4. Crezând fantastica făgăduinţă a lui Dumnezeu

4. Crezând fantastica făgăduinţă a lui Dumnezeu

Obiectivul final al studiului oricărei cărţi din Biblie în detaliu este de a putea cuprinde întreaga carte dintr-o singură privire. Capitolul doi şi prima parte al celui de-al treilea din Romani ne-au arătat că toţi oamenii sunt în aceeaşi situaţie deplorabilă. După aceasta vine vestea bună în ultima parte a capitolului trei, în care harul fără plată al lui Dumnezeu este descoperit în Hristos, Mântuitorul păcătoşilor. Iar acum, în capitolul patru găsim argumentaţia finală privind îndreptăţirea prin credinţă.

 

Binecuvântarea lui Avraam – Romani 4:1-12

1 Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? 2 Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. 3 Căci ce zice Scriptura? “Avraam a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.” 4 Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; 5 Pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire. 6 Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. 7 “Ferice”, zice el, “de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, şi ale căror păcate sunt acoperite! 8 Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!” 9 Fericirea aceasta este numai pentru cei tăiaţi împrejur sau şi pentru cei netăiaţi împrejur? Căci zicem că lui Avraam credinţa “i-a fost socotită ca neprihănire.” 10 Dar cum i-a fost socotită? După, sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur. 11 Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri, pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur. Şi aceasta, pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt tăiaţi împrejur; ca, adică, să li se socotească şi lor neprihănirea aceasta; 12 Şi pentru ca să fie şi tatăl celor tăiaţi împrejur, adică al acelora care, nu numai că sunt tăiaţi împrejur, dar şi calcă pe urmele credinţei aceleia, pe care o avea tatăl nostru Avraam, când nu era tăiat împrejur.

“Prin puterea lui (în ceea ce priveşte trupul – trad. eng.).” – Avraam nu a fost tatăl, sau strămoşul, după trup, al tuturor celor cărora Pavel le-a adresat epistola. Problema în discuţie este îndreptăţirea prin credinţă. Dacă acum se poate dovedi că nici chiar Avraam n-a primit neprihănirea prin trup (prin puterea lui – nota trad.), ci numai prin credinţă, atunci problema este rezolvată.

Lauda nu-şi are locul. – Dacă în planul de mântuire ar exista ceva care să se numească neprihănire prin fapte, atunci s-ar putea găsi un loc şi pentru laudă. Căci dacă cineva poate fi mântuit prin fapte, atunci toţi oamenii pot fi; şi atunci cei care au fost mântuiţi ar putea să se laude cu superioritatea lor faţă de alţii aflaţi în condiţii similare. Dar deja am învăţat că lăudatul este exclus. “Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.”

Lauda în Dumnezeu şi lauda înaintea lui Dumnezeu. - Dacă Avraam a fost îndreptăţit prin fapte, s-ar putea lăuda; iar dovada se găseşte în Scriptură: “Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire”. Omul poate fi îndreptăţit prin fapte atunci când se poate dovedi că nu a făcut nici o greşeală. În acest caz nu are deloc nevoie de credinţă; faptele lui vorbesc de la sine. Însă Avraam a fost îndreptăţit prin credinţă şi de aceea este evident că el nu a fost în nici un fel îndreptăţit prin fapte. Cel care este îndreptăţit numai prin faptele lui Dumnezeu se va lăuda numai cu acele fapte. Aceasta este semnificaţia laudei în Dumnezeu, ea fiind cu totul diferită de lauda înaintea lui Dumnezeu.

Pavel şi Iacov. - Ajungând aici aproape toţi citează cuvintele lui Iacov: “Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?” (Iacov 2:21). Din nefericire acest text este citat pentru a discredita cuvintele lui Pavel. Se pare că oamenii  iau drept bun faptul că există o contradicţie între Pavel şi Iacov; şi în mod normal simpatia noastră înclină spre Iacov, deoarece oamenilor le place să creadă că există un oarecare merit în propriile lor fapte, iar ei îşi imaginează că aceasta este ceea ce Iacov învaţă. Într-adevăr, există unii oameni care susţin că Iacov a scris cu scopul de a corecta “ideile extremiste” ale lui Pavel legate de îndreptăţirea prin credinţă.

Am face foarte bine dacă ne-am debarasa de asemenea de idei prosteşti şi nelegiuite. Nimeni nu are dreptul să spere că va înţelege Scriptura atâta timp cât nu se apropie de aceasta cu convingerea fermă că “întreaga Scriptură este inspirată de Dumnezeu”. Duhul Sfânt nu inspiră uneori cuvinte care mai târziu trebuie corectate.

Credinţa lucrează. - Problema multora dintre cei care citesc cuvintele lui Iacov se datorează presupunerii lor că apostolul ar spune că Avraam a fost îndreptăţit prin propriile sale fapte ale credinţei. “Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui.” Aceasta este întotdeauna pecetea credinţei vii, aşa cum arată apostolul. Şi tocmai aceasta vrea să spună apostolul Pavel. Ultimul verset al capitolului trei din Romani ne arată că prin credinţă întărim Legea.

Mai mult, chiar termenul “îndreptăţire” arată că credinţa împlineşte cerinţele Legii. Credinţa îl face pe om împlinitor al Legii, căci aceasta este semnificaţia expresiei “îndreptăţire prin credinţă”. Astfel, în Iacov citim că faptele lui Avraam pur şi simplu au arătat credinţa sa desăvârşită. “Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: «Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire»” (Iacov 2:23). Prin urmare apostolul Iacov predică aceeaşi îndreptăţire ca şi Pavel. Dacă n-ar fi aşa, unul sau altul, sau amândoi, ar fi discreditaţi ca apostoli. Îndreptăţirea prin credinţa care lucrează este singurul fel de îndreptăţire cunoscut în Biblie.

Dar şi datorie. -  “Însă celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un dar, ci ca ceva datorat.” Trebuie să avem clar în minte mesajul pe care vrea să-l comunice apostolul. Subiectul este mijlocul prin care omul este îndreptăţit. Pentru cel ce lucrează cu scopul de a fi îndreptăţit, răsplata neprihănirii nu este un dar al harului, ci plata unei datorii. Adică, ar fi aşa dacă ar exista neprihănire prin fapte. În acest caz, omul ar veni la Domnul şi I-ar cere ceea ce-i datorează.

Însă nimeni nu-L poate pune sub obligaţie pe Domnul. “Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibe de primit înapoi?” (Rom. 11:35). Dacă cineva ar putea face ceva pentru Domnul pentru care El să-i fie obligat, atunci nu ar mai fi adevărat faptul că toate lucrurile sunt de la El. Aceasta înseamnă că ideea de îndreptăţire prin fapte se opune adevărului că Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor. Şi reciproc, recunoaşterea lui Dumnezeu ca şi Creator constituie o confirmare a faptului că neprihănirea vine numai de la El.

Îndreptăţind pe păcătos. - Dumnezeu îndreptăţeşte pe păcătoşi. Nimeni altcineva nu are nevoie de îndreptăţire. Dar observaţi că El nu îndreptăţeşte păcatul. Aceasta ar însemna să numească răul bine şi să se contrazică singur. Dar El îndreptăţeşte sau face neprihăniţi pe cei păcătoşi, iar aceasta este exact ceea ce ei au nevoie. El îndreptăţeşte pe păcătosul care crede făcându-l un om nou în Hristos Isus, iar aceasta El o poate face rămânând drept. A face un om nou în neprihănire este în perfectă armonie cu propriul Său caracter de Creator.

Nelucrând. - “Pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.” Nu uitaţi că subiectul analizat este îndreptăţirea. Atunci când apostolul vorbeşte despre cel ce nu lucrează, este evident că se referă la a nu lucra cu scopul de a fi îndreptăţit. Omul nu este făcut neprihănit prin fapte, dar omul neprihănit lucrează - însă întotdeauna prin credinţă. “Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” Credinţa este cea care îl face să continue să trăiască în neprihănire. Realitatea faptelor produse de credinţă este mai clar prezentată în ultima parte a acestui capitol.

În ce constă fericirea (binecuvântarea – trad. eng.). - Fericirea omului căruia Dumnezeu îi acordă neprihănirea fără fapte este fericirea păcatelor iertate  şi a eliberării din puterea păcatului. Dumnezeu nu-l va acuza de păcat pe cel care trăieşte prin credinţă în Hristos, astfel încât faptele lui Hristos sunt faptele sale. “Astfel dar, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El....Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El” (Col. 2:6-10).

Fericirea (binecuvântarea – trad. eng.) este pentru Iudei şi Neamuri. – Această fericire vine atât asupra celor tăiaţi împrejur cât şi a celor netăiaţi împrejur. Aici se repetă adevărul prezentat în capitolul trei, anume că nu este nici o deosebire în ceea ce priveşte îndreptăţirea. Avraam este tatăl poporului iudeu după trup, însă binecuvântarea el a primit-o atunci când era netăiat împrejur, la fel ca oricare altul dintre Neamuri. De aceea el poate fi atât tatăl iudeilor cât şi al neamurilor. Binecuvântarea sa a fost primită prin credinţă şi de aceea “cei ce se bizuiesc pe credinţă, sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios” (Gal. 3:9).

Cum se primeşte binecuvântarea. – Cu ceva timp în urmă am văzut că binecuvântarea a fost primită de Avraam prin Hristos. În alt loc apostolul Pavel ne spune că “Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se blestem pentru noi – fiindcă este scris: «Blestemat e oricine este atârnat pe lemn» - pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit” (Gal. 3:13, 14).

Indiferent ce i-ar fi fost făgăduit lui Avraam totul este inclus în binecuvântarea descrisă de David. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său să ne binecuvânteze întorcându-ne pe fiecare dintre noi de la fărădelegile noastre (Fapte 3:26). Crucea lui Hristos este cea care ne transmite binecuvântarea lui Avraam. Prin urmare binecuvântările sunt spirituale. Nici una dintre binecuvântările făgăduite lui Avraam nu era doar materială. Iar aceasta arată o dată în plus că moştenirea făgăduită lui Avraam şi seminţei sale este numai pentru cei care sunt copii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Isus.

Tăierea împrejur nu este nimic. - Avantajul celor tăiaţi împrejur era că lor le fusese încredinţat Cuvântul lui Dumnezeu; dar ei nu l-au primit prin tăierea împrejur. Tăierea împrejur nu era decât un semn; nu era lucrul în sine. Acesta i-a fost dat lui Avraam ca un simbol al neprihănirii prin credinţă pe care el deja o avea. De aceea el nu putea simboliza pentru nimeni nimic mai mult. Dacă cel tăiat împrejur nu avea neprihănirea, atunci tăierea lui împrejur nu avea nici o semnificaţie. “Tăierea împrejur nu este nimic, şi netăierea împrejur nu este nimic, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu” (1 Cor. 7:19). Astfel Avraam a fost tatăl celor tăiaţi împrejur, cu condiţia ca aceştia să nu fi fost doar tăiaţi împrejur, ci să aibă neprihănirea prin credinţă, care reprezintă singurul lucru necesar.

Totul în Hristos. - Vorbind despre Hristos, apostolul spune: “În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt «da»; de aceea şi «Amin», pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu” (2 Cor. 1:20). [În afara lui Hristos] nu există nici o făgăduinţă pentru om.

 

Moştenirea şi moştenitorii - Romani 4:13-15

                13 În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă. 14 Căci, dacă moştenitori sunt cei ce se ţin de Lege, credinţa este zadarnică, şi făgăduinţa este nimicită; 15 Pentru că Legea aduce mânie; şi unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege.

Unde este făgăduinţa? - O întrebare firească care ar putea fi pusă citind versetul treisprezece este: Unde se găseşte făgăduinţa că Avraam şi sămânţa sa vor moşteni lumea? Mulţi cred că nu există nici o astfel de făgăduinţă în Vechiul Testament. Dar în această privinţă nu este nici o îndoială, căci apostolul spune că există o astfel de făgăduinţă. Dacă noi nu am găsit-o, aceasta este din cauză că am citit Vechiul Testament prea superficial sau cu mintea întunecată de prejudecăţi. Dacă luăm în considerare contextul, nu vom avea nici o problemă să găsim făgăduinţa.

Despre ce vorbeşte apostolul în context? Despre o moştenire care se capătă prin  neprihănirea credinţei şi de asemenea despre faptul că tăierea împrejur i-a fost dată lui Avraam ca o pecete a acestei neprihăniri pe care el a avut-o prin credinţă şi prin urmare ca o pecete a moştenirii ce trebuia să fie primită prin aceasta.

În ce loc din Vechiul Testament găsim relatată darea tăierii împrejur şi a unei făgăduinţe legată de aceasta? În capitolul şaptesprezece din Geneza. Atunci acesta trebuie să fie locul în care să căutăm făgăduinţa potrivit căreia Avraam urma să fie moştenitorul lumii. Să ne întoarcem şi să citim:

“Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia, Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine. Ţie, şi seminţei tale după tine, îţi voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, şi anume îţi voi da toată ţara Canaanului în stăpânire veşnică; şi Eu voi fi Dumnezeul lor.....Să vă tăiaţi împrejur în carnea prepuţului vostru: şi acesta să fie semnul legământului dintre Mine şi voi” (Gen. 17:7-11).

Cititorul va spune de îndată: “Da; este clar că aici este o făgăduinţă; dar ceea ce căutăm  noi este făgăduinţa conform căreia Avraam şi sămânţa sa va moşteni pământul; şi pe aceasta n-o văd aici. Tot ceea ce văd este o făgăduinţă că ei vor moşteni ţara Canaanului.”

Dar datorită contextului din Romani suntem sigur pe drumul cel bun şi vom vedea în curând că aceasta este cu adevărat făgăduinţa că Avraam şi sămânţa lui vor moşteni lumea. Trebuie să studiem în detaliu această făgăduinţă. Şi în primul rând să observăm faptul că moştenirea făgăduită este o moştenire veşnică.

Însuşi Avraam urmează s-o aibe ca moştenire veşnică. Însă singurul mod în care atât Avraam cât şi sămânţa sa pot avea în posesiune veşnică o moştenire este având viaţă veşnică. Prin urmare vedem că în această făgăduinţă făcută lui Avraam avem asigurată viaţa veşnică în care să ne bucurăm de posesiune.

Aceasta reiese şi mai pregnant dacă avem în vedere că moştenirea este o moştenire a neprihănirii. “În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă” (Rom. 4:13). Tocmai acest lucru se găseşte în făgăduinţa înregistrată în capitolul şaptesprezece din Geneza. Căci acel legământ a fost sigilat prin tăierea împrejur (vezi versetul 11) iar tăierea împrejur era pecetea neprihănirii prin credinţă (Vezi Rom. 4:11).

Cineva ar putea spune că aceasta nu reiese numai din Vechiul Testament şi de aceea nu putem  avea pretenţia ca evreii s-o fi înţeles; noi avem Noul Testament ca să ne lumineze. Este adevărat că studiind Vechiul Testament, Noul Testament ne este de mare ajutor, însă este la fel de adevărat că acesta nu conţine nici o nouă descoperire. Folosind doar Vechiul Testament se poate vedea că moştenirea făgăduită lui Avraam şi seminţei sale era numai cu condiţia existenţei neprihănirii prin credinţă.

Aceasta este concluzia care se desprinde în mod normal din faptul că moştenirea trebuie să fie o posesiune veşnică. Însă evreii ştiau foarte bine că viaţa veşnică aparţine numai celor drepţi (neprihăniţi – nota trad.). “Cel neprihănit nu se va clătina niciodată, dar cei răi nu vor locui în ţară” (Prov. 10:30). “Fiindcă cei răi vor fi nimiciţi, iar cei ce nădăjduiesc în Domnul vor stăpâni ţara” (Ps. 37:9). “Căci cei binecuvântaţi de Domnul stăpânesc ţara, dar cei blestemaţi de El sunt nimiciţi” (Versetul 22).

Porunca a cincea sună astfel: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.” Păzirea poruncilor nu a făcut niciodată vreo diferenţă în ceea ce priveşte lungimea vieţii oamenilor în această lume.1 Însă moştenirea pe care Dumnezeu i-a făgăduit-o lui Avraam este una care va fi veşnică datorită neprihănirii posesorilor ei.

Făgăduinţa şi învierea. – Un alt aspect al făgăduinţei îl găsim în Geneza, dacă citim cu atenţie. Făgăduinţa era pentru Avraam şi sămânţa sa. Însă Ştefan a declarat ca fiind un lucru bine cunoscut că Avraam n-a avut nici măcar o palmă de loc (Fapte 7:5). Din Vechiul Testament putem vedea că această afirmaţie este adevărată, căci aici ni se spune că el a trebuit să cumpere de la canaaniţi, pe care Dumnezeu făgăduise să-i alunge, o palmă de pământ în care să-şi îngroape soţia. Iar în ceea ce-i priveşte pe descendenţii săi direcţi, ştim că ei au trăit în corturi, rătăcind din loc în loc, şi că Iacov a murit în ţara Egiptului.

Mai mult decât atât, citim cuvintele lui David, a cărui domnie a constituit apogeul prosperităţii copiilor lui Israel în ţara Canaanului: “Ascultă-mi rugăciunea, Doamne, şi pleacă-ţi urechea la strigătele mele! Nu tăcea în faţa lacrimilor mele! Căci sunt un străin înaintea Ta, un pribeag, ca toţi părinţii mei” (Ps. 39:12). Vezi de asemenea rugăciunea înălţată cu ocazia consacrării darurilor pentru templu, când Solomon a fost ales împărat (1 Cron. 29:15).

În plus, şi aceasta este cea mai importantă dintre toate, avem cuvintele lui Dumnezeu adresate lui Avraam atunci când El i-a făcut făgăduinţa. După ce i-a spus că îi va da ţara Canaanului lui şi seminţei sale, Domnul a spus că sămânţa sa va fi mai întâi roabă în ţară străină. “Tu vei merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat după o bătrâneţe fericită. În al patrulea neam, ea se va întoarce aici” (Gen. 15:7, 13-16). Astfel vedem că lui Avraam i s-a spus foarte clar că va muri înainte ca el să intre în posesia ţării şi că vor mai trece cel puţin patru sute de ani până când sămânţa sa o va putea moşteni.

Însă Avraam a murit în credinţă şi la fel sămânţa lui (Vezi Evrei 11:13). “În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ.” Ei au murit în credinţă deoarece ştiau că Dumnezeu nu poate minţi. Însă deoarece făgăduinţa lui Dumnezeu trebuie să se împlinească, iar ei nu au primit în această viaţă moştenirea făgăduită, suntem obligaţi să ajungem la concluzia că ea nu poate fi obţinută decât prin învierea morţilor.

Aceasta a fost speranţa care i-a susţinut pe israeliţii credincioşi. Avraam a avut credinţă ca să-l ofere pe Isaac pe altar deoarece credinţa sa era în puterea lui Dumnezeu de a învia morţii. Pe când Pavel era un întemniţat din cauza “nădejdii în învierea morţilor” (Fapte 23:6), el a spus: “Şi acum, sunt dat în judecată, pentru nădejdea făgăduinţei, pe care a făcut-o Dumnezeu părinţilor noştri, şi a cărei împlinire o aşteaptă cele douăsprezece seminţii ale noastre, care slujesc necurmat lui Dumnezeu, zi şi noapte”. După care, pentru a arăta temeinicia nădejdii sale el întreabă: “Ce? Vi se pare de necrezut că Dumnezeu înviază morţii?” (Fapte 26:6-8).

Învierea lui Isus Hristos este garanţia şi siguranţa învierii celor care cred în El (Vezi 1 Corinteni 15:13-20). Apostolii “vesteau în Isus învierea din morţi” (Fapte 4:2). Iar unul dintre ei spune spre folosul nostru: “Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie, şi la o moştenire nestricăcioasă, şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” (1 Pet. 1:3-5).

Şi după aceea adaugă că această credinţă este încercată pentru ca “să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos”. Astfel ajungem la concluzia acestei demonstraţii, anume că făgăduinţa făcută lui Avraam şi seminţei sale că vor fi moştenitorii lumii este făgăduinţa venirii lui Hristos.

Apostolul Petru spune că este nevoie să ne reamintească cuvintele care au fost rostite de sfinţii profeţi deoarece “în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, şi vor zice: «Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!»” Prin urmare aceştia nu cred deloc în făgăduinţă.

Însă raţionamentul lor nu este corect “căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei, şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi” (2 Pet. 3:5-7).

Observaţi că făgăduinţa nu este legată cumva doar de părinţi ci ea se referă la întregul pământ. Argumentul batjocoritorilor este că de când părinţii au adormit toate lucrurile continuă să existe ca la începutul creaţiunii. Dar apostolul arată că atunci când spun asta ei îşi închid ochii în faţa faptului că acelaşi Cuvânt care la început a făcut cerurile şi pământul a distrus şi pământul prin potop. Tot aşa pământul este păstrat acum prin acelaşi Cuvânt pentru ziua judecăţii şi a pieirii oamenilor nelegiuiţi, când acesta va fi distrus prin foc. “Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (2 Pet. 3:13).

După care făgăduinţă? – După făgăduinţa făcută părinţilor, potrivit căreia Avraam şi sămânţa sa vor moşteni pământul. A trecut mult timp, după măsura oamenilor, de când a fost făcută făgăduinţa, însă “Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui”. N-a trecut atât de mult timp încât El s-o fi uitat; căci “pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi”. Motivul pentru care El a aşteptat atât de mult este că El doreşte ca nimeni să nu piară în focul care va înnoi pământul, ci doreşte ca toţi oamenii să se pocăiască.

Şi astfel descoperim că suntem la fel de interesaţi ca şi Avraam de făgăduinţa făcută lui. Această făgăduinţă este încă disponibilă pentru a fi acceptată de oricine. Ea include nu mai puţin decât viaţa veşnică a neprihănirii pe pământul făcut nou ca la început. Nădejdea făgăduinţei lui Dumnezeu dată părinţilor era nădejdea venirii Domnului pentru a învia morţii cu scopul de a le dărui astfel moştenirea.

Hristos a fost odată aici, pe acest pământ, dar atunci nu a avut parte de moştenire mai mult decât a avut Avraam. El nu a avut unde-şi pune capul. Dumnezeu îşi trimite acum Duhul Sfânt pentru a sigila pe credincioşi pentru moştenire, exact aşa cum a făcut cu Avraam; şi când toţi cei credincioşi vor fi sigilaţi de Duhul Sfânt El va trimite “pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremea aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime” (Fapte 3:20, 21).

Am aflat ce a găsit Avraam şi cum a găsit el aceasta. În acelaşi timp am aflat ce ne-a făgăduit Dumnezeu nouă şi de asemenea lui Avraam, dacă credem Cuvântul Său. Dumnezeu a făgăduit fiecărui om care crede în El nimic mai puţin decât eliberarea lumii. Aceasta nu este o decizie arbitrară. Dumnezeu nu a spus că dacă credem anumite declaraţii şi doctrine, El ne va da în schimb o moştenire veşnică. Moştenirea aceasta este a neprihănirii; şi deoarece credinţa înseamnă primirea vieţii lui Hristos în inimă, împreună cu neprihănirea lui Dumnezeu, este evident faptul că nu există nici o altă cale de a primi moştenirea. Acest lucru este mai clar explicat de o declaraţie aflată în ultima secţiune, care nu a fost menţionată, anume că “Legea aduce mânie”.

De aceea oricine se gândeşte să obţină neprihănirea prin lege îşi pune încrederea în ceea ce îl va distruge. Dumnezeu a făgăduit în dar pământul tuturor celor care-l acceptă conform condiţiilor Sale, adică să accepte odată cu acesta şi neprihănirea care îl însoţeşte, deoarece neprihănirea este caracteristica acestui pământ. Neprihănirea va “locui” aici. Dar această neprihănire poate fi găsită numai în viaţa lui Dumnezeu, care este manifestată în Hristos.

Însă omul care crede că poate obţine prin el însuşi neprihănirea din lege de fapt încearcă să-şi pună propria neprihănire în locul neprihănirii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, el încearcă să obţină în mod fraudulos pământul. De aceea când se înfăţişează la judecată pentru a-şi dovedi dreptul de proprietate asupra pământului se descoperă că există o acuzaţie împotriva lui; iar el găseşte “mânie” în loc de binecuvântare. “Unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege”, însă legea este pretutindeni şi în consecinţă şi călcarea de lege. Toţi au păcătuit, astfel că moştenirea nu poate fi obţinută prin lege.

 

Fantastica bucurie de a crede făgăduinţa – Romani 4:16-25

                16 De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor, 17 după cum este scris: “Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.” El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care înviază morţii, şi care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi. 18 Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut, şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: “Aşa va fi sămânţa ta.” 19 Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. 20 El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, 21 deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească. 22 De aceea credinţa aceasta “i-a fost socotită ca neprihănire.” 23 Dar nu numai pentru el este scris că “i-a fost socotită ce neprihănire”; 24 ci este scris şi pentru noi, cărora de asemenea ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru. 25 care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.

Asigurată pentru toţi. – Deoarece moştenirea se capătă prin neprihănirea credinţei, este la fel de sigură pentru toţi şi la fel de disponibilă tuturor. Credinţa dă fiecăruia o şansă egală, deoarece este la fel de uşor pentru oricine să aibă credinţă. Dumnezeu a dat fiecărui om o măsură de credinţă şi tuturor aceeaşi măsură, căci măsura harului este măsura credinţei şi “fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos” (Ef. 4:7). Hristos este dat fiecărui om fără rezerve (Ev. 2:9). Prin urmare, deoarece aceeaşi măsură de credinţă şi har este dată tuturor oamenilor, toţi au aceeaşi şansă de a obţine moştenirea.

Isus este Garantul. – Credinţa face sigură făgăduinţa pentru întreaga sămânţă, căci ea are ca singură ţintă pe Hristos, iar El este Garantul făgăduinţelor lui Dumnezeu (2 Cor. 1:20). Citim de asemenea despre jurământul lui Dumnezeu, prin care Isus a fost făcut Mare Preot, şi astfel “prin chiar faptul acesta, El s-a făcut chezaşul unui legământ mai bun” (Ev. 7:22). Însă Isus nu a fost dat pentru o anumită clasă de oameni, ci pentru toţi fără deosebire. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul  Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Isus prin harul lui Dumnezeu a gustat moartea pentru fiecare om (Ev. 2:9). El spune: “pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Hristos locuieşte în inimă prin credinţă (Ef. 3:17). Prin urmare, deoarece Hristos este Garantul făgăduinţei, aceasta trebuie să fie sigură pentru toţi cei care cred.

Jurământul lui Dumnezeu. – Pentru unii ar putea părea puţin cam exagerat să spui că jurământul prin care Isus a fost făcut preot constituie garanţia făgăduinţei date lui Avraam. Însă un scurt studiu va permite oricui să vadă că nu poate fi altfel. În capitolul şase din Evrei citim:

“Dumnezeu, când a dat lui Avraam făgăduinţa, fiindcă nu putea să Se jure pe unul mai mare decât El, s-a jurat pe Sine însuşi, şi a zis: «Cu adevărat te voi binecuvânta»….Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ; pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba, şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător, când a fost făcut «Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec.»”

Totul este pentru noi. – De ce a confirmat Dumnezeu făgăduinţa Sa către Avraam printr-un jurământ? Pentru a avea o puternică îmbărbătare. Nu a făcut-o pentru Avraam, căci Avraam a crezut cu adevărat, fără jurământ. Credinţa sa s-a dovedit desăvârşită înainte să fie făcut jurământul. Acesta a fost făcut numai pentru noi.

Când ne dă acest jurământ o puternică îmbărbătare? Atunci când căutăm adăpost la Hristos ca preot în Sfânta Sfintelor. Dincolo de perdea el slujeşte ca Mare Preot; şi jurământul lui Dumnezeu este cel care ne dă curaj să credem că preoţia Sa ne va mântui. Astfel suntem îmbărbătaţi prin preoţia lui Hristos şi deci prin jurământul care L-a făcut pe El preot.

Prin urmare jurământul lui Dumnezeu făcut lui Avraam era identic cu jurământul care L-a făcut pe Hristos Mare Preot. Aceasta arată mai clar că făgăduinţa lui Dumnezeu faţă de Avraam este la fel de întinsă ca şi Evanghelia lui Hristos. Şi astfel textul nostru, referindu-se la neprihănirea care i-a fost acordată lui Avraam, spune: “Dar nu numai pentru el este scris că “i-a fost socotită ce neprihănire”; ci este scris şi pentru noi, cărora de asemenea ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru.”

Puterea Cuvântului lui Dumnezeu. – Dumnezeu “cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi”. Uneori oamenii fac acelaşi lucru, însă în scurt timp noi ne pierdem încrederea în ei. Când oamenii vorbesc despre lucruri care nu sunt  ca şi cum ar fi, nu putem să calificăm această atitudine decât într-un singur fel. Este o minciună. Însă Dumnezeu cheamă lucrurile care nu se văd ca şi cum ar fi şi acesta este adevărul. Care este deosebirea? Pur şi simplu aceasta: Cuvântul omului n-are nici o putere să creeze un lucru atunci când el nu există. El ar putea spune că o face, dar aceasta nu înseamnă că este adevărat. Însă când Dumnezeu cheamă un lucru, lucrul respectiv este chiar în cuvântul care-l numeşte. El vorbeşte şi se face. Prin această putere a lui Dumnezeu a fost Avraam făcut tatăl multor neamuri, chiar şi al nostru, dacă credem că Isus a murit şi a înviat din nou.

Înviind morţii. – Prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu, care poate vorbi despre acele lucruri care sunt ca şi cum ar fi şi aceasta să fie adevărat, sunt înviaţi morţii. Cuvântul Lui îi învie. Credinţa lui Avraam în învierea morţilor a fost cea care a făcut din el tatăl multor neamuri. Jurământul lui Dumnezeu către Avraam a fost făcut cu ocazia oferirii lui Isaac ca jertfă (Geneza 22:15-18). Şi “prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare: el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! El căruia i se spusese: «În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele!» Căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze şi din morţi” (Ev. 11:17-19).

Neprihănirea şi Învierea lui Isus. – Neprihănirea acordată lui Avraam ne va fi şi nouă acordată dacă credem în Cel care L-a înviat pe Isus, Domnul nostru, din morţi. Prin urmare, rezultă că neprihănirea i-a fost acordată lui Avraam datorită credinţei sale în învierea morţilor, care are loc numai prin Isus (Fapte 4:2). Aceasta au predicat apostolii – făgăduinţa făcută părinţilor. Puterea prin care un om este făcut neprihănit este puterea învierii (Vezi Filipeni 3:9-11). Această putere a învierii, care lucrează neprihănirea în om, îi dă acestuia siguranţă în ceea ce priveşte învierea la viaţa veşnică, ce va avea loc la sfârşit şi prin care îşi ia în stăpânire moştenirea.

Nefiind slab în credinţă. – Anumite traduceri ale versetului din Romani 4:19 redau ideea: “Fără a fi slab în credinţă, el şi-a considerat trupul ca şi mort”. Adică, după ce Dumnezeu i-a făcut făgăduinţa, conştientizarea deplină a slăbiciunii sale şi a tuturor dificultăţilor şi a obstacolelor imposibil de trecut aflate în calea sa nu au putut să-i slăbească credinţa. Nimic nu-I este imposibil lui Dumnezeu şi pentru El nu există nici o dificultate. Ori de câte ori cineva este înclinat să se îndoiască de posibilitatea mântuirii sale, să se oprească şi să se gândească că Dumnezeu a făcut lumea prin cuvântul Său, că El învie morţii şi că prin aceeaşi putere Dumnezeu îl va mântui – dacă el vrea aceasta. A te îndoi de făgăduinţa lui Dumnezeu de a ne elibera de tot răul înseamnă a te îndoi de faptul că El a creat toate lucrurile prin Cuvântul Său şi că poate învia morţii.