a zis: “Şi care este neamul acela aşa de mare încât să aibă legi şi porunci aşa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte?” (Deut. 4:8). Toţi cei care îl iubesc cu adevărat pe Domnul consideră ca o mare binecuvântare faptul că Legea cea sfântă a lui Dumnezeu le este descoperită pe înţelesul lor.

“Încredinţate.” – Avantajul evreilor nu consta doar în faptul că lor le fuseseră descoperite cuvintele lui Dumnezeu, ci că “lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu”. Adică, legea le fusese dată pentru a fi încredinţată altora şi nu doar pentru beneficiul lor. Ei trebuiau să fie misionari pentru întreaga lume. Avantajul şi onoarea conferite naţiunii iudaice prin faptul că lor le-a fost încredinţată Legea lui Dumnezeu pentru a o face cunoscută lumii, nu pot fi estimate.

Spune altora. – Atunci când Petru şi Ioan au fost arestaţi şi ameninţaţi din cauza predicării lui Hristos (care nu este decât legea vie desăvârşită), ei au spus: “Noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4:20). Cei care apreciază darul încredinţat lor de către Dumnezeu trebuie să-l facă cunoscut şi altora. Auzind că Dumnezeu îndreptăţeşte pe păgânii care umblă în lumina mică ce străluceşte asupra lor la fel ca pe cei ce umblă conform luminii ce străluceşte din cuvântul scris, unii ajung să creadă că este inutil să veteşti Evanghelia păgânilor. Ei cred că păgânii nelegiuiţi nu sunt într-o situaţie mai rea decât creştinii necredincioşi care mărturisesc credinţa. Cel care apreciază binecuvântările Domnului nu poate gândi aşa. Lumina este o binecuvântare. Cu cât oamenii ştiu mai mult despre Domnul, cu atât se pot bucura mai mult în El, iar cei care îl cunosc cu adevărat pe Domnul trebuie să dorească să ajute la răspândirea “veştii bune, care va fi o mare bucurie” pentru toţi oamenii.

Credincioşia lui Dumnezeu. – “Şi ce are a face dacă unii n-au crezut? Necredinţa lor va nimici ea credincioşia lui Dumnezeu?” O întrebare foarte potrivită. Este un apel la credincioşia lui Dumnezeu. Nu-şi va respecta El făgăduinţa din cauza necredinţei omului? Va fi El necredincios pentru că omul este necredincios? Şovăielile noastre îl vor face pe Dumnezeu să şovăiască? “Aceasta nu este posibil”; căci cuvintele traduse incorect prin “nicidecum” redau de fapt tocmai această idee. Dumnezeu va fi credincios chiar dacă toţi oamenii vor fi necredincioşi. “Dacă suntem necredincioşi, totuşi El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur” (2 Tim. 2:13). “Bunătatea Ta, Doamne, ajunge până la ceruri, şi credincioşia Ta până la nori” (Ps. 36:5).

Putere şi credincioşie. – Cineva judecând în pripă ar putea să spună că aceasta contrazice afirmaţiile anterioare, anume că numai cei care au credinţă sunt moştenitori ai făgăduinţei; căci “cum se poate ca numai cei credincioşi să constituie sămânţa lui Avraam, şi astfel să fie moştenitori, dacă Dumnezeu îşi va ţine făgăduinţa chiar dacă toţi oamenii nu vor crede?” Foarte simplu, dacă avem în vedere Scriptura şi puterea lui Dumnezeu. Ascultaţi cuvintele lui Ioan Botezătorul adresate evreilor nelegiuiţi care nu puteau fi caracterizaţi altfel decât “năpârci”: “Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: «Avem ca Tată pe Avraam!» Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam” (Mat. 3:9). Dumnezeu va acorda moştenirea numai celor credincioşi; dar dacă toţi oamenii se vor dovedi necredincioşi, Cel care a făcut pe om din ţărână poate din pietre să ridice alţi oameni care vor crede.

Dumnezeu va fi îndreptăţit. - “Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale, şi să ieşi biruitor când vei fi judecat.” Dumnezeu este acuzat în prezent de Satana de nedreptate şi indiferenţă, ba chiar de cruzime. Mii de oameni s-au făcut ecoul acestor acuzaţii. Însă judecata va îndreptăţi pe Dumnezeu. Caracterul Său, precum şi al omului, este judecat. La judecată fiecare faptă, atât a lui Dumnezeu cât şi a omului, care a fost făcută începând de la creaţiune va fi văzută de către toţi în adevărata ei lumină. Şi atunci când toate sunt văzute în această lumină desăvârşită, Dumnezeu va fi achitat de toate relele, chiar şi de către duşmanii Săi.

Lăudând neprihănirea lui Dumnezeu. – Versetele 5 şi 7 nu sunt decât exprimări diferite ale aceleiaşi idei. Neprihănirea lui Dumnezeu iese în relief în comparaţie cu nelegiuirea omului. Astfel, nemulţumitul este de părere că Dumnezeu nu ar trebui să condamne nelegiuirea care prin contrast aduce laudă neprihănirii Sale. Dar aceasta ar însemna să distrugi neprihănirea lui Dumnezeu, astfel încât El nu va putea judeca lumea. Dacă Dumnezeu ar fi cum zic oamenii necredincioşi că este, El ar pierde chiar şi respectul acestora, iar ei L-ar condamna cu şi mai multă putere decât o fac acum.

“Vorbesc în felul oamenilor.” – N-a fost Pavel un om? Cu siguranţă. A fost el vreodată altceva decât om? Niciodată. Atunci care este rostul expresiei: “Vorbesc în felul oamenilor”? Deoarece scrierile lui Pavel, la fel ca acelea ale profeţilor din vechime, au fost inspirate de Dumnezeu. Duhul Sfânt a vorbit prin el. Noi nu studiem concepţia lui Pavel referitor la Evanghelie, ci propria declaraţie a Duhului Sfânt. Însă prin aceste întrebări Duhul Sfânt vorbeşte ca un om; adică, Duhul Sfânt foloseşte cuvintele omului necredincios pentru a expune nebunia acestei necredinţe.

Întrebări ale necredinţei. – Există o mare deosebire între întrebări. Unele sunt puse cu scopul de a învăţa, iar altele pentru a se împotrivi adevărului. Aşa că trebuie să existe o deosebire în răspunsul care se dă. Unele întrebări nu merită mai multă atenţie decât s-ar cuveni aceleiaşi necredinţe dacă aceasta ar fi exprimată sub forma unei declaraţii fără echivoc. Când Maria a întrebat: “Cum se va face lucrul acesta?” (Luca 1:34), cu dorinţa de a şti mai mult, i s-a spus cum se va face. Dar când Zaharia a întrebat: “Din ce voi cunoaşte lucrul acesta?” (Luca 1:18), arătându-şi în felul acesta în mod clar necredinţa în ceea ce-i spusese îngerul, el a fost pedepsit.

Nelegiuirea expusă. – Când împotrivitorul spune: “Dacă adevărul lui Dumnezeu iese mai clar în evidenţă prin minciuna mea spre slava Sa, de ce mai sunt judecat ca păcătos?”, replica este dată fără întârziere astfel: “Ai putea spune mai degrabă, ceea ce de fapt gândeşti, haideţi să facem rău pentru ca să iasă bine din acesta”. Adevăratul scop al acestor întrebări ale necredinţei este de a arăta că ceea ce este numit rău este de fapt bine; oamenii sunt de fapt neprihăniţi (buni – nota trad.), indiferent ce ar face, astfel că în cele din urmă din rău va ieşi bine. Aceasta este esenţa spiritismului sau universalismului modern, care susţine că toţi oamenii vor fi mântuiţi.

Răul nu este bine. – În afară de spiritişti sunt mulţi care de fapt spun: “Să facem răul ca să vină bine din el”. Cine sunt aceştia? Toţi cei care pretind că omul poate face prin el însuşi ceva bun. Domnul declară că numai Dumnezeu este bun şi că binele poate ieşi numai din bine (Vezi Luca 18:19 şi 6:43-45). Din om nu poate ieşi decât nelegiuire (Vezi Marcu 7:21-23). De aceea cel care crede că prin el însuşi poate face fapte bune, de fapt spune că binele poate ieşi din rău.

Acelaşi lucru îl spune şi cel care refuză să mărturisească că este păcătos. Un astfel de om se aşează deasupra lui Dumnezeu, căci nici chiar El nu poate transforma răul în bine. Dumnezeu poate transforma un om rău într-unul bun, dar numai punând propria Sa bunătate în locul răului.

“Toţi sunt sub păcat.” – Împotrivitorul este redus la tăcere prin descoperirea necredinţei inimii sale; osânda celor care se situează pe astfel de poziţii este dreaptă; iar acum concluzia este exprimată cu emfază, anume că toţi oamenii, atât evreii cât şi neamurile, sunt în aceeaşi măsură sub păcat.

Astfel este pregătită calea pentru următoarea concluzie, anume că nu există decât o singură cale de mântuire pentru toţi oamenii. Cel care a fost crescut în sunetul clopotelor de biserică şi care ascultă Scriptura citindu-se în fiecare zi, are aceeaşi natură păcătoasă şi aceeaşi nevoie de Mântuitor pe care o are sălbaticul. Nimeni nu poate dispreţui pe altul.

Toţi s-au abătut. – Când apostolul a scris, referindu-se atât la evrei cât şi la neamuri: “Toţi s-au abătut”, el nu făcea decât să repete ceea ce Isaia scrisese cu sute de ani înainte: “Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Is. 53:6).

“Calea păcii.” – “Nu cunosc calea păcii” deoarece au refuzat să-L cunoască pe Dumnezeul păcii. Am arătat deja că Legea lui Dumnezeu este calea Sa; de aceea, pentru că El este Dumnezeul păcii, Legea Sa este calea păcii. Aşa că El spune: “O! de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu, şi fericirea ta ca valurile mării” (Is. 48:18). “Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta”, sau “nu li se întâmplă nici o nenorocire” (Ps. 119:165). Astfel că acela care pregăteşte calea Domnului, învăţând cum se obţine iertarea păcatelor, ne călăuzeşte pe calea păcii (Luca 1:76-79), deoarece el ne aduce în neprihănirea Legii lui Dumnezeu.

Pasajul studiat din Romani ne-a descoperit faptul că atât evreii cât şi neamurile sunt în aceeaşi stare de păcătoşenie. În consecinţă, nimeni nu are cu ce să se laude faţă altul. Oricine, fie în biserică, fie în afară, începe să judece şi să condamne pe altul, indiferent cât de rău ar fi acela, prin aceasta demonstrează că el însuşi este vinovat de aceleaşi lucruri pe care le condamnă în celălalt. Judecata este numai a lui Dumnezeu, omul făcându-se vinovat de cea mai mare încumetare în tentativa sa uzurpatoare de a lua locul Său. Cei cărora le-a fost încredinţată Legea au un minunat avantaj în comparaţie cu păgânii; totuşi, ei trebuie să recunoască: “Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toţi, fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat” (Rom. 3:9).


Marea concluzie
– Romani 3:19-22

                19 Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu. 20 Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului. 21 Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi proorocii – 22 şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El.

În lege. – Nu este cazul să analizăm semnificaţia expresiei “sub Lege” din moment ce aceasta nu apare aici. Ar trebui să fie folosită expresia “având lege (în lege – trad. eng.)”, ca în Romani 2:12, căci cuvintele în greacă sunt identice în ambele locuri. Cuvintele care redau expresia “sub lege” sunt cu totul altele. De ce traducătorii au preferat să traducă “sub Lege” în acest loc şi de asemenea în 1 Corinteni 9:21, unde în original este tot “având lege (în lege – trad. eng.)”, aşa cum se arată în Concordanţa Young, nu ne putem da seama. Cu siguranţă nu există nici un motiv pentru aceasta. Traducerea este pur şi simplu arbitrară. Versetul de mai sus în realitate ar trebui să arate astfel: “Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt în Lege (având lege)”, sau “în sfera sau jurisdicţia legii”. Acest fapt este evident şi, având în vedere ceea ce urmează imediat, este un fapt foarte important ce trebuie ţinut minte.

“Ce spune Legea.”  - Vocea Legii este vocea lui Dumnezeu. Legea este adevărul deoarece a fost rostită de Însuşi Dumnezeu. În legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu evreii referitor la Cele Zece Porunci, El a spus despre lege: “Acum, dacă veţi asculta glasul Meu” etc. (Ex. 19:5). Poruncile au fost rostite “cu glas tare pe munte, din mijlocul focului din nori şi din negură deasă” (Deut. 5:22). Prin urmare atunci când Legea lui Dumnezeu vorbeşte omului, Dumnezeu este Acela care-i vorbeşte. Satana a inventat un proverb, făcându-i pe mulţi oameni să-l creadă, potrivit căruia “glasul poporului este glasul lui Dumnezeu”. Aceasta reprezintă o parte din marea sa minciună prin care reuşeşte să-i facă pe mulţi să se creadă deasupra Legii lui Dumnezeu. Oricine iubeşte adevărul să înlocuiască această invenţie a lui Satana cu adevărul că glasul Legii lui Dumnezeu este glasul lui Dumnezeu.

Orice gură să fie astupată. – Legea vorbeşte pentru “ca orice gură să fie astupată”. Şi aşa ar fi fiecare gură dacă oamenii ar avea în vedere că Dumnezeu este cel care vorbeşte. Dacă oamenii ar fi conştienţi că Însuşi Dumnezeu vorbeşte prin Lege n-ar fi atât de dispuşi să comenteze atunci când ea vorbeşte şi n-ar căuta atâtea scuze ca să nu asculte.

Când un slujitor al Domnului citeşte oamenilor Legea, adesea aceştia par să creadă că ceea ce aud este numai cuvântul omului, astfel simţindu-se îndreptăţiţi să negocieze, să discute, să obiecteze şi să spună că, deşi cuvintele sunt bune, ei nu se simt obligaţi să asculte, sau că nu este convenabil. Ei nu s-ar gândi să procedeze astfel dacă ar auzi glasul lui Dumnezeu vorbindu-le.

Dar atunci când Legea este citită, este în acel moment la fel de mult vocea lui Dumnezeu pe cât era pentru israeliţii ce stăteau la poalele muntelui Sinai. Adesea oamenii îşi deschid gura împotriva ei dar va veni timpul când orice gură va fi astupată deoarece “Dumnezeul nostru vine şi nu tace” (Ps. 50:3).

Jurisdicţia Legii. - Tot ce spune Legea, spune celor ce sunt în sfera sa de acţiune, sau jurisdicţia ei. De ce? “Pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu.” Cât de extinsă este deci jurisdicţia Legii? Ea include fiecare suflet din această lume. Nimeni nu este scutit de ascultare faţă de ea. Nu există nici un suflet pe care să nu-l declare vinovat. Legea este etalonul neprihănirii şi “nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar”.

Nici o îndreptăţire prin Lege. – “Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.” Când un om este îndreptăţit de lege există două posibilităţi: fie acesta nu este vinovat, fie legea nu este bună. Dar nici una dintre acestea nu este valabilă în acest caz. Legea lui Dumnezeu este desăvârşită, iar toţi oamenii sunt păcătoşi. “Prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.” Este clar că omul nu poate fi declarat neprihănit de aceeaşi lege care-l declară păcătos.  Prin urmare, afirmaţia că prin faptele Legii nimeni nu este îndreptăţit constituie un adevăr evident.

Un dublu motiv. – Există un dublu motiv pentru care nimeni nu poate fi îndreptăţit prin Lege. Primul este că toţi au păcătuit. În consecinţă, Legea trebuie să-i declare în continuare vinovaţi indiferent cum va fi viaţa lor viitoare. Nimeni nu poate face vreodată mai mult decât ceea ce este dator faţă de Dumnezeu şi nici o cantitate de fapte bune nu poate şterge o faptă rea.

Însă oamenii nu numai că au păcătuit, ci ei sunt păcătoşi. “Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti (mintea carnală – trad. eng.) este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună” (Rom.8:7). “Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce doriţi” (Gal. 5:17). De aceea indiferent cât de mult s-ar strădui omul să împlinească neprihănirea legii el nu va reuşi să fie îndreptăţit prin ea.

Îndreptăţire de sine. – Dacă omul ar fi îndreptăţit prin faptele legii, aceasta ar fi pentru că el a împlinit întotdeauna cerinţele legii. Observaţi cu atenţie că ar fi el cel care o împlineşte, nu legea. Aceasta nu înseamnă că legea în sine ar face ceva pentru a îndreptăţi omul, ci însuşi omul face faptele bune cerute. Prin urmare, dacă omul ar fi îndreptăţit de lege, ar fi pentru că are în el însuşi, prin natura sa, toată neprihănirea pe care o cere legea. Cel care-şi imaginează că poate împlini neprihănirea legii, îşi închipuie de fapt că este la fel de bun  ca şi Dumnezeu deoarece legea cere şi este o declaraţie a neprihănirii lui Dumnezeu.

De aceea omul care crede că poate fi îndreptăţit prin lege de fapt crede că este atât de bun încât nu are nevoie de Mântuitor. Orice persoană care se îndreptăţeşte pe sine, indiferent de credinţa mărturisită, se aşează deasupra Legii lui Dumnezeu şi prin aceasta se identifică [în principiu] cu papalitatea.

Neprihănire fără Lege. – Deoarece din cauza stării de slăbiciune şi decădere a omului nimeni nu poate obţine neprihănirea din Lege, este evident că dacă un om vrea să aibă neprihănire el trebuie s-o ia din altă sursă decât Legea. Dacă oamenii ar fi lăsaţi în seama lor şi a Legii ei ar fi într-o situaţie deplorabilă. Dar există speranţă. Neprihănirea lui Dumnezeu fără Lege sau separat de Lege este arătată. Aceasta descoperă omului o cale de mântuire.

Neprihănirea “s-a arătat”. – Unde? Bineînţeles acolo unde este cel mai necesar să se arate, în oameni, adică într-o anumită clasă descrisă în versetul următor. Dar aceasta nu este produsă de ei. Scriptura ne-a arătat deja că din om nu poate ieşi nici o neprihănire. Neprihănirea lui Dumnezeu este arătată în Isus Hristos. Chiar El a spus prin profetul David: “Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele. Vestesc îndurarea Ta, în adunarea cea mare; iată că nu-mi închid buzele. Tu ştii lucrul acesta, Doamne!” (Ps. 40:8, 9).

“Despre ea mărturiseşte Legea.” – Nimeni să nu-şi închipuie că în Evanghelie poate ignora Legea lui Dumnezeu. Neprihănirea lui Dumnezeu care se arată fără Lege, este mărturisită de Lege. Este acea neprihănire pe care o mărturiseşte şi o recomandă Legea. Aşa trebuie să fie deoarece este neprihănirea pe care a descoperit-o Hristos; iar aceasta venea din Lege, care era în inima Sa. Astfel, deşi Legea lui Dumnezeu nu are nici o neprihănire pe care s-o dea omului, ea nu încetează să fie etalonul neprihănirii. Nu poate exista neprihănire care să nu treacă testul Legii. Legea lui Dumnezeu trebuie să-şi pună pecetea aprobării asupra tuturor celor care ajung în cer.

Despre ea mărturisesc profeţii. – Atunci când a predicat pe Hristos lui Corneliu şi familiei sale, Petru a spus: “Toţi proorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El, capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor” (Fapte 10:43). Profeţii au predicat aceeaşi Evanghelie ca şi apostolii (Vezi 1 Petru 1:12). Nu există decât o temelie şi aceasta este “temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos” (Ef. 2:20).

Aceasta sugerează de asemenea o altă idee legat de faptul că “despre ea mărturiseşte Legea”. Nu numai că neprihănirea care a fost arătată în Hristos este aprobată de Lege, ci ea este descoperită în Lege. Hristos este predicat în porţiunea din Scripturi cunoscută în mod deosebit sub numele de “lege”, acea parte care a fost scrisă de Moise. Moise a fost profet şi prin urmare a mărturisit despre Hristos acelaşi lucru, “pentru că el a scris despre Mine” (Ioan 5:46). Mai mult, chiar darea Legii era o făgăduinţă şi o asigurare cu privire la Hristos. Vom vedea lucrul acesta când vom ajunge la capitolul cinci din Romani.

Neprihănirea lui Dumnezeu. – După cum nu există nici o şansă pentru cel care dispreţuieşte Legea lui Dumnezeu să scape de cerinţele ei la adăpostul expresiei “o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege”, tot aşa nu e nevoie ca acela care iubeşte Legea lui Dumnezeu să se teamă că predicarea neprihănirii prin credinţă ar tinde să conducă la o falsă neprihănire. Un asemenea om este păzit împotriva acestui pericol de afirmaţia că neprihănirea trebuie să fie mărturisită de Lege şi în plus, de declaraţia că această neprihănire care este arătată fără Lege este neprihănirea lui Dumnezeu. Nimeni nu trebuie să se teamă că va greşi dacă are acea neprihănire! Singurul lucru care ni se cere în această viaţă este de a căuta împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Sa (Mat. 6:33).

“Prin credinţa în (lui – trad. eng.) Isus Hristos.”  În alt loc Pavel îşi exprimă dorinţa ca atunci când Domnul va veni să fie găsit “nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în (lui – trad. eng.) Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă” (Fil. 3:9). Aici întâlnim din nou expresia “credinţa în (lui – trad. eng.) Hristos”. În plus, despre sfinţi se spune că sunt cei “care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apoc. 14:12). Dumnezeu este credincios căci “El rămâne credincios” (2 Tim. 2:13). Dumnezeu dă fiecăruia o măsură de credinţă (Rom. 12:3; Ef. 2:8).

El ne dă propria Sa credincioşie. Aceasta El o face dându-ni-se pe Sine. Astfel încât nu trebuie să obţinem o neprihănire produsă de noi înşine; însă pentru a avea o dublă asigurare Domnul ne dă în El Însuşi credinţa prin care ne însuşim neprihănirea Sa. De aceea credinţa lui Hristos trebuie să aducă neprihănirea lui Dumnezeu, deoarece a avea acea credinţă înseamnă a-L avea pe Domnul Însuşi. Această credinţă se dă fiecărui om, tot aşa cum Hristos s-a dat pe Sine fiecărui om. Întrebare: atunci ce împiedică ca fiecare om să fie mântuit? Răspunsul este: nimic, decât că nu toţi oameni vor păstra credinţa. Dacă toţi ar păstra tot ceea ce Dumnezeu le dă, toţi ar fi mântuiţi.

Înăuntru şi pe din afară. – Această neprihănire a lui Dumnezeu, care este prin credinţa lui Isus Hristos, este pentru, literal în, şi peste toţi cei ce cred. Propria neprihănire a omului, care este a Legii, este numai pe din afară (Mat. 23:27, 28). Însă Dumnezeu doreşte ca adevărul să fie în adâncul inimii (Ps. 51:6). “Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta” (Deut. 6:6). Şi astfel făgăduinţa noului legământ este: “Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor” (Ier. 31:33). El o face, pentru că omului îi este imposibil s-o facă. În cel mai bun caz omul nu poate decât să însceneze un spectacol frumos în firea pământească (carne – nota trad.), pentru a obţine aplauzele semenilor. Dumnezeu pune slăvita Sa neprihănire în inimă.

Însă El face mai mult – El mă acoperă cu ea. “Mă bucur în Domnul şi sufletul meu este plin de veselie în Dumnezeul Meu; căci M-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, M-a acoperit cu mantaua izbăvirii” (Is. 61:10). “[Domnul] slăveşte pe cei nenorociţi, mântuindu-i (El îi va înfrumuseţa pe cei blânzi cu mântuire – trad. eng.)” (Ps. 149:4). Îmbrăcat cu slăvita Sa haină, care nu este doar un acoperământ exterior, ci manifestarea a ceea ce este înăuntru, poporul lui Dumnezeu poate merge înainte “frumos ca luna, curat ca soarele, dar cumplit ca nişte oşti sub steagurile lor”.


Îndreptăţirea îndurării
– Romani 3:22-26

                22 Nu este nici o deosebire. 23 Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. 24 Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. 25 Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu; 26 Pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât, să fie neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.

Nici o deosebire.” – În ce privinţă nu este nici o deosebire? Nu este nici o deosebire în ceea ce priveşte modul în care oamenii primesc neprihănirea. Şi de ce nu este nici o deosebire în maniera în care oamenii sunt îndreptăţiţi? Deoarece “toţi au păcătuit”. Petru, relatând evreilor experienţa avută atunci când a predicat pentru prima dată Evanghelia neamurilor, a spus: “Şi Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei, şi le-a dat Duhul Sfânt ca şi nouă. N-a făcut nici o deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă” (Fapte 15:8, 9). “Din inima oamenilor”, nu a unei clase de oameni, ci a tuturor oamenilor, “ies gândurile” etc. (Marcu 7:21). Dumnezeu cunoaşte inima tuturor oamenilor, ştie că toţi sunt păcătoşi şi de aceea El nu face nici o deosebire între oameni în ceea ce priveşte Evanghelia.

“Un singur sânge.” – Această lecţie este una de cea mai mare importanţă ce trebuie învăţată de misionar, indiferent că lucrează în cămin sau în ţări străine. Deoarece Evanghelia se bazează pe principiul că nu există nici o deosebire între oameni, este esenţial ca slujitorul Evangheliei să recunoască acest fapt şi să-l aibe întotdeauna în vedere. Dumnezeu “a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur (de un singur sânge – trad. eng.), să locuiască pe toată faţa pământului.” (Fapte 17:26). Oamenii nu sunt numai de un singur sânge ci şi de un singur trup: “altul (un singur fel – trad. eng.) este trupul oamenilor” (1 Cor. 15:39).

Scopul principal al Epistolei către Romani, aşa cum reiese până în acest moment, este de a arăta că în ceea ce priveşte păcatul şi mântuirea nu există nici o deosebire între oameni, oricare ar fi rasa sau starea lor socială. Aceeaşi Evanghelie trebuie predicată atât evreului cât şi iudeului, robului şi omului liber, prinţului şi ţăranului.

Fiind lipsiţi. – Oamenilor le place să-şi imagineze că ceea ce se numesc “lipsuri” nu sunt atât de rele ca şi păcatele reale. Aşa că este mult mai uşor pentru ei să mărturisească că “sunt lipsiţi” decât să recunoască că au păcătuit şi au făcut rău. Dar deoarece Dumnezeu cere desăvârşire este evident că “lipsurile” sunt păcate. Ar putea să sune mai frumos dacă spunem că un contabil are “lipsuri” în registrele sale, însă oamenii ştiu că motivul este că el a luat ceea ce nu este al lui, sau a furat. Atunci când desăvârşirea este standardul, nu are nici o importanţă rezultatul, cât de mult sau de puţin lipseşte cuiva, atâta timp cât lui îi lipseşte. Păcatul înseamnă în principal “a greşi ţinta”. Şi într-un concurs de tir cu arcul, omul care nu are putere să trimită săgeata la ţintă, chiar dacă ţinteşte bine, este la fel de sigur învins ca şi cel care trage departe de ţintă.

“Slava lui Dumnezeu.” – Din text aflăm că slava lui Dumnezeu este neprihănirea Sa. Observaţi, motivul pentru care toţi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu este că toţi au păcătuit. Este clar că dacă ei nu ar fi păcătuit nu ar fi fost lipsiţi de ea. Însuşi faptul că sunt lipsiţi de slavă este din cauza păcatului. La început omul a fost “încununat cu slavă şi cu cinste” (Ev. 2:7) deoarece el era drept (fără păcat – nota trad.). Prin cădere el şi-a pierdut slava şi de aceea el trebuie acum să “caute slava, cinstea şi nemurirea”. Hristos a putut spune Tatălui “Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu” (Ioan 17:22) deoarece în El este neprihănirea lui Dumnezeu pe care a dat-o gratuit fiecărui om. Este o dovadă de înţelepciune să primeşti neprihănirea; iar “cei înţelepţi vor străluci” (Dan. 12:3).

“Sunt socotiţi neprihăniţi (Fiind îndreptăţiţi – trad. eng.).” – Cu alte cuvinte, fiind făcuţi neprihăniţi. A îndreptăţi înseamnă a face neprihănit. Dumnezeu dă exact ceea ce-i lipseşte păcătosului. Nici unul dintre cititori să nu uite semnificaţia îndreptăţirii. Unii oameni sunt de părere că există o stare mult mai înaltă pentru creştin decât aceea de a fi îndreptăţit. Aceasta ar însemna că există o stare mai înaltă decât aceea de a fi îmbrăcat pe dinăuntru şi pe din afară cu neprihănirea lui Dumnezeu. Aceasta nu este posibil.

Fără plată. – “Cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” Adică s-o ia ca pe un dar. Astfel, în Isaia 55:1: “Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată!”

Epistola către Romani a fost cea care a declanşat Reformaţiunea din Germania. Oamenii fuseseră învăţaţi să creadă că pentru a obţine neprihănirea trebuiau s-o cumpere fie cu eforturi deosebite fie cu bani. Ideea de a o cumpăra cu bani nu mai este atât de acceptată pe cât era atunci; dar sunt foarte mulţi care nu sunt catolici şi care cred că trebuie făcut ceva pentru a o obţine.

Făcând din rugăciune o faptă.  – Autorul vorbea odată cu un om despre neprihănire ca dar fără plată al lui Dumnezeu, omul acela susţinând că nu putem obţine nimic de la Domnul fără a face ceva în schimb. Când am întrebat ce trebuie să facem pentru a obţine iertarea păcatelor, el a răspuns că trebuie să ne rugăm pentru aceasta.

Datorită acestei concepţii despre rugăciune, credinciosul catolic sau hindus “spune” atâtea rugăciuni pe zi, în unele zile suplimentând numărul acestora pentru a recupera omisiunile. Rugăciunea păgână, aşa cum o făceau de exemplu profeţii lui Baal, sărind şi tăindu-şi trupul (1 Împ. 18:26-28), este o faptă; însă adevărata rugăciune nu este. La mine vine un om care spune că-i este foame. Mai târziu este întrebat dacă i s-a dat ceva, la care el răspunde că a primit ceva mâncare, dar că l-am obligat să muncească pentru ea. Atunci când este întrebat ce a trebuit să facă pentru ea, el răspunde că a cerut-o. Ar avea mari dificultăţi să convingă pe cineva că a lucrat pentru mâncarea primită! Adevărata rugăciune este pur şi simplu acceptarea cu recunoştinţă a darurilor fără plată ale lui Dumnezeu.

Răscumpărarea în Hristos Isus. – Noi suntem făcuţi neprihăniţi “prin răscumpărarea care este în Hristos Isus”. Adică, prin puterea de răscumpărare care este în Hristos Isus sau prin “bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos” (Ef. 3:8). Acesta este motivul pentru care ea ne este dată în dar.

Cineva ar putea spune că viaţa veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu este un lucru mult prea preţios pentru a ne fi dată pe nimic. Aşa este şi de aceea ea trebuit să fie cumpărată, dar deoarece noi n-aveam nimic cu care s-o cumpărăm, Hristos a cumpărat-o pentru noi şi ne-o dă fără plată în El. Însă dacă ar trebui s-o cumpărăm de la El, am fi putut la fel de bine s-o cumpărăm de la început şi astfel să-l scutim de efort. “Dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos” (Gal. 2:21). “Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniseră-ţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Pet. 1:18, 19). Viaţa este în sânge (Lev. 17:11-17). Prin urmare răscumpărarea care este în Hristos Isus este propria Sa viaţă.

Hristos rânduit. – Hristos este Cel pe care Dumnezeu L-a rânduit ca să-şi arate neprihănirea. Însă deoarece singura neprihănire autentică este neprihănirea lui Dumnezeu, iar Hristos este singurul care a fost rânduit de Dumnezeu pentru a o arăta oamenilor, este evident că ea nu poate fi obţinută decât prin El. “Căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4:12).

O jertfă de ispăşire. – O jertfă de ispăşire este un sacrificiu. De aceea în propoziţia respectivă de fapt, se spune că Hristos este rânduit să fie un sacrificiu pentru iertarea păcatelor noastre. “La sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa” (Ev. 9:26). Desigur că ideea de jertfă sau sacrificiu ne duce cu gândul la o mânie ce trebuie satisfăcută.. Dar observaţi cu atenţie că noi suntem cei care avem nevoie de jertfă şi nu Dumnezeu. El aduce jertfa. Ideea că mânia lui Dumnezeu trebuie să fie satisfăcută pentru ca noi să obţinem iertarea nu este susţinută de Biblie.

Este culmea absurdităţii să spui că Dumnezeu este atât de mânios pe oameni încât nu-i va ierta decât dacă se aduce ceva pentru satisfacerea mâniei Sale şi că El îşi oferă Lui Însuşi darul prin care este împăcat.1 “Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte” (Col. 1:21, 22).

Jertfă păgână şi creştină.  – Ideea creştină de jertfă este cea prezentată mai sus. Ideea păgână, care este prea des întâlnită la creştinii declaraţi este că omul trebuie să aducă o jertfă pentru a satisface mânia zeului lor. Orice închinare păgână nu este decât o mituire a zeilor lor pentru a le fi favorabili. Dacă  credeau că zeii lor sunt foarte mânioşi pe ei, aduceau un sacrificiu mai mare, astfel sacrificii umane fiind oferite în cazuri extreme. Ei credeau, aşa cum cred cei care i se închină lui Siva în India în zilele noastre, că zeul lor a fost satisfăcut de vederea sângelui.

Persecuţia care a avut loc în aşa numitele ţări creştine în trecut şi într-o oarecare măsură are loc şi în prezent, nu este nimic altceva decât rodul acestei idei păgâne referitoare la jertfă. Liderii religioşi îşi închipuie că mântuirea este prin fapte, că omul prin fapte poate face ispăşirea pentru păcat, şi astfel ei oferă pe cel pe care-l cred răzvrătit ca sacrificiu zeului lor – nu Dumnezeului adevărat, deoarece Lui nu-i plac astfel de sacrificii.

Neprihănirea arătată (declarată – trad. eng.).  – A arăta (declara – trad. eng.) neprihănirea înseamnă a rosti neprihănirea. Dumnezeu rosteşte în dreptul omului neprihănire şi acesta este neprihănit. Este aceeaşi metodă care a fost folosită la început la creaţiune. “Dumnezeu a zis şi aşa a fost.” “Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Ef. 2:10).

Dumnezeu este îndreptăţit să răscumpere. – Hristos este rânduit cu scopul de a arăta neprihănirea lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor, în aşa fel încât să fie neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus. Dumnezeu îndreptăţeşte păcătoşii, deoarece ei sunt singurii care au nevoie de îndreptăţire. Declararea unui păcătos ca neprihănit este îndreptăţită de faptul că el este în mod real făcut neprihănit. Tot ceea ce Dumnezeu declară a fi, este aşa cum spune El. Şi atunci el este făcut neprihănit prin viaţa lui Dumnezeu care îi este dată în Hristos.

Păcatul este împotriva lui Dumnezeu şi dacă El este dispus să-l ierte, El are dreptul de a proceda astfel. Nici un necredincios nu ar nega dreptul unui om de a trece cu vederea o greşeală făcută faţă de el. Însă Dumnezeu nu trece pur şi simplu cu vederea păcatul; El îşi dă viaţa ca pedeapsă. Astfel El înalţă măreţia Legii şi este îndreptăţit să declare un om, care mai înainte era un păcătos, neprihănit. Păcatul este îndepărtat din păcătos, căci păcatul şi neprihănirea nu pot exista împreună, iar Dumnezeu îşi pune propria Sa viaţă neprihănită în cel credincios. Astfel Dumnezeu este plin de îndurare în dreptatea Sa şi drept în îndurarea Sa.

“Există o imensitate în îndurarea lui Dumnezeu,
La fel ca imensitatea mării;
Există o bunătate în dreptatea Sa,
Care este mai mult decât libertate.”

Ne apropiem de sfârşitul capitolului trei din Romani. Am descoperit că neprihănirea este darul fără plată al lui Dumnezeu pentru oricine crede. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu îi dă omului neprihănirea ca o recompensă pentru că el crede anumite doctrine; Evanghelia este cu totul diferită. Ea constă în faptul că adevărata credinţă are ca singur obiect pe Hristos şi aceasta aduce viaţa lui Hristos în mod real în inimă; şi de aceea ea trebuie să aducă neprihănire.

Acest act de milă din partea lui Dumnezeu este întru-totul îndreptăţit, căci în primul rând păcatul este împotriva lui Dumnezeu iar El are dreptul de a trece cu vederea păcatele împotriva Sa; şi în plus, este drept, deoarece El îşi dă propria viaţă ca ispăşire pentru păcat, astfel încât măreţia Legii nu este numai menţinută, ci este chiar amplificată. “Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută” (Ps. 85:10). Dumnezeu este drept şi Cel care îndreptăţeşte pe cel ce crede în Isus. Toată neprihănirea este numai de la El.


Întărind Legea
– Romani 3:27-31

                27 Unde este dar pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinţei. 28 Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii. 29 Sau, poate, Dumnezeu este numai Dumnezeul Iudeilor? Nu este şi al Neamurilor? Da, este şi al Neamurilor; 30 Deoarece Dumnezeu este unul singur şi El poate socoti neprihăniţi, prin credinţă, pe cei tăiaţi împrejur, şi tot prin credinţă şi pe cei netăiaţi împrejur. 31 Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.

Nici un motiv de laudă. – Din moment ce neprihănirea este darul fără plată al lui Dumnezeu prin Isus Hristos, este evident că nimeni nu se poate lăuda pe drept cu vreo neprihănire proprie. “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Ef. 2:8, 9). ”Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Cor. 4:7).

Ce dovedeşte lauda. – “Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui” (Hab. 2:4). Prin urmare lauda dovedeşte existenţa unei inimi păcătoase. Dar ce putem spune atunci când un om se laudă cu neprihănire sa, ca, de exemplu, când declară că el a trăit fără să păcătuiască atâţia ani? “Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1:8).

Dar harul şi puterea lui Dumnezeu nu sunt descoperite în Hristos pentru a ne curăţa şi a ne păzi de păcat? Cu siguranţă; dar numai atunci când în umilinţă recunoaştem că suntem păcătoşi. “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Când spunem că nu avem nici un păcat, chiar prin aceasta dovedim că avem; dar când cu credinţă în cuvântului Domnului spunem că suntem păcătoşi, atunci sângele lui Hristos ne curăţă de toate păcatele. În planul mântuirii nu este nici un loc pentru mândria şi lauda omului.

Nici o laudă în cer. – Rezultatul laudei în cer se poate vedea în cazul lui Satana. Odată el a fost unul dintre heruvimii acoperitori de deasupra tronului lui Dumnezeu. Dar el a început să-şi contemple propria sa slavă şi bunătate şi ca urmare a căzut. “Ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu, şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta” (Ez. 28:16, 17).

Dacă sfinţii după translaţie ar începe să se laude cu sfinţenia lor, ei ar fi la fel de răi ca mai înainte. Dar aceasta nu se va întâmpla. Toţi cei care vor fi primiţi în cer vor fi învăţat pe deplin lecţia că Dumnezeu este totul în toţi. Nu va exista nici o voce sau inimă care să nu participe la cântecul de laudă: “A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său, şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl nostru: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor!”

“Legea” faptelor. – Legea faptelor nu exclude lauda. Dacă un om ar fi îndreptăţit prin fapte, ar avea cu ce să se laude faţă de altul care a avut acelaşi privilegiu dar nu l-a folosit. În acest caz cel neprihănit s-ar putea lăuda faţă de cel nelegiuit; şi oamenii s-ar compara încontinuu cu alţii pentru a vedea care a făcut mai mult. Legea faptelor înseamnă pur şi simplu Cele Zece Porunci numai ca formă. Conformarea faţă de legea faptelor permite omului să apară neprihănit în exterior, în timp ce în interior el este plin de stricăciune. Cu toate acestea cel care ascultă de legea faptelor nu este întotdeauna un ipocrit. El ar putea avea dorinţa sinceră de a ţine poruncile, însă poate fi înşelat să creadă că le poate împlini prin el însuşi.

“Legea” credinţei. – Scopul acesteia este identic cu cel al legii faptelor, adică [ascultarea de] poruncile lui Dumnezeu, însă rezultatul este diferit. Legea faptelor înşeală omul cu o formă; legea credinţei îi dă substanţa (esenţa, realitatea – nota trad.). Legea credinţei este legea “aşa cum este în Isus”. Una ar putea fi o încercare sinceră de a ţine legea; cealaltă este împlinirea reală a acestei dorinţe, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus.

Cele Zece Porunci aşa cum au fost date de Domnul sunt numai o lege a credinţei, din moment ce Dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca ele să fie privite în alt fel; şi El niciodată nu s-a aşteptat ca omul să obţină neprihănirea din acestea altfel decât prin credinţă. Legea faptelor este varianta pervertită de către om a Legii lui Dumnezeu.

Credinţă fără fapte. – “Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.” Pentru că nu există nici o altă cale de a fi îndreptăţit! Am văzut mai înainte că toţi oamenii sunt păcătoşi şi că prin sine însuşi nimeni nu are putere să împlinească Legea, indiferent cât de mult ar dori lucrul acesta. “Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta vor fi socotiţi neprihăniţi” (Rom. 2:13).

Însă “nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.” (Rom. 3:20). De aceea oricine este îndreptăţit, sau făcut neprihănit, trebuie să fie făcut neprihănit numai prin credinţă, întru-totul fără faptele legii. Acesta este un principiu universal valabil. Înseamnă că îndreptăţirea la început, la sfârşit şi tot timpul este numai prin credinţă. Creştinul nu poate fi îndreptăţit prin fapte, după cum nici păcătosul nu poate fi. Nimeni nu poate ajunge vreodată atât de bun şi puternic încât propriile sale fapte să-l îndreptăţească.

Credinţa şi faptele. – Dar asta nu înseamnă că faptele nu au nici o legătură cu credinţa. Îndreptăţirea înseamnă a face drept, sau a face neprihănit. Neprihănirea este echivalentă cu a face binele. Prin urmare credinţa care îndreptăţeşte este credinţa care-l face pe om un împlinitor al Legii, sau mai degrabă care pune în el împlinirea Legii. “Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Ef. 2:10). “Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Fil. 2:13). “Adevărat este cuvântul acesta, şi vreau să spun apăsat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut în Dumnezeu, să caute să fie cei dintâi în fapte bune” (Tit 3:8). Omul nu este îndreptăţit prin credinţă şi fapte, ci numai prin credinţă, care lucrează.

Un singur Dumnezeu pentru toţi. – “Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor” (Ef. 4:6). “El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur (El a făcut de un singur sânge pe toţi oamenii – trad. eng.)”, căci “suntem din neamul Lui…” (Fapte 17:26, 28). “Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului” (Rom. 2:11). “În orice neam, cine se teme de El, şi lucrează neprihănire este primit de El” (Fapte 10:35). Scriptura spune: “«Oricine crede în El, nu va fi dat de ruşine.» În adevăr, nu este nici o deosebire între Iudeu şi Grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă” (Rom. 10:11, 12).

Un singur mijloc de îndreptăţire pentru toţi. – Faptul că îndreptăţirea este numai prin credinţă şi că Dumnezeu “porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30), arată că Dumnezeu nu face nici o deosebire între iudei şi neamuri. Şi nu există nici o dovadă că ar fi făcut vreodată vreo deosebire între ei. Cel dintre neamuri care crede a fost întotdeauna considerat neprihănit iar evreul care nu crede nu a fost niciodată mai bine văzut de Domnul decât orice alt necredincios. Aduceţi-vă aminte că Avraam, tatăl întregii naţiuni iudaice, a fost caldeean. Evreii erau legaţi de caldeenii rămaşi în ţara lor natală prin aceleaşi legături care existau între ei în ţara Canaanului. Din nefericire ei au uitat aceasta; dar ei nu sunt singurii oameni din lume care au uitat că toţi oamenii sunt fraţi.

Nu e nevoie să ne poticnim de prepoziţii când citim că “Dumnezeu este unul singur şi El poate socoti neprihăniţi, prin credinţă, pe cei tăiaţi împrejur, şi tot prin credinţă şi pe cei netăiaţi împrejur”. Gândiţi-vă cât de des folosim cuvintele “prin” şi “cu ajutorul” unul în locul celuilalt, pentru a indica mijlocul, şi atunci nu va exista nici o dificultate. (Nota trad. – În versetul precedent în limba engleză se folosesc două cuvinte diferite înaintea expresiilor “cei tăiaţi împrejur” şi “cei netăiaţi împrejur” pentru a desemna mijlocul, în româneşte acestea fiind traduse cu acelaşi cuvânt “prin”.) Cuvântul principal este “credinţă”. Atât cei tăiaţi împrejur cât şi cei netăiaţi împrejur sunt îndreptăţiţi prin credinţă.

Desfiinţând Legea. – A desfiinţa Legea nu înseamnă a o aboli. În ceea ce priveşte perpetuitatea Legii nu este nici o îndoială. Este atât de clar că este veşnică încât apostolul Pavel niciodată nu-şi pierde timpul ca să argumenteze. Singura problemă se referă la modul în care cerinţele sale pot fi satisfăcute. Mântuitorul a spus că evreii au desfiinţat Cuvântul (poruncile – trad. eng.) lui Dumnezeu în folosul datinei lor. În ceea ce-i privea, ei au desfiinţat-o. Nimeni nu putea prin vreo acţiune sau prin lipsa unei acţiuni să abolească sau să schimbe în vreun fel Legea lui Dumnezeu. Însă oricine poate prin necredinţă s-o şteargă din inima sa. Întrebarea este deci: Prin credinţă desfiinţăm noi Legea lui Dumnezeu? Sau, şi mai clar: Credinţa duce la încălcarea Legii? Răspunsul este: “Nicidecum”.

Întărind Legea. – Ceea ce s-a spus referitor la desfiinţarea Legii lui Dumnezeu se aplică şi în acest caz. Adică, nici o acţiune a omului nu poate face din lege altceva decât ceea ce ea deja este. Ea este temelia tronului lui Dumnezeu şi ca atare va exista veşnic, în ciuda demonilor şi a oamenilor.

Dar nouă ne este lăsată alegerea, dacă vrem ca ea să fie ştearsă sau întărită în inimile noastre. Dacă alegem ca ea să fie întărită în inimile noastre, nu avem altceva de făcut decât să-L acceptăm pe Hristos prin credinţă. Credinţa face ca Hristos să locuiască în inimă (Ef. 3:17). Legea lui Dumnezeu este în inima lui Hristos (Ps. 40:8), astfel, credinţa care-L aduce pe Hristos în inimă întăreşte Legea în acel loc. Şi deoarece Legea lui Dumnezeu este temelia tronului Său, credinţa care aduce Legea în inimă, Îl întronează pe Dumnezeu acolo. Şi în acest fel Dumnezeu lucrează în oameni şi “dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea”.