8. Binecuvântata eliberare din robia “căsătoriei” blestemate

8. Binecuvântata eliberare din robia “căsătoriei” blestemate

Ne apropiem acum de rezolvarea întregii probleme. În capitolul opt Epistola către Romani atinge punctul culminant. Capitolul şapte ne-a prezentat starea deplorabilă în care se găseşte omul trezit la realitatea condiţiei sale de către lege, legat fiind de păcat cu corzi ce numai moartea le poate desface. Acesta se încheie cu o descoperire a Domnului Isus Hristos, Singurul în stare să ne elibereze de trupul morţii.

Eliberat de condamnare – Romani 8:1-9

1 Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. 2 În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii. 3 Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în fire pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu  a păcatului, 4 pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. 5 În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnul firii pământeşti, umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului. 6 Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti, este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. 7 Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. 8 Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu. 9 Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.

Nici o osândire.” – Nu este nici o osândire pentru cei care sunt în Hristos. De ce? Deoarece El a luat asupra Sa blestemul legii, pentru ca binecuvântarea să poată veni peste noi. Nimic nu ne poate atinge atâta timp cât suntem în El, fără să treacă mai întâi prin El; dar în El toate blestemele sunt transformate în binecuvântări, iar păcatul este înlocuit cu neprihănire. Viaţa Sa veşnică triumfă asupra a tot ceea ce vine împotriva ei. Noi avem “totul deplin în El”.

“Privind la Isus.” – Unii spun: “Eu nu văd acest pasaj din Scripturi împlinindu-se în cazul meu, deoarece de fiecare dată când privesc la mine găsesc ceva care mă condamnă.” Cu siguranţă; pentru că eliberarea de sub condamnare nu se găseşte în noi, ci în Isus Hristos. În loc să privim la noi,  trebuie să privim la El. Dacă ascultăm poruncile Sale şi ne încredem în El, El îşi ia responsabilitatea de a ne îndreptăţii în faţa legii. Niciodată nu va exista un timp când privind la noi să nu fim condamnaţi.

Căderea lui Satana s-a datorat faptului că a privit la el însuşi. Răscumpărarea celor pe care el i-a făcut să cadă se face numai privind la Isus. “Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului” (Ioan 3:14). Şarpele a fost ridicat pentru a fi privit. Cei care priveau erau vindecaţi. Tot aşa este şi cu Hristos. În lumea care are să vină slujitorii Domnului “îi vor vedea faţa” şi nu vor fi atraşi spre ei. Lumina feţei Sale va fi slava lor şi prin aceeaşi lumină vor fi aduşi în această minunată stare.

Convins, nu condamnat. – Textul nu spune că aceia care sunt în Isus Hristos nu vor fi mustraţi niciodată.

 

“Crezi că El niciodată nu mă mustră?
Ce prieten fals ar fi
Dacă niciodată, niciodată nu mi-ar spune
Despre greşelile ce cu siguranţă le vede!”

A intra în Hristos este numai începutul, nu sfârşitul, vieţii creştine. Aceasta reprezintă admiterea noastră în şcoala în care trebuie să învăţăm despre El. El ia pe omul păcătos cu toate obiceiurile lui rele şi îi iartă toate păcatele, astfel încât el este socotit ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată. După care El continuă dându-i viaţa Sa, prin care acesta poate birui obiceiurile rele din viaţa sa.

Asocierea cu Hristos ne va descoperi din ce în ce mai clar eşecurile noastre, tot aşa cum asocierea cu un om învăţat ne va ajuta să ne dăm seama de ignoranţa noastră. Ca martor credincios, El ne arată eşecurile noastre. Dar nu o face pentru a ne condamna. Noi primim simpatia Sa, nu condamnarea. Această simpatie este cea care ne dă curaj şi ne ajută ca să biruim.

Când Domnul ne arată un defect în caracterul nostru, este ca şi cum ne-ar spune: “Există ceva de care tu ai nevoie iar Eu ţi-l pot da.” Când învăţăm să primim mustrarea în acest fel, ne vom bucura atunci când suntem mustraţi, în loc să ne descurajăm.

Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus. – Legea fără Hristos este moarte. Legea în Hristos este viaţă. Viaţa Sa este legea lui Dumnezeu; pentru că din inimă izvorăşte viaţa, iar legea era în inima Lui. Legea păcatului şi a morţii lucrează în mădularele noastre. Dar legea Duhului de viaţă în Hristos ne izbăveşte de aceasta. Observaţi că viaţa în Hristos este cea care face această lucrare. Ea nu ne izbăveşte de ascultarea faţă de lege, pentru că în situaţia aceasta eram înainte, şi era robie nu libertate. Lucrul de care ne izbăveşte este încălcarea legii.

Lucrarea lui Hristos. – Aceasta este prezentată foarte clar în versetele 3 şi 4. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului şi pentru păcat, “pentru ca porunca legii să fie împlinită în noi”. “Legea este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună.” Nu este nici o greşeală în lege, ci în noi, deoarece noi am încălcat-o. Lucrarea lui Hristos nu este de a schimba în vreun fel legea, ci de a ne schimba în întregime pe noi. Ea constă în punerea legii desăvârşite în inima noastră, în locul copiei deteriorate şi sparte.

Slăbiciunea Legii. – Legea are suficientă putere ca să condamne, dar este slabă, ba chiar lipsită de putere, atunci când este vorba de ceea ce are nevoie omul, adică mântuire. “Firea pământească o făcea (şi o face) fără putere.” Legea este bună, sfântă şi dreaptă, dar omul nu are nici o putere ca s-o împlinească. Asemenea toporului care poate fi dintr-un oţel bun şi foarte ascuţit şi totuşi să nu poată tăia un copac deoarece braţul care-l foloseşte nu are nici o putere, la fel legea lui Dumnezeu nu putea să împlinească prin ea însăşi cerinţele ei. Ea prezintă datoria omului; rămâne ca el s-o împlinească. Dar el nu putea s-o facă şi de aceea Hristos a venit ca s-o împlinească în om. Ceea ce legea nu putea să facă, Dumnezeu a făcut prin Fiul Său.

Asemenea firii pământeşti. – Există o idee larg răspândită, conform căreia aceasta ar însemna că Hristos a simulat firea pământească; că în realitate nu a luat asupra Sa natura păcătoasă, ci doar ceva ce avea această aparenţă. Dar Scripturile nu ne învaţă aşa ceva. “Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului” (Ev. 2:17). El  a fost “născut din femeie, născut supt Lege”, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege (Gal. 4:4,5).

El a luat asupra Sa aceeaşi natură pe care o au toţi cei născuţi din femeie. Un text paralel celui din Romani 8:3,4 se găseşte în 2 Cor. 5:21. Primul spune că Hristos a fost trimis într-o fire asemănătoare păcatului, “pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi”. Cel din urmă spune că “Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi”, deşi nu a cunoscut nici un păcat, “ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”.

“Cuprins de slăbiciune.” – Toată mângâierea pe care o putem primi de la Hristos se bazează pe cunoaşterea faptului că El a fost făcut asemenea nouă în toate lucrurile. Altfel am ezita să-I vorbim despre slăbiciunile şi căderile noastre. Preotul care aduce jertfele pentru păcat trebuie să fie cineva care “poate fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi el este cuprins de slăbiciuni” (Ev. 5:2).

Aceasta se aplică perfect lui Hristos; “Căci nu avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Ev. 4:15). De aceea putem veni cu îndrăzneală la tronul harului ca să căpătăm îndurare. Atât de perfect s-a identificat Hristos cu noi încât chiar şi acum El simte suferinţele noastre.

Carnea şi Duhul. – “În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului.” Observaţi că aceasta depinde de declaraţia anterioară, “pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului”. Lucrurile Duhului sunt poruncile lui Dumnezeu, deoarece legea este duhovnicească. Firea pământească slujeşte legii păcatului (vezi capitolul anterior şi Gal. 5:19-21, unde faptele firii pământeşti sunt descrise). Dar Hristos  a venit în aceeaşi fire pământească, pentru a arăta puterea Duhului asupra firii pământeşti. “Cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi.”

Nimeni nu va pretinde că firea sa pământească este în vreun fel diferită de ce a fost înainte. Cu atât mai puţin cel convertit va spune aşa ceva; pentru că el are continuu dovezi în ceea ce priveşte perversitatea ei. Dar dacă este cu adevărat convertit, şi Duhul lui Hristos locuieşte în el, firea pământească nu mai are putere asupra lui. Tot aşa, Hristos a venit în aceeaşi natură păcătoasă şi totuşi a fost fără păcat, pentru că întotdeauna a fost călăuzit de Duhul.

Vrăjmăşia. – “Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.” Firea pământească niciodată nu se converteşte. Ea este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu; iar această vrăjmăşie constă în opoziţia faţă de legea Sa. De aceea, oricine se împotriveşte legii lui Dumnezeu luptă împotriva Lui. Dar Hristos este Pacea noastră, şi El a venit predicând pacea. “Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină” (Col. 1:21,22). În trupul Său El desfiinţează vrăjmăşia, astfel că toţi cei care sunt răstigniţi împreună cu El sunt împăcaţi cu Dumnezeu; adică ei se supun legii Sale care este în inimile lor.

“Viaţă şi pace.” – “Umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace.” A umbla după lucrurile Duhului înseamnă a avea mintea sub controlul Legii lui Dumnezeu, pentru că “ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească”. “Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta” (Ps. 119:165). “Fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.” Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. De aceea umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte. Dar Hristos “a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie” (2 Tim. 1:10). El a nimicit moartea distrugând puterea păcatului în toţi cei care cred în El; căci moartea nu are nici o putere decât prin păcat. “Boldul morţii este păcatul” (1 Cor. 15:56). Astfel că, chiar acum putem spune cu bucurie “mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos”.

Capitolul opt al Epistolei către Romani abundă în minunatele lucruri pe care Dumnezeu le-a făgăduit celor care-L iubesc. Libertatea, legea Duhului de viaţă în Hristos, fii ai lui Dumnezeu, împreună moştenitori cu Hristos ai lui Dumnezeu, slavă şi biruinţă, sunt cuvintele ce caracterizează acest capitol.

 

Fii ai lui Dumnezeu – Romani 8:9-17

 9 Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. 10 Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii. 11 Şi dacă Duhul celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi. 12 Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. 13 Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. 14 Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. 15 Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: “Ava! Adică: Tată!” 16 Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. 17 Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.

Forţe opuse. – Firea pământească (carnea) şi Duhul sunt în opoziţie. Întotdeauna una se împotriveşte celeilalte. Duhul niciodată nu cedează în faţa firii pământeşti, iar firea pământească niciodată nu se converteşte. Firea pământească va fi păcătoasă până când trupurile noastre vor fi schimbate la venirea Domnului. Duhul se luptă cu omul păcătos, dar acesta cedează firii pământeşti, şi astfel este slujitorul păcatului.

Un astfel de om nu este condus de Duhul, deşi Duhul nicidecum nu l-a părăsit. Firea pământească a omului convertit este la fel cu a păcătosului, deosebirea fiind că ea nu are nici o putere asupra celui convertit deoarece acesta se predă Duhului, care stăpâneşte firea pământească. Cu toate că firea pământească a omului este la fel după convertire, despre el se spune că nu este “pământesc” (literal, nu este în firea pământească, n.t.), ci “duhovnicesc” (literal, este în Duhul - nota.trad.), deoarece prin Duhul el face să moară faptele trupului.

Viaţă în moarte. – “Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii.” Aici îi găsim pe cei doi indivizi despre care vorbeşte apostolul în 2 Cor. 4:7-16. “Căci noi cei vii, totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor.” După care el spune: “Chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuş omul nostru din lăuntru se înnoieşte din zi în zi”. Chiar dacă trupul nostru cedează şi este slăbit, totuşi omul din lăuntru, Isus Hristos, se înnoieşte mereu. Şi el este adevărata noastră viaţă. “Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3:3).

De aceea nu trebuie să ne temem de cei care pot să ucidă doar trupul, după care nu mai au nici o putere. Chiar dacă trupul este ars pe rug, omul nelegiuit nu se poate atinge de viaţa veşnică pe care o avem în Hristos, care nu poate fi distrus. Nimeni nu-i poate lua viaţa.

Siguranţa învierii. – “Şi dacă Duhul celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi.” Isus a spus despre apa pe care a dat-o, care era Duhul Sfânt, că se va preface  în noi într-un izvor de apă ce va ţâşni în viaţa veşnică (Ioan 4:14; compară cu Ioan 7:37-39). Ceea ce înseamnă că viaţa spirituală, pe care o trăim în firea pământească prin Duhul, reprezintă asigurarea că vom primi trupul spiritual la înviere, când viaţa lui Hristos se va manifesta în trupuri nemuritoare.

Fii ai lui Dumnezeu. – Cei care se predau Duhului Sfânt ce se luptă cu ei, şi care continuă să se predea în acelaşi fel, sunt conduşi de Duhul; şi ei sunt fii ai lui Dumnezeu. Ei beneficiază de aceeaşi relaţie cu Tatăl pe care o are singurul Său Fiu. “Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că îl vom vedea aşa cum este.” Dacă suntem călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu suntem fii ai lui Dumnezeu acum la fel de mult precum vom fi vreodată.

Suntem fii acum. – Există unii oameni care cred că nici un om nu este născut din Dumnezeu până la înviere. Dar faptul că suntem fii acum dovedeşte contrariul. “Dar”, va spune cineva, “nu suntem încă cunoscuţi ca fii.” Adevărat, şi nici Hristos n-a fost cât timp a trăit pe acest pământ. Puţini au fost cei care L-au cunoscut ca fiind Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu. Şi aceştia au ştiut numai prin descoperirea lui Dumnezeu. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu l-a cunoscut nici pe El. A spune că cei credincioşi nu sunt fiii lui Dumnezeu acum deoarece nimic din înfăţişarea lor n-o arată, înseamnă a spune acelaşi lucru despre Hristos. Dar Isus a fost tot atât de mult Fiul lui Dumnezeu în ieslea din Betleem, pe cât este acum, când se află la dreapta lui Dumnezeu.

Mărturia Duhului. – “Însuş Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.” Cum adevereşte Duhul? Răspunsul se găseşte în Evrei 10:14-17. Apostolul afirmă că printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pe cei ce sunt sfinţiţi, după care spune că Duhul Sfânt adevereşte aceasta prin cuvintele: “Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor”, adăugând: “Şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor”. Adică, Duhul adevereşte prin cuvânt. Ştim că suntem copii ai lui Dumnezeu deoarece Duhul ne asigură de aceasta prin Biblie. Mărturia pe care o dă Duhul nu este o anumită stare de extaz, ci o declaraţie tangibilă. Nu suntem copii ai lui Dumnezeu pentru că ne simţim astfel şi nici nu cunoaştem că suntem fii datorită unui simţământ, ci pentru că Domnul ne spune aceasta. În cel care crede, cuvântul locuieşte, şi de aceea “cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el” (1 Ioan 5:10).

Nici o teamă. – “Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: «Ava! Adică: Tată!»“ “Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă” (2 Tim. 1:7). “Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el. Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta: astfel se face că dragostea este desăvârşită în noi, pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecăţii. În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste” (1 Ioan 4:16-18).

Hristos s-a dat ca să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor (Evrei 2:15). Cel care îl cunoaşte şi-L iubeşte pe Domnul nu poate să se teamă de El; iar cel care nu se teme de Domnul nu trebuie să se teamă de nimic şi nimeni altcineva. Una dintre cele mai mari binecuvântări ale Evangheliei este eliberarea de frică, fie ea reală sau imaginară. “Eu am căutat pe Domnul, şi mi-a răspuns; m-a izbăvit din toate temerile mele” (Ps. 34:4).

Moştenitori ai lui Dumnezeu. – Ce minunată este această moştenire! Nu se spune doar că suntem moştenitori a ceea ce are Dumnezeu, ci moştenitori ai lui Dumnezeu Însuşi. De fapt, avându-L pe El avem totul; dar binecuvântarea constă în a-L avea pe El. “Domnul este partea mea de moştenire şi paharul meu” (Ps. 16:5). Aceasta este realitatea; este un lucru la care mai degrabă trebuie să medităm decât să vorbim despre el.

Împreună moştenitori cu Hristos. – Dacă suntem fii ai lui Dumnezeu, avem aceleaşi drepturi ca şi Isus Hristos. Chiar El a spus că Tatăl ne iubeşte aşa cum îl iubeşte pe El (Ioan 17:23). Aceasta se dovedeşte prin faptul că viaţa Sa a fost dată pentru a noastră. De aceea Tatăl nu are nimic în plus pentru singurul Său Fiu care să nu fie şi pentru noi. Şi mai mult, căci, deoarece suntem împreună moştenitori cu Isus Hristos, rezultă că El nu poate să-şi primească moştenirea înaintea noastră. Fără doar şi poate, El stă la dreapta lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu în marea Sa dragoste pentru noi “ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos. El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti” (Ef. 2:4-6) Slava care-I aparţine, Hristos o împarte cu noi (Ioan 17:22). Să fii împreună moştenitor cu Isus Hristos este ceva! Nu e de mirare că apostolul exclamă: “Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!”

Suferind cu El. – “Dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” “Şi prin faptul că El Însuş a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi” (Ev. 2:18). Deci, a suferi cu Hristos înseamnă a răbda ispita împreună cu El. Suferinţa este cea care rezultă din lupta împotriva păcatului. Suferinţa autoimpusă nu are nici o valoare. Nu este de nici un preţ împotriva gâdilării firii pământeşti (Col. 2:23). Hristos nu s-a torturat singur pentru a obţine aprobarea Tatălui. Dar atunci când suferim împreună cu Hristos suntem desăvârşiţi în El. Puterea prin care El a rezistat ispitelor vrăjmaşului este puterea prin care noi trebuie să biruim. Viaţa Sa în noi obţine biruinţa.

În versetele precedente ale capitolului opt din Epistola către Romani am văzut că suntem adoptaţi în familia lui Dumnezeu ca fii, şi suntem împreună moştenitori cu Isus Hristos. Duhul Sfânt stabileşte legătura pe care o presupune această relaţie. “Duhul de înfiere”, Duhul care purcede de la Tatăl ca reprezentant al Fiului, este Cel care dovedeşte că suntem acceptaţi ca fraţi ai lui Isus Hristos. Cei care sunt călăuziţi de Duhul trebuie să fie aşa cum a fost Hristos în lume şi de aceea sunt asiguraţi de o parte egală în moştenire împreună cu Hristos. Căci “Însuş Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.”

 

Proslăviţi împreună – Romani 8:17-25

                17 Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El. 18 Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. 19 De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. 20 Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă, 21 că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. 22 Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. 23 Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. 24 Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede, nu mai este nădejde: pentru că ce se vede, se mai poate nădăjdui? 25 Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.   

De ce să suferim? – Viaţa lui Hristos pe acest pământ a fost una de suferinţă. El a fost un “om al durerii şi obişnuit cu suferinţa”. “El Însuş a fost ispitit în ceea ce a suferit”, dar suferinţele Sale nu au fost numai de natură mentală. El a cunoscut durerea fizică; “El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat boalele noastre” (Matei 8:17). A suferit de foame în pustie; şi faptele Sale motivate de dragoste au fost făcute cu preţul unei mari suferinţe şi oboseli trupeşti. Suferinţa pe care a îndurat-o din mâinile soldaţilor brutali, cu ocazia procesului simulat şi a răstignirii Sale a fost doar o continuare, sub o altă formă, a ceea ce a îndurat de-a lungul întregii Sale vieţi pe acest pământ.

Slava care urmează suferinţei. – Prin toţi profeţii Duhul lui Hristos dădea mărturie şi adeverea “patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate” (1 Petru 1:11). Atunci când Hristos, după înviere, a discutat cu cei doi ucenici pe drumul către Emaus, le-a spus: “«Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, şi să intre în slava Sa?» Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:26,27). Ştim că prima parte a acestor profeţii s-a împlinit şi de aceea trebuie să ştim că restul sunt la fel de sigure. După cum Hristos a suferit, tot atât de sigur este că slava va urma.

Suferind împreună. – Noi trebuie să suferim “împreună cu El”. Noi nu trebuie să suferim singuri. Dar noi nu puteam suferi acum o mie opt sute de ani, înainte de a ne fi născut. De aceea rezultă că Hristos încă suferă... Altfel nu am putea suferi împreună cu El. Citiţi ce se spune despre legătura Sa cu Israelul din vechime: “În toate necazurile lor n-au fost fără ajutor” (sau, în traducerea engleză: “În toate suferinţele lor El a suferit”) (Is. 63:9). Astfel din Mat. 25:35-40 aflăm că Hristos suferă sau este alinat ori de câte ori ucenicii Săi suferă sau sunt alinaţi. El este capul trupului.

Dar dacă atunci când unul dintre membre suferă toate membrele suferă împreună cu acesta (1 Cor. 12:26), cu cât mai mult este aceasta adevărat în cazul Capului! Astfel, citim că Hristos, chiar acum, ca mare preot, are “milă de slăbiciunile noastre” (Ev. 4:15). Un mare preot trebuie să “fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi el este cuprins de slăbiciune” (Ev. 5:1,2). Astfel aflăm că Hristos nu a renunţat niciodată la natura omenească pe care a luat-o asupra Sa, El identificându-se încă cu oamenii suferinzi şi păcătoşi. Faptul că “Isus Hristos a venit în trup” (1 Ioan 4:2) este un adevăr slăvit, ce trebuie recunoscut şi mărturisit.

Proslăviţi împreună. – “Dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” Hristos nu are nimic care să nu fie al nostru în egală măsură. Rugăciunea Sa a fost: “Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:24). Şi tot El spune: “Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie” (Apoc. 3:21). Tot ceea ce El are, avem şi noi, şi le avem atunci când El le are, deoarece suntem împreună moştenitori cu El.

Există slavă acum. – Afirmaţia aceasta ar putea părea la prima vedere neadevărată. Există o idee larg răspândită, conform căreia Hristos este proslăvit cu mult înaintea celor care sunt împreună moştenitori cu El. Un singur text este suficient pentru a lămuri această problemă: “Sfătuiesc pe presbiterii dintre voi, eu, care sunt un presbiter ca şi ei, un martor al patimilor lui Hristos, şi părtaş al slavei care va fi descoperită” (1 Pet. 5:1). Petru a declarat că este părtaş al slavei. Aceasta deoarece el credea cuvintele rostite de Hristos în rugăciunea pentru ucenicii Săi: “Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu” (Ioan 17:22). Dacă Hristos este proslăvit acum, atunci şi ucenici Săi au parte. Avem şi o altă declaraţie a apostolului Petru. Vorbind despre Hristos, el spune: “Pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită (slăvită – trad. eng.)” (1 Pet. 1:8).

Har şi slavă nedescoperite. – Apostolul Ioan ne spune că, deşi noi suntem acum fiii lui Dumnezeu, lumea nu ne cunoaşte, deoarece ea nu l-a cunoscut pe Hristos. Nimic din înfăţişarea lui Hristos, cât a trăit pe acest pământ, nu a arătat că era Fiul lui Dumnezeu. Carnea şi sângele nu a descoperit această realitate nimănui. După toate aparenţele El nu era decât un om obişnuit. Şi cu toate acestea, în tot acest timp, El a avut slava.

Citim că atunci când a schimbat apa în vin “El Şi-a arătat slava Sa” (Ioan 2:11). Slava s-a manifestat sub formă de har. “Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). Harul prin care Dumnezeu îşi întăreşte poporul este “potrivit cu bogăţia slavei Sale” (Ef. 3:16). Oricine este în Hristos, este ales “spre lauda slavei harului Său” (Ef.1:6). Harul este slavă, însă slavă acoperită, astfel încât ochii muritorilor să nu fie orbiţi de ea.

Slava ce urmează a fi descoperită. – “Suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.” Slava este a noastră acum, dar ea va fi descoperită doar la venirea lui Hristos. Atunci va fi descoperită slava Sa (1 Pet. 4:13) şi încercările noastre vor avea “ca urmare lauda, slava şi cinstea”.

Slava lui Hristos încă nu a fost descoperită nimănui, cu excepţia celor trei aleşi de pe muntele schimbării la faţă. Cu acea ocazie, slavei pe care Hristos deja o avea i s-a îngăduit să strălucească. El a fost văzut atunci aşa cum va fi văzut când va reveni. Dar, pentru majoritatea oamenilor, nu există mai multe dovezi acum că Isus este Fiul lui Dumnezeu, decât au fost atunci când El s-a aflat înaintea scaunului de judecată al lui Pilat.

Aceia care totuşi o văd prin credinţă şi care nu se ruşinează să împărtăşească suferinţele Sale, sunt de asemenea părtaşi ai slavei Sale ascunse; şi când El va reveni în slavă “cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” (Mat. 13:43). Aceasta va fi “descoperirea fiilor lui Dumnezeu”. Atunci, pentru prima dată, Hristos va fi descoperit lumii ca Fiu al lui Dumnezeu, iar cei care sunt ai Lui vor fi descoperiţi împreună cu El.

Nădejdea creaţiunii. – Cuvântul “firea” (în traducerea engleză cuvântul este “creature” – creatură, nota. trad.) din versetele 19-21 se referă la creaţiune; aceasta se poate vedea din versetul 22, în care se spune că toată firea suspină, aşteptând să fie eliberată de ceea ce a robit-o. Când omul a păcătuit, pământul a fost blestemat din cauza lui (Vezi Gen. 3:17). Pământul nu păcătuise, dar a fost făcut să împărtăşească căderea omului, căruia îi fusese dat. Pământul desăvârşit nu putea fi locuinţa omului păcătos. Ci a fost supus deşertăciunii, având în vedere o nădejde. Dumnezeu a făcut pământul desăvârşit. “L-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a făcut ca să fie locuit” (Is. 45:18). Şi El “face toate după sfatul voiei Sale” (Ef.1:11). De aceea, pământul cu siguranţă va fi proslăvit aşa cum a fost la început. Căci “şi ea (creaţiunea sau firea - nota. trad.) va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.”

Înfiere şi răscumpărare. – Atât noi, cât şi pământul, “aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru”. Pământul aşteaptă aceasta, deoarece nu poate fi eliberat de sub blestem până când nu suntem descoperiţi ca fii ai lui Dumnezeu şi astfel moştenitori de drept. Duhul Sfânt este garanţia acestei moşteniri. Duhul ne sigilează ca moştenitori “pentru ziua răscumpărării” (Ef. 4:30).

Pentru noi este o mărturie că suntem copii ai lui Dumnezeu, dar mărturia nu este acceptată de lume. Ei nu-i cunosc pe copiii lui Dumnezeu. Însă când slava pe care El ne-a dat-o este descoperită,  trupurile noastre fiind răscumpărate din stricăciune şi făcute să strălucească la fel ca trupul Său slăvit, atunci nu va mai exista nici o îndoială în mintea nimănui. Atunci chiar Satana va fi obligat să recunoască că suntem copiii lui Dumnezeu şi în consecinţă moştenitori îndreptăţiţi ai pământului proslăvit.

Nădejde şi răbdare. – Nădejdea, în sens biblic, înseamnă ceva mai mult decât simpla dorinţă. Este siguranţă, deoarece nădejdea creştinului se bazează pe făgăduinţa lui Dumnezeu, care este întărită prin jurământul Său. Nimic din ceea ce ochii noştri văd nu arată că suntem fii ai lui Dumnezeu. Nu ne putem vedea slava şi de aceea ni se spune să n-o căutăm aici. Nu-L putem vedea pe Hristos, totuşi noi ştim că este Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este garanţia că suntem şi noi fii ai lui Dumnezeu. Dacă ar fi vreo îndoială nu am putea aştepta cu răbdare. Am fi neliniştiţi şi îngrijoraţi. Dar, deşi ochii fizici nu pot vedea nici o dovadă că aparţinem ca fii lui Dumnezeu, credinţa şi nădejdea ne asigură de acest fapt şi astfel aşteptăm cu răbdare ceea ce nu se vede.

 

Ceva ce merită să fie cunoscut – Romani 8:26-28

26 Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuş Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. 27 Şi Cel ce cercetează inimile, ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu. 28 De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.

“Rugându-ne prin Duhul.” (“Faceţi… prin Duhul… rugăciuni” Ef.6:18, n.t.) – Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea şi nimeni n-o poate cunoaşte decât Dumnezeu (Ier. 17:9, 10). Acesta este în sine un motiv suficient ca noi să nu ştim pentru ce să ne rugăm.

Pe deasupra, noi nu cunoaştem lucrurile pe care Dumnezeu vrea să ni le dea; şi chiar dacă am şti, nu am putea să le descriem, pentru că “după cum este scris: «Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.» Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile, pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său” (1 Cor. 2:9-12).

Dumnezeu doreşte să ne dea “nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Ef. 3:20). Bineînţeles că o cerere pentru astfel de lucruri nu poate fi exprimată prin cuvinte. Totuşi în propoziţia anterioară se spune că aceasta se face “prin puterea care lucrează în noi”; iar versetul şasesprezece arată că puterea care lucrează în noi este Duhul. Astfel, găsim aceeaşi idee exprimată în capitolele opt din Romani şi doi din 1 Corinteni.

“Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” Aşadar Duhul ştie exact ceea ce Domnul are pregătit pentru noi. Cele mai adânci gânduri sunt prea profunde pentru a fi exprimate în cuvinte şi astfel Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Dar, deşi nu există limbaj articulat “Cel ce cercetează inimile, ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu”. Domnul ştie că Duhul cere exact lucrurile pe care El vrea să ni le dea. El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu. Iar noi ştim că tot ceea ce cerem după voia lui Dumnezeu ni se dă (1 Ioan 5:14, 15).

Observaţi cum această afirmaţie, referitoare la rugăciune este în armonie cu ceea ce este prezentat mai înainte, în capitolul opt din Romani. Dumnezeu ne-a dat Duhul Său pentru a fi în noi, pentru a ne conduce şi a ne călăuzi viaţa. Faptul că avem Duhul lui Dumnezeu dovedeşte că suntem fii ai lui Dumnezeu. Fiind fii, putem veni înaintea Lui pentru a cere ceea ce avem nevoie cu toată încrederea unui copil faţă de părintele său. Dar, deşi avem toată încrederea, gândurile noastre sunt precum pământul mai jos decât cerurile (Is. 55:8, 9).

Nu numai gândurile noastre sunt reduse ci şi limbajul, care este chiar mai mărginit. Nu putem exprima nici chiar puţinul pe care-l realizăm. Dar, dacă suntem fii ai lui Dumnezeu, avem în noi pe reprezentantul Său, care ne ajută în slăbiciunea noastră şi care poate lua din lucrurile lui Dumnezeu pentru a ni le da. Ce încredere minunată ar trebui să ne dea aceasta atunci când ne rugăm; şi în mod special ar trebui să dea încredere celor care sunt deosebit de deficitari în ceea ce priveşte limbajul! Nu are nici o importanţă dacă avem un vocabular limitat, dacă ne bâlbâim, sau chiar dacă suntem muţi; dacă ne rugăm în Duhul, suntem siguri că primim tot ceea ce avem nevoie şi mai mult decât putem cere sau gândi.

Având în vedere aceste adevăruri, cât de convingător devine sfatul apostolului: “Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii” (Ef. 6:18).

Toate lucrurile lucrează spre bine. – “De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu.” Dacă nu am şti aceasta nu am putea avea acea încredere în rugăciune pe care ar trebui s-o avem şi care este prezentată în versetele anterioare. Oricine îl cunoaşte pe Domnul trebuie să-L iubească, pentru că El este dragoste. Iar Duhul este Cel care ni-L descoperă. Oricine ştie că “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”, nu poate decât să-L iubească. Şi atunci toate lucrurile lucrează împreună spre binele său.

Observaţi că textul nu spune că toate lucrurile vor merge împreună spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu, ci că ele merg astfel acum, în prezent. Toate, aşa cum vin, sunt bune pentru cei care-L iubesc pe Domnul şi au încredere în El. Mulţi pierd binecuvântarea acestei asigurări citind-o ca şi cum ar fi pentru viitor. Ei încearcă să se resemneze în faţa necazurilor ce vin, gândind că după aceea ceva bun va ieşi din acestea; dar în acest fel ei nu primesc binele pe care Dumnezeu li-l dă.

Observaţi mai departe că textul nu spune că noi ştim cum toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu. Adesea oamenii aflaţi în necaz oftează pios şi spun: “Da,          presupun că totul este spre bine, dar nu văd cum”. Bineînţeles că nu văd; şi nu este treaba lor să vadă cum. Dumnezeu este cel care le face să meargă spre bine, deoarece El este singurul care are putere.

Prin urmare nu avem nevoie să ştim nimic despre modul cum se face. Faptul în sine este suficient pentru noi. Dumnezeu poate împiedica toate planurile diavolului şi poate face ca mânia omului să-L laude. Partea noastră este să credem. Nu dovedim nici o încredere în Domnul dacă noi trebuie să vedem cum face El toate acestea. Cei care vor să-L vadă pe Domnul cum lucrează, dovedesc prin aceasta că nu pot să aibe încredere în El şi astfel ei aduc ocară numelui Său înaintea lumii.

Chemaţi de Dumnezeu. – Dumnezeu i-a chemat pe toţi oamenii să vină la El. “Şi Duhul şi Mireasa zic: «Vino! » Şi cine aude să zică: «Vino!» Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” (Apoc. 22:17). Dumnezeu nu priveşte la faţa omului; El doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi de aceea îi cheamă pe toţi.

Nu numai că El ne cheamă, ci ne atrage. Nimeni nu poate veni la El fără să fie atras, de aceea Hristos este înălţat pentru a-i atrage pe toţi la Dumnezeu. El a gustat moartea pentru fiecare (Ev. 2:9) şi prin El toţi oamenii au acces la Dumnezeu. El a distrus în trupul Său vrăjmăşia – zidul care desparte omul de Dumnezeu – astfel că, indiferent care ar fi omul acela, nu există nimic care să-l despartă de Dumnezeu decât dacă acel om zideşte din nou bariera.

Domnul ne atrage, dar nu foloseşte forţa. El cheamă dar nu mână. Rămâne deci ca noi să “ne întărim chemarea şi alegerea” cedând în faţa influenţei cu care Dumnezeu ne înconjoară. El spune: “Urmează-mă”, iar noi trebuie întărim chemarea urmându-L.

Scopul chemării. – Dumnezeu ne cheamă “prin harul lui Hristos” (Gal. 1:6). “În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, … în dragostea Lui” (Ef. 1:4). Mai mult, citim că “El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii” (2 Tim. 1:9). Din textul nostru am aflat că aceia care îl iubesc pe Dumnezeu sunt cei “chemaţi după planul Său”. Scopul Său este ca noi să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui în dragoste. Dacă ne supunem planului Său, El se va îngriji de împlinirea lui.

Dumnezeu a făcut omul pentru a-I fi prieten (în eng. companion - nota.trad.). Însă adevărata prietenie nu poate exista acolo unde este constrângere. De aceea, pentru ca omul să se poată asocia cu El în intimitate, a făcut voinţa omului la fel de liberă ca şi a Sa. Dumnezeu nu poate lucra împotriva propriului Său scop; şi prin urmare nu numai că nu va forţa voinţa omului, dar nici nu poate s-o facă. Toţi oamenii sunt, la fel ca Însuşi Dumnezeu, absolut liberi să aleagă; şi atunci când aleg să se supună chemării lui Dumnezeu, planul Său binecuvântat este împlinit în ei prin puterea prin care El poate face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre bine.

Am aflat despre relaţia noastră cu Dumnezeu prin Duhul şi ajutorul pe care Duhul ni-l dă în rugăciune, precum şi despre asigurarea că “toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”. Temelia pe care se sprijină această asigurare este infinit întărită de versetele următoare.

 

Darul nepreţuit – Romani 8:29-32

29 Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. 30 Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. 31 Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? 32 El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?

Preştiinţă sau hotărât mai dinainte. – Cuvântul “predestinare” este echivalent cu “hotărât mai dinainte”. S-au scris volume întregi de speculaţii despre aceşti termeni, dar câteva cuvinte sunt suficiente pentru a face lumină. În această privinţă acestea, precum şi referitor la celelalte atribute ale lui Dumnezeu, este suficient să cunoaştem faptul în sine. Explicaţia nu este treaba noastră.

Scripturile arată foarte clar că Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile. El nu cunoaşte doar lucrurile din trecut ci şi pe cele viitoare. “Zice Domnul, care face aceste lucruri, şi căruia Îi sunt cunoscute din veşnicie” (Fapte 15:18). “Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol, şi de departe îmi pătrunzi gândul” (Ps. 139:1, 2). Astfel, Dumnezeu poate spune ce vor face şi vor spune chiar şi cei care nu s-au născut încă.

Aceasta nu-L face pe Dumnezeu răspunzător pentru răul pe care ei îl fac. Unii, fără să se gândească, au considerat că este necesar să-L scuze pe Domnul şi să-L elibereze de acuzaţia potrivit căreia dacă este atoateştiutor El este responsabil pentru răul pe care nu-L previne, spunând că El ar putea şti dacă ar vrea, dar că multe lucruri alege să nu le ştie. O astfel de “apărare” a lui Dumnezeu este  atât prostească cât şi dăunătoare. Aceasta pleacă de la presupunerea că Dumnezeu ar fi responsabil pentru rău dacă ar şti mai dinainte şi nu l-ar preveni şi pentru a nu trebui să-l prevină, cu bună ştiinţă El îşi închide ochii. Astfel, “apărarea” lor într-adevăr pune responsabilitatea pentru tot răul asupra lui Dumnezeu. Şi nu numai atât, ci Îl şi limitează. Îl fac ca pe un om.

Dumnezeu ştie toate lucrurile, nu prin studiu sau cercetare aşa cum află omul puţinul pe care-l cunoaşte, ci pentru că este Dumnezeu. Veşnicia este locuinţa Sa (Is. 57:15). Noi nu înţelegem aceasta după cum nu înţelegem nici veşnicia. Trebuie să acceptăm faptul ca atare fiind nu doar mulţumiţi, ci bucuroşi că Dumnezeu este mai mare decât noi. Pentru El timpul, trecut, prezent şi viitor, este la fel. Pentru Dumnezeu este întotdeauna “acum”.

Faptul că Dumnezeu a ştiut răul pe care oamenii urmau să-l facă, chiar înainte de întemeierea lumii, nu-L face răspunzător de acesta, după cum un om care poate vedea prin telescopul său ce face altul aflat la zece kilometri nu-l face răspunzător de faptele acestuia. Dumnezeu de la început a avertizat oamenii împotriva păcatului şi le-a pus la dispoziţie toate mijloacele necesare pentru a-l evita; dar El nu poate încălca dreptul omului şi libertatea sa de alegere, fără să-i răpească demnitatea, reducându-l la starea de obiect.

Libertatea de a face binele implică libertatea de a face ce este rău. Dacă omul ar fi făcut astfel încât n-ar putea să facă rău, nu ar avea libertate deloc, nici chiar de a face binele. Ar fi inferior animalelor. Nu este nici o virtute în ascultarea forţată, după cum n-ar fi nici atunci când faci binele, dar nu există posibilitatea de a face rău. Pe deasupra, nu ar putea exista plăcere sau satisfacţie în prietenia declarată dintre două persoane, dacă una s-ar asocia cu cealaltă doar pentru că nu poate evita aceasta. Bucuria pe care o simte Domnul în compania poporului Său se datorează faptului că acesta de bună voie Îl preferă pe El mai mult decât pe toţi ceilalţi. Şi ceea ce constituie bucuria Domnului este bucuria poporului Său.

Chiar cei care-L critică pe Dumnezeu pentru că nu previne răul, pe care îl prevede, având în vedere că este atotputernic, ar fi primii care să-L acuze de cruzime dacă le-ar încălca  libertatea şi i-ar forţa să facă ceea ce ei nu doresc. În felul acesta nimeni n-ar fi fericit şi mulţumit. Cel mai înţelept lucru pe care-l putem face este de a înceta să mai criticăm căile Celui Atotputernic şi de a accepta faptul că tot ceea ce face El este bine. “Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite” (Ps. 18:30).

Ce se poate spune despre predestinare? – În text se spune că “pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi”. Gândurile lui Dumnezeu faţă de oameni sunt gânduri de pace şi nu de nenorocire (Ier. 29:11). El ne dă pace (Is. 26:12). Nicăieri nu găsim scris că omul este predestinat distrugerii; omul este predestinat de Dumnezeu doar ca să fie asemenea chipului Fiului Său.

Dar numai în Hristos noi devenim asemenea chipului Său. În El noi ajungem “la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Ef. 4:13) Prin urmare omul este predestinat numai în Hristos. Acest adevăr este prezentat în întregime în următorul pasaj din Scripturi:

“Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui.”

Totul se găseşte în Hristos. Toate binecuvântările spirituale le primim în El; în El suntem aleşi pentru sfinţire; în El suntem predestinaţi să fim înfiaţi; în El suntem acceptaţi şi în El avem răscumpărarea prin sângele Său. “Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos” (1Tes. 5:9).

Acesta este planul şi predestinarea lui Dumnezeu în ceea ce priveşte omul. Şi de asemenea “pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său”. Pe cine a cunoscut El? Nu există nici o limită; El trebuie să-i fi cunoscut pe toţi. Dacă ar exista vreo excepţie, Dumnezeu nu ar mai fi infinit în cunoaştere. Dacă cunoaşte o persoană, atunci El cunoaşte pe toţi. Nu a existat nici o persoană în lumea aceasta a cărei naştere Dumnezeu să n-o fi cunoscut. “Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face” (Ev.4:13).

Prin urmare, deoarece toţi oamenii au fost cunoscuţi de Dumnezeu chiar înainte de  întemeierea lumii şi pe cei pe care i-a cunoscut i-a predestinat să fie asemenea chipului Fiului Său, rezultă că planul lui Dumnezeu este ca fiecare suflet ce se naşte în această lume să fie mântuit. Dragostea Sa îi îmbrăţişează pe toţi, fără a se uita la faţa omului.

“Atunci toţi vor fi mântuiţi, indiferent de ce fac”, va spune cineva. Nicidecum. Reamintiţi-vă că planul lui Dumnezeu este în Hristos. Numai în El noi suntem predestinaţi. Iar noi suntem liberi să-L acceptăm sau nu. Voinţa omului a fost pentru totdeauna eliberată şi Însuşi Dumnezeu nu va îndrăzni să o încalce. Pentru El alegerea şi voinţa fiecărei persoane este sfântă. El nu-şi va impune propria voinţă împotriva voinţei omului. Voia Sa este de a da omului ceea ce acesta decide că este cel mai bine pentru el.

Aşa că El aşează înaintea omului viaţa şi moartea, binele şi răul, şi îi spune să aleagă ce vrea. Dumnezeu ştie ce este cel mai bine şi a ales şi pregătit aceasta pentru om. El a mers chiar atât de departe încât a fixat-o în afara oricărei posibilităţi de pierdere, astfel încât omul să aibe lucrul cel bun  dacă îl alege. Dar minunata bunătate şi curtoazie a atotputernicului Dumnezeu se vede din faptul că El cedează în faţa oricărei dorinţe a omului. Dacă omul, la rândul său, ar ceda în faţa dorinţelor lui Dumnezeu, atunci ar exista cea mai plăcută şi iubitoare relaţie de prietenie între ei.

Chemaţi, îndreptăţiţi, proslăviţi. – “Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” Aceasta este o lucrare terminată. Afirmaţia anterioară nu trebuie să ne pună în încurcătură, dacă ne reamintim că totul este în Hristos. În Hristos am fost deja binecuvântaţi cu toate binecuvântările spirituale. Toţi oamenii sunt chemaţi la ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru ei, însă nimeni nu este “chemat după planul Său” dacă nu-şi întăreşte chemarea şi alegerea, supunându-se voinţei Sale. Unii ca aceştia sunt predestinaţi să fie mântuiţi. Nimic din acest univers nu poate împiedica mântuirea unui suflet care-L acceptă pe Domnul Isus Hristos şi se încrede în El.

Şi toţi aceştia sunt îndreptăţiţi. Moartea lui Hristos ne împacă cu Dumnezeu. “El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregei lumi” (1 Ioan 2:2). Moartea Sa a asigurat iertarea şi viaţa pentru toţi. Nimic nu poate împiedica mântuirea lor decât propria lor voinţă pervertită. Oamenii trebuie să se smulgă din mâna lui Dumnezeu pentru a fi pierduţi.

Cu atât mai mult deci, cei care acceptă jertfa sunt îndreptăţiţi. “Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.”

“Iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” Nu am citit noi oare în rugăciunea lui Hristos pentru ucenicii Săi, nu numai pentru cei care erau în grădină cu El, ci de asemenea pentru cei care vor crede în El prin cuvântul lor, deci şi pentru noi: “Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu”? Petru a spus că este părtaş al slavei ce va fi arătată. Dumnezeu nu a lăsat nimic nefăcut. Tot ceea ce Hristos are avem şi noi – dacă îl acceptăm pe El. Tot ceea ce rămâne este ca să fie arătată. “De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu.” Când Dumnezeu întreabă poporul Său: “Ce aş mai fi putut face viei mele, şi nu i-am făcut?”, cine va îndrăzni să spună că a lăsat ceva nefăcut?

Toate lucrurile sunt ale noastre. – Dar am anticipat cuvintele apostolului. Să-l ascultăm: “El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?”

“Cum nu ne va da?” Adică, cum ar putea să nu ne dea toate lucrurile? Dându-ni-L pe Hristos nouă, şi pentru noi, Dumnezeu nu putea face altfel decât să ne dea toate lucrurile, “pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El” (Col. 1:16, 17).

“Nimeni să nu se fălească dar cu oameni, căci toate lucrurile sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare; toate sunt ale voastre, şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu” (1 Cor. 3:21-23). Aceasta, deci, răspunde întrebării: “Cine va fi împotriva noastră?” Totul este în favoarea noastră. “Căci toate aceste lucruri se petrec în folosul vostru” (2 Cor. 4:15).

Odată, un general a trimis guvernului următoarea telegramă: “Am întâlnit inamicul. Sunt ai noştri”. Oricare copil al lui Dumnezeu are privilegiul de a spune aceleaşi cuvinte. “Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos” (1 Cor. 15:57).

“Şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). Prin aceasta ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu. Indiferent cât de întunecate şi ameninţătoare ar părea să fie lucrurile, dacă suntem în Hristos, ele lucrează pentru noi, nu împotriva noastră.

Ne apropiem de sfârşitul capitolului opt din Romani. Acesta este muntele Pisga al epistolei, deoarece din acest loc ochiul credinţei vede realitatea pământului promis. În acest punct s-ar impune un foarte scurt rezumat al celor studiate până acum. Prezentarea următoare este probabil cea mai succintă.

În primul capitol descoperim tema epistolei, exprimată în câteva cuvinte: Evanghelia lui Hristos, puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Aceasta se adresează atât evreilor cât şi neamurilor, fiind propovăduită prin lucrările lui Dumnezeu. Starea oamenilor care au refuzat să-L cunoască pe Dumnezeu este apoi prezentată.

Capitolul 2 ne arată că inima tuturor este la fel; că toţi urmează să fie judecaţi după unul şi acelaşi standard; şi că mărturisirea de credinţă şi cunoaşterea nu reprezintă în sine o recomandare înaintea lui Dumnezeu pentru nimeni. Ascultarea de legea lui Dumnezeu este singurul semn distinctiv ce caracterizează pe un adevărat israelit şi pe un moştenitor al lui Dumnezeu.

Capitolul 3 subliniază ideile anterioare şi în mod special faptul că nu există nici un om care să asculte. “Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.” Dar cu toate acestea există speranţă pentru toţi, căci neprihănirea legii este pusă în şi asupra tuturor celor care cred în Hristos, astfel încât omul este făcut împlinitor al legii prin credinţă. Acelaşi Dumnezeu îndreptăţeşte atât pe evrei cât şi pe neamuri în acelaşi fel, prin credinţă. Credinţa nu este un înlocuitor al ascultării de lege, ci mijlocul prin care este posibilă aceasta.

În capitolul 4 Avraam este prezentat ca exemplu al neprihănirii ce se capătă prin credinţă. Tot din acest capitol aflăm că, credinţa în moartea şi învierea lui Hristos este singura cale prin care se poate moşteni făgăduinţa făcută strămoşilor noştri, făgăduinţă care include nimic mai puţin decât stăpânirea pământului înnoit. Binecuvântarea lui Avraam este binecuvântarea care vine prin crucea lui Hristos. Şi deoarece făgăduinţa făcută lui Israel nu reprezenta decât repetarea făgăduinţei făcută lui Avraam, ajungem la concluzia că Israel este format din aceia, provenind din fiecare popor, care câştigă biruinţa asupra păcatului prin crucea lui Hristos.

Abundenţa dragostei şi a harului, precum şi mântuirea prin viaţa lui Hristos, ar putea fi cea mai scurtă caracterizare a capitolului 5.

Ideea de creaturi noi în Hristos ar putea constitui pentru cititorul devotat ideea principală a capitolului 6. Aici este prezentată moartea, îngroparea, învierea şi viaţa cu Hristos.

În capitolul 7 descoperim cât de strânsă este legătura dintre Hristos şi cei credincioşi. Ei sunt căsătoriţi cu El, astfel încât sunt “mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui”. Lupta prin care se obţine eliberarea de sub stăpânirea primului soţ – trupul păcatului – este viu prezentată.

Capitolul 8, cununa acestei cărţi, descrie binecuvântările fiului lui Dumnezeu născut liber. Speranţa viitoarei nemuriri se bazează pe posedarea cu adevărat, prin Duhul, a vieţii şi slavei pe care o are Hristos în prezent. Cei care sunt în Hristos sunt predestinaţi slavei veşnice. Şi astfel ajungem la:

 

Strigătul de biruinţă; o slăvită încredinţare – Romani 8:31-39

31 Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? 32 El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? 33 Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela, care-i socoteşte neprihăniţi! 34 Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi! 35 Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? 36 După cum este scris: “Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” 37 Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. 38 Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, 39 nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.

Totul este pentru noi. Apostolul a pus întrebarea: “Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Răspunsul cu siguranţă este: “Nimeni”. Dumnezeu este mai mare decât toţi, nimeni nu poate smulge ceva din mâna Sa. Dacă El, care are puterea de  a face toate lucrurile să lucreze împreună spre bine, este pentru noi, atunci cu siguranţă totul este pentru noi.

Dar adesea în mintea oamenilor se ridică întrebarea: “Este oare Dumnezeu cu adevărat de partea noastră?” De multe ori oamenii din răutate Îl acuză de împotrivire; şi chiar creştinii declaraţi cred uneori că Dumnezeu lucrează împotriva lor. Când apar problemele ei îşi închipuie că Dumnezeu luptă împotriva lor. Însă acum, la această întrebare s-a răspuns odată pentru totdeauna printr-o demonstraţie, şi anume prin faptul că Dumnezeu este Cel care ni se dă şi care îndreptăţeşte. Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? O va face oare Dumnezeu care-i îndreptăţeşte? Imposibil. Dar Dumnezeu este singurul din univers care are dreptul de a ridica pâră împotriva cuiva; şi deoarece El îndreptăţeşte în loc să condamne înseamnă că noi suntem liberi. Suntem liberi dacă credem aceasta. Pe cine îndreptăţeşte El? Pe “cei nelegiuiţi”. Aceasta nu lasă nici o urmă de îndoială în privinţa faptului că El ne îndreptăţeşte.

Dar ce putem spune despre Hristos? Ne va condamna El? Cum ar putea s-o facă când El s-a dat pentru noi? Însă El s-a dat pentru noi împlinind voia lui Dumnezeului (Gal.1:4). “Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). El este viu pentru a ne îndreptăţi şi stă la dreapta lui Dumnezeu pentru noi. El se interpune între noi şi moartea pe care o merităm. Astfel, acum nu există nici o condamnare pentru cei care sunt în Isus Hristos.

“Dar”, zice cineva, “Satana vine la mine şi mă face să mă simt atât de păcătos încât Dumnezeu este mânios şi nu mai este speranţă pentru mine.” Ei bine, de ce îl asculţi? Îi cunoşti caracterul. El “este mincinos şi tatăl minciunii”. Ce treabă ai tu cu el? Lasă-l să te acuze de tot ce vrea; nu el este judecătorul. Dumnezeu este judecătorul, iar El îndreptăţeşte. Singurul scop al lui Satana este de a înşela oamenii şi de a-i atrage în păcat, convingându-i apoi că totul e bine. Fii sigur deci că el nu va spune niciodată unui om care nu a primit iertarea că este păcătos. Dumnezeu face lucrul acesta prin Duhul Său, pentru ca omul vinovat să poată accepta iertarea pe care El o oferă fără plată.

Deci, situaţia se prezintă astfel: atunci când Dumnezeu îi spune unui om că este păcătos, o face pentru ca omul să primească iertarea Sa. Dacă Dumnezeu spune că un om este păcătos, atunci el este păcătos, şi se cuvine ca acesta să recunoască, dar “sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat”. Şi aceasta este adevărat indiferent cine ne spune că suntem păcătoşi. Să presupunem că Satana ne spune că suntem păcătoşi; noi nu trebuie să stăm de vorbă cu el sau să ne oprim chiar şi o secundă pentru a discuta despre aceasta; putem ignora acuzaţia, mângâindu-ne cu asigurarea că sângele lui Hristos ne curăţă de orice păcat.

Dumnezeu nu condamnă nici chiar atunci când convinge de păcat; şi nu e treaba nimănui altcuiva să condamne. Dacă oamenii condamnă, condamnarea lor nu are nici o putere. Prin urmare nu este nici o condamnare pentru cei care se încred în Domnul. Chiar şi acuzaţiile lui Satana ne pot încuraja; pentru că putem fi siguri că el nu va spune niciodată unui om că este păcătos, atâta timp cât omul acela este în puterea sa. Deoarece Dumnezeu este pentru noi, totul este pentru noi.

Iubire veşnică. – “Domnul mi Se arată de departe: «Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!»” (Ier.31:3). Din moment ce aşa stau lucrurile “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Iubirea Sa este veşnică şi nu se schimbă. Iar dragostea Sa este pentru noi; de aceea nimic nu ne poate despărţi de ea. Prin alegerea noastră conştientă o putem respinge, dar chiar şi atunci dragostea Sa rămâne la fel; numai că în acest caz singuri ne-am îndepărtat de ea. “Dacă suntem necredincioşi, totuş El rămâne credincios, căci nu se poate tăgădui singur” (2 Tim. 2:13). Ne va despărţi necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia de dragostea lui Hristos? Imposibil, căci tocmai în aceste împrejurări dragostea Sa pentru noi s-a manifestat. Nici chiar moartea nu ne poate despărţi de dragostea Sa, din moment ce El atât de mult ne-a iubit încât s-a dat pe Sine Însuşi ca să moară pentru noi. Moartea este chezăşia dragostei Sale. Păcatul, care ne desparte de Dumnezeu, nu ne separă de dragostea Sa, deoarece “Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi”. “Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5:21).

“Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.” Aşa trebuie să fie din moment ce totul este pentru noi. Deoarece Hristos a suferit de foame, a fost în  strâmtorare, în primejdie şi a trecut chiar prin moarte pentru ca să ne elibereze, toate aceste lucruri sunt pentru noi. Prin moarte a obţinut El biruinţa pentru noi; de aceea chiar şi în moarte noi obţinem o biruinţă deplină. Cei pe care Satana îi persecută până la moarte obţin cea mai mare biruinţă asupra sa. Ceea ce pare a fi o biruinţă a lui Satana este de fapt înfrângerea sa cea mai zdrobitoare.

Iată cât de minunat s-a îngrijit Dumnezeu de mântuirea noastră! Este destul de uşor de văzut că, dacă Satana nu ne-ar împiedica cu nimic am fi mântuiţi. Dacă vrăjmaşul nostru ne-ar lăsa cu totul în pace, n-am avea nici o problemă. Aşa că în această situaţie am fi în siguranţă. Dar el nu vrea să ne lase în pace. El dă târcoale ca un leu care răcneşte, căutând pe cine să înghită. Foarte bine, Dumnezeu a aranjat astfel lucrurile încât chiar şi încercările sale de a ne distruge ne ajută. Moartea este cel mai rău lucru cu care Satana ne poate lovi şi chiar în aceasta suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. “Dar mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!”

O bună încredinţare. – “Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: «În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate şi încredere va fi tăria voastră»” (Is. 30:15). “Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început” (Ev.3:14). Credinţa noastră este biruinţa. Numai Dumnezeu este puterea şi mântuirea noastră. De aceea, puterea noastră izvorăşte din încrederea pe care o avem în El. “Încredeţi-vă în Domnul pe vecie, căci Domnul Dumnezeu este Stânca veacurilor (putere veşnică - trad. eng.)” (Is. 26:4).

Apostolul Pavel a suferit “în osteneli şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte”. El spune: “De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării; Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdie între fraţii mincinoşi. În osteneli şi necazuri, în priveghiuri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte” (2 Cor. 11:24-27). Cu siguranţă el poate vorbi cu autoritatea unei bogate experienţe. Ascultaţi, dar, ce spune:

“Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”

Nici o teamă de viitor. – Numai pentru cei care cu bună ştiinţă resping dragostea lui Dumnezeu rămâne “doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii”. Hristos ne spune : “Nu vă îngrijoraţi de ziua de mâine”. El nu doreşte ca mintea noastră să fie stăpânită de teamă şi presimţiri rău prevestitoare. Unii oameni nu-şi găsesc niciodată liniştea, nici chiar în condiţiile cele mai favorabile, deoarece se tem că se va întâmpla ceva groaznic. Însă nu are nici o importanţă ce se va întâmpla, din moment ce nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nu pot să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru. Suntem asiguraţi că atât lucrurile viitoare, cât şi cele de acum sunt ale noastre (1 Cor.3:22). Aşadar, în Hristos putem cânta:

 

“Binele sau răul poate să vină
Pentru mine este bine,
Sigur de a Te avea pe Tine în toate,
De a avea totul în Tine.”