7. Căsătorită cu bărbatul nepotrivit

7. Căsătorită cu bărbatul nepotrivit

Capitolul şapte din Romani se găseşte de fapt în întregime în capitolul şase. Cel care înţelege capitolul şase nu va avea nici o dificultate în înţelegerea celui de-al şaptelea. Prin ascultarea lui Hristos noi suntem făcuţi neprihăniţi. Aceasta deoarece viaţa Sa ne este dată acum, iar El trăieşte în noi.

Această unire cu Hristos o realizăm prin răstignirea împreună cu El. În această moarte trupul păcatului este distrus, pentru ca din acel moment să nu mai slujim păcatului, sau, cu alte cuvinte, ca să nu mai fim călcători de Lege. Ne-am identificat atât de mult cu păcatul, acesta fiind chiar viaţa noastră, încât el nu poate fi distrus fără să murim. Dar în Hristos nu există păcat, astfel că atâta timp cât suntem înviaţi împreună cu El păcatul este mort. Deci, fiind înviaţi împreună cu El, trăim împreună cu El, lucru care înainte fusese imposibil din cauza păcatului; păcatul nu poate locui în El.

 

O ilustraţie şocantă – Romani 7:1-7

1 Nu ştiţi, fraţilor, - căci vorbesc unor oameni care cunosc Legea – că Legea are stăpânire asupra omului câtă vreme trăieşte el? 2 Căci femeia măritată este legată prin Lege de bărbatul ei câtă vreme trăieşte el; dar dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului ei. 3 Dacă deci, când îi trăieşte bărbatul, ea se mărită după altul, se va chema preacurvă; dar dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de Lege, aşa că nu mai este preacurvă, dacă se mărită după altul. 4 Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, ai celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu. 5 Căci, când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre, şi ne făceau să aducem roade pentru moarte. 6 Dar acum, am fost izbăviţi de Lege, şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă. 7 Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nicidecum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: “Să nu pofteşti!”

Ilustraţia. – Este una foarte simplă, una pe care oricine o poate înţelege. Legea lui Dumnezeu spune despre bărbat şi femeie: “Se vor face un singur trup”. Oricare dintre ei s-ar căsători cu altul atâta timp cât partenerul este în viaţă ar comite adulter. Legea nu aprobă o astfel de unire.

Din motive pe care le vom vedea mai târziu, ilustraţia prezintă numai cazul femeii care-şi părăseşte bărbatul. Legea îi uneşte. Legea ţine femeia legată de bărbat atâta timp cât el trăieşte. Dacă în timpul vieţii bărbatului se uneşte cu alt bărbat, ea se va găsi sub condamnarea Legii. Dar dacă bărbatul îi moare, ea poate să se unească cu altul şi să nu fie deloc condamnată.

Atunci femeia este “dezlegată de lege”, cu toate că Legea nu s-a schimbat deloc. Şi cu atât mai puţin ea nu a fost desfiinţată; căci aceeaşi Lege care a legat-o de primul ei bărbat şi care o condamna pentru unirea ei cu altul în timpul vieţii acestuia, acum o uneşte cu altul şi o leagă de el la fel de strâns ca şi de primul. Dacă respectăm această ilustraţie nu vom avea nici o dificultate să înţelegem cele ce urmează.

Aplicaţia. – După cum în ilustraţie există patru elemente – Legea, femeia, primul soţ şi al doilea soţ – situaţia este identică şi în ceea ce priveşte aplicaţia.

Noi suntem reprezentaţi de femeie. Aceasta reiese în mod clar din afirmaţia că suntem “ai altuia (căsătoriţi cu altul – trad. eng.), ai celui ce a înviat din morţi”, care este Hristos. Prin urmare El este cel de-al doilea soţ. Primul soţ este arătat în versetul 5: “Când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre, şi ne făceau să aducem roade pentru moarte”. Moartea este roada păcatului. Rezultă că primul soţ este firea pământească sau “trupul păcatului”.

“Voi aţi murit în ce priveşte Legea.” – Aceasta este expresia care pune în încurcătură pe mulţi. Nu e nimic dificil de înţeles dacă avem în vedere ilustraţia şi natura părţilor implicate în tranzacţie. De ce suntem morţi faţă de Lege? Pentru a ne căsători cu altul. Dar cum ajungi să fii mort pentru  a te căsători cu altul? În ilustraţie primul soţ este cel care moare înainte ca femeia să se poată căsători cu altul. După cum vom vedea, la fel se întâmplă lucrurile şi aici.

“Un singur trup.” – Potrivit Legii căsătoriei cele două părţi implicate “se vor face un singur trup”. Cum se aplică în acest caz? Primul soţ este firea pământească, trupul păcatului. Ei bine, noi am fost un singur trup cu acesta. Prin natura noastră noi am fost perfect uniţi cu păcatul. Acesta era viaţa noastră. Ne controla. Orice plănuia el noi făceam. Uneori se poate s-o fi făcut fără să vrem, dar cu toate acestea am făcut-o. Păcatul stăpânea în trupul nostru muritor, astfel încât noi ascultam de poftele lui. Ceea ce dorea păcatul, era lege pentru noi. Noi eram un singur trup.

Căutând divorţul. – În experienţa noastră vine un moment când vrem să fim eliberaţi din păcat. Aceasta se întâmplă atunci când descoperim ceva din frumuseţea sfinţeniei. La unii oameni această dorinţă este numai ocazională, la alţii este mai constantă. Fie că o recunosc sau nu, Hristos este cel care îi cheamă  să părăsească păcatul şi să se unească cu El, să trăiască cu El. Şi astfel ei încearcă să se separe. Dar păcatul nu-şi va da consimţământul. În ciuda tuturor lucrurilor pe care le putem face, el încă se agaţă de noi. Noi suntem “un singur trup” şi aceasta este o unire pe viaţă din moment ce este o unire a vieţii noastre cu păcatul. În această căsătorie nu există divorţ.

Eliberare în moarte. – Nu există nici o speranţă de a realiza o separare de păcat prin mijloace obişnuite. Indiferent cât de mult am dori să fim uniţi cu Hristos, aceasta nu se poate face atâta timp cât noi suntem uniţi cu păcatul; căci Legea nu va recunoaşte o asemenea unire, iar Hristos nu va intra într-o unire care nu este legală.

Dacă am putea face să moară păcatul, am fi liberi, dar el nu vrea să moară. Există o singură cale pentru ca noi să fim eliberaţi din unirea pe care o urâm şi aceasta înseamnă ca noi să murim. Dacă dorim libertatea atât de mult încât suntem gata să lăsăm ca [eul] să fie răstignit, atunci este posibil. În moarte are loc separarea, căci prin trupul lui Hristos “noi” ajungem să fim morţi. Suntem răstigniţi împreună cu El. Trupul păcatului este de asemenea răstignit. Dar în timp ce trupul păcatului este distrus, noi suntem înviaţi în Hristos. Acelaşi lucru care ne eliberează de primul soţ ne uneşte cu cel de-al doilea.

O nouă făptură. – Acum înţelegem în ce fel suntem morţi faţă de Lege. Noi am murit în Hristos şi am fost înviaţi în El. Dar “dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu” (2 Cor. 5:17, 18). Acum putem fi uniţi cu Hristos, iar Legea va da mărturie despre această unire şi o va aproba. Căci nu numai că primul soţ este mort ci şi noi am murit, astfel că, deşi trăim, noi nu suntem aceleaşi făpturi care am fost înainte. “Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc….dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2:20). Noi suntem una. Aceeaşi lege care înainte ne declara păcătoşi acum ne leagă de Hristos.

O slujire diferită. – Acum, din moment ce unirea cu Hristos a fost realizată, noi slujim într-un duh nou, iar nu după vechea slovă. În căsătorie, femeia trebuie să fie supusă bărbatului. În acelaşi fel, fiind uniţi cu păcatul, eram în toate privinţele supuşi păcatului. Pentru un timp a fost o slujire de bună voie; dar când L-am văzut pe Domnul şi am fost atraşi de El, slujirea aceasta a devenit o povară. Încercam să păzim Legea lui Dumnezeu, dar eram legaţi, şi nu puteam. Însă acum suntem eliberaţi. Păcatul nu ne mai reţine, iar slujirea noastră este libertate. Cu bucurie noi oferim lui Hristos toată slujirea pe care Legea o cere. Această slujire este posibilă datorită unirii desăvârşite care există între noi. Viaţa Sa este a noastră din moment ce numai prin puterea vieţii Sale am fost înviaţi. Prin urmare, ascultarea noastră este pur şi simplu loialitatea şi credincioşia Sa în noi.

Păcatul prin Lege. - Apostolul spune că atunci când trăiam sub firea pământească “patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre şi ne făceau să aducem roade pentru moarte”. Ce vom spune atunci? Este Legea păcat? Nici pe departe. Legea este neprihănire. Însă numai prin Lege păcatul este cunoscut. “Păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o Lege”. “Boldul morţii este păcatul; şi puterea păcatului este Legea” (1 Cor. 15:56). “Păcatul este fărădelege (încălcarea legii – trad. eng.)”. Astfel, păcatul nu poate exista decât prin Lege. Însă Legea nu este păcat; căci dacă ar fi, nu ar mustra păcatul. Convingerea de păcat este lucrarea Duhului lui Dumnezeu, nu a lui Satana. El ar vrea să ne facă să credem că păcatul este justificat.

“Să nu pofteşti!” - Altădată ni se părea foarte ciudat că apostolul menţionează doar această poruncă ca fiind cea care l-a convins de păcat. Dar motivul este evident. Deoarece aceasta include toate celelalte porunci. Din Col. 3:5 aflăm că lăcomia este idolatrie. Astfel, Legea sfârşeşte exact în locul în care începe. Ea formează un cerc complet, conţinând întreaga datorie a fiecărei persoane din univers. “N-aş fi cunoscut pofta”, sau dorinţa păcătoasă, “dacă Legea nu mi-ar fi spus: Să nu pofteşti!” Însă pofta este începutul oricărui păcat, căci “pofta când a zămislit, dă naştere păcatului” (Iacov 1:15). Iar păcatul este călcarea Legii.

Dar porunca a zecea este cea care interzice pofta sau dorinţele păcătoase. Prin urmare, dacă este ţinută în mod perfect, toate celelalte trebuie să fie păzite. Iar dacă nu este păzită, nici o parte din Lege nu este păzită. Astfel, înţelegem că prin menţionarea poruncii a zecea ca fiind cea care l-a convins de păcat, apostolul de fapt include întreaga Lege.

Trăind împreună cu El. - Înainte de a părăsi acest pasaj trebuie să atragem atenţia asupra forţei versetului opt din capitolul şase: “Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El”. Vedem cât de adevărată este această afirmaţie atunci când înţelegem că moartea noastră împreună cu Hristos este cea care ne eliberează de unirea cu monstrul păcatului şi ne uneşte în căsătorie cu Hristos. Oamenii se căsătoresc pentru a trăi împreună. Tot aşa şi noi suntem uniţi cu Hristos pentru a putea trăi cu El aici şi în lumea de apoi. Dacă vrem să trăim cu El în lumea de apoi trebuie, să trăim cu El în această lume.

În primele şapte versete ale capitolului şapte din Romani relaţia prin care noi, în firea noastră, susţinem păcatul şi prin care, după aceea, prin har Îl susţinem pe Hristos, este reprezentată prin căsătoria cu primul şi al doilea soţ. Unirea cu cel de-al doilea soţ nu poate avea loc atâta timp cât primul soţ trăieşte; iar în acest caz, căsătoria este atât de perfectă încât cele două părţi sunt literalmente un singur trup şi un singur sânge, astfel că unul nu poate muri fără ca să moară celălalt; prin urmare noi trebuie să murim cu păcatul, pentru a fi separaţi de el.

Însă noi murim în Hristos şi după cum El trăieşte deşi a murit, tot aşa şi noi trăim împreună cu El.  Dar în viaţa Sa nu există păcat şi astfel trupul păcatului este distrus atunci când noi suntem înviaţi. Aşadar, în moarte suntem separaţi de primul soţ, păcatul, fiind uniţi cu cel de-al doilea soţ, Hristos.

În versetele următoare apostolul prezintă lupta cu păcatul care a devenit neplăcut. De fapt acestea reprezintă o extindere a ceea ce a fost prezentat în primul verset:

 

Lupta pentru libertate - Romani 7:8-25

8 Apoi păcatul a luat prilejul şi a făcut să se nască în mine prin poruncă tot felul de pofte: căci fără Lege păcatul este mort. 9 Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat şi eu am murit. 10 Şi porunca, ea care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea. 11 Pentru că păcatul a luat prilejul prin ea m-a amăgit şi prin însăşi porunca aceasta m-a lovit cu moartea. 12 Aşa că Legea, negreşit, este sfântă şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună. 13 Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea? Nicidecum. Dar păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaşi poruncă. 14 Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului. 15 Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. 16 Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. 17 Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. 18 Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. 19 Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac! 20 Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. 21 Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. 22 Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; 23 Dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. 24 O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?...25 Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!....Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului.

Păcatul personificat. - Se observă că în tot acest capitol păcatul este personificat. El este primul soţ cu care suntem uniţi. Dar unirea a devenit neplăcută deoarece, văzându-L pe Hristos şi fiind atraşi spre El de dragostea Sa, am înţeles că suntem uniţi cu un monstru. Legătura căsătoriei a devenit un jug cumplit,  iar noi nu ne gândim decât cum să scăpăm de monstrul cu care suntem uniţi şi care ne târăşte la o moarte sigură. Imaginea prezentată în acest capitol este una dintre cele mai vii din întreaga Biblie.

Puterea păcatului. - “Boldul morţii este păcatul; şi puterea păcatului este Legea” (1 Cor. 15:56).  “Fără Lege păcatul este mort.” “Păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme este o Lege.” “Unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare e lege.” În acest fel “păcatul a luat prilejul şi a făcut să se nască în mine prin poruncă tot felul de pofte”. Păcatul nu este decât legea încălcată, căci “păcatul este fărădelege (încălcarea legii – trad. eng.)” (1 Ioan 3:4). Prin urmare, păcatul nu are nici o putere în afara celei pe care o capătă din Lege. Legea nu este păcat şi cu toate acestea ea ne leagă de păcat, adică legea descoperă păcatul şi nu ne dă nici o şansă de scăpare pur şi simplu pentru că ea nu poate da mărturie falsă.

“Legea vieţii” şi “legea morţii”. - “Şi porunca, ea care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea.” Legea lui Dumnezeu este viaţa lui Dumnezeu. “Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (Mat. 5:48). Viaţa Sa este lege pentru toate creaturile Sale. Cei în care viaţa lui Dumnezeu este desăvârşit manifestată păzesc Legea. Aşadar este foarte clar că scopul Legii este viaţa, din moment ce ea este însăşi viaţa. Însă opusul vieţii este moartea. Prin urmare atunci când Legea este încălcată ea este moarte pentru cel care o încalcă.

Duşmanul de moarte. – “Pentru că păcatul a luat prilejul prin ea, m-a amăgit şi prin însăşi porunca aceasta m-a lovit cu moartea.” Nu Legea este duşmanul, ci păcatul. Păcatul omoară, căci “boldul morţii este păcatul”. Păcatul conţine otrava morţii. Păcatul ne-a înşelat astfel că pentru o vreme am crezut că este prietenul nostru, îmbrăţişându-l şi plăcându-ne unirea aceasta. Dar când Legea ne-a luminat, am descoperit că îmbrăţişarea păcatului era îmbrăţişarea morţii.

Legea disculpată. – Legea ne-a subliniat faptul că păcatul ne ucidea. “Aşa că Legea, negreşit, este sfântă şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună.” Nu avem mai multe motive să criticăm legea decât am avea ca să urâm pe omul care ne spune că substanţa pe care o mâncăm, gândind că-i mâncare, de fapt este otravă. Ea este prietenul nostru. Ea nu ar fi prietenul nostru dacă nu ne-ar face atenţi la pericolul care ne pândeşte. Faptul că nu poate să vindece boala pe care otrava deja mâncată a cauzat-o nu înseamnă că nu este prietenul nostru. Ea ne-a avertizat cu privire la primejdia în care suntem, iar noi putem obţine acum ajutor de la doctor. Şi astfel, până la urmă legea în sine nu a fost moarte pentru noi, căci scopul ei a fost acela de a face “ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaşi poruncă”.

“Legea este duhovnicească.” - “Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească.” Dacă acest adevăr ar fi mai larg recunoscut ar exista mult mai puţine legi religioase în aşa-numitele ţări creştine. Oamenii nu ar încerca să impună prin lege poruncile lui Dumnezeu. Deoarece Legea este duhovnicească (spirituală - trad. eng.) ea nu poate fi ascultată (împlinită - nota trad.) decât prin puterea Duhului lui Dumnezeu. “Dumnezeu este Duh” (Ioan 4:24); prin urmare Legea este natura lui Dumnezeu. Lucrurile spirituale sunt opuse celor carnale, sau pământeşti. De aceea omul care este în firea pământească nu poate fi plăcut lui Dumnezeu.

Un rob. - “Dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului.” Cel care este vândut este rob; iar dovada robiei în acest caz este evidentă. Oamenii liberi fac ceea ce vor. Numai robii fac ceea ce nu vor şi sunt în permanenţă împiedicaţi să facă ce vor. “Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac!” Nu poate exista o situaţie mai neplăcută decât aceasta. Viaţa într-o astfel de stare nu poate fi decât o povară.

Convins, dar nu convertit. - “Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună.” Faptul că nu vrem să facem păcatele pe care le comitem arată că noi recunoaştem că Legea care le interzice este dreaptă. Dar convingerea nu înseamnă convertire, deşi este un pas necesar către această stare. Nu este suficient să vrei să faci binele. Binecuvântarea este rostită numai asupra celor care împlinesc poruncile Sale şi nu asupra celor care doresc să le împlinească, sau chiar încearcă să le împlinească. Într-adevăr, dacă nu ar exista o poziţie mai înaltă pentru ucenicul declarat al Domnului decât cea descrisă în aceste versete, el ar fi într-o situaţie mult mai rea decât păcătosul nepăsător. Amândoi sunt robi, cu deosebirea că acesta din urmă este atât de împietrit încât îi place robia în care trăieşte.

Acum, dacă cineva trebuie să fie rob toată viaţa, este mai bine pentru el să nu fie conştient de robia sa decât să se chinuie încontinuu din cauza aceasta; prin urmare, faptul că suntem convinşi de păcat şi că robia noastră este în acest fel făcută cât se poate de neplăcută, reprezintă o binecuvântare.

Două “Legi.” - “Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.” Comparaţi cu versetul 5.

Amintiţi-vă că toate acestea sunt scrise celor care cunosc Legea. Nu sunt adresate păgânilor care nu au Legea, ci celor care susţin că-L cunosc pe Dumnezeu. Deşi cunoaştem Legea noi suntem uniţi în căsătorie cu păcatul. Acest păcat este în trupul nostru, căci cei doi căsătoriţi sunt un singur trup. Legea este cea care dă mărturie de faptul că suntem păcătoşi şi că în nici un fel nu ne va lăsa să scăpăm. Dar noi suntem robi. Oricine face păcat este robul păcatului (Ioan 8:34). Prin urmare, legea este cea care, prin faptul că nu ne lasă să fim decât ceea ce suntem, ne ţine în realitate în robie. Atâta timp cât suntem în această stare ea nu este o lege a libertăţii pentru noi.

Un trup de moarte. - Suntem uniţi în căsătorie cu păcatul. Dar păcatul are în el moarte; căci “boldul morţii este păcatul”. Păcatul este cel cu care moartea ne ucide. De aceea trupul păcatului, cu care suntem uniţi atunci când trăim în firea pământească, nu este decât un trup de moarte. Ce stare groaznică! Uniţi într-o relaţie atât de strânsă încât suntem un singur trup cu ceea ce prin natura sa este moarte. O moarte vie!

Şi “puterea păcatului este Legea”. Ea mărturiseşte despre unirea noastră, ţinându-ne astfel în acea robie a morţii. Dacă nu ar exista nici o cale de scăpare am putea blestema Legea pentru că nu ne lasă să murim în ignoranţă. Dar deşi Legea pare a fi nemiloasă, totuşi ea este cel mai bun prieten al nostru. Ea ne ţine trează în conştiinţă grozăvia robiei noastre până când disperaţi strigăm : “O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Trebuie să fim eliberaţi, altfel pierim.

Există un Eliberator. - Conform proverbului păgân, Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută singuri. Adevărul este că Dumnezeu îi ajută pe cei care nu se pot ajuta singuri: “Eram nenorocit de tot, dar El m-a mântuit”. Nimeni nu strigă în zadar după ajutor. Când se ridică strigătul de ajutor, Eliberatorul este aproape; şi astfel, deşi păcatul lucrează moarte în noi prin întreaga putere a Legii, putem exclama: “Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!” (1 Cor. 15:57). “Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov” (Rom. 11:26). “Dumnezeu, după ce a ridicat pe Robul Său Isus, L-a trimes mai întâi vouă, ca să binecuvânteze, întorcând pe fiecare din voi de la fărădelegile sale” (Fapte 3:26). “Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare!”

Un om împărţit. - “Astfel dar, cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului.” Aceasta, bineînţeles, atâta timp cât suntem în starea descrisă în versetele anterioare. Intenţia este de a sluji Legii lui Dumnezeu, dar în practică el slujeşte legii păcatului. După cum este descris în alt loc: “Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi” (Gal. 5:17). În această stare ei nu slujesc cu adevărat lui Dumnezeu, deoarece în capitolul următor este scris: “Cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu”. Este o stare din care cineva are toate motivele să se roage pentru a scăpa, astfel încât să-I poată sluji Domnului nu numai cu mintea, ci cu întreaga fiinţă. “Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Cel ce v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta” (1 Tes. 5:23, 24).