Apa vie

Relatarea întrevederii dintre Hristos şi femeia din Samaria ne oferă o copleşitoare dovadă a devotamentului Său faţă de lucrarea ce i se încredinţase. Flămând şi ostenit de călătorie, pe când ucenicii se aflau în Sihar să cumpere de-ale gurii, s-a aşezat pe la amiază lângă fântâna lui Iacov unde femeia a venit să scoată apă. Cererii Sale de a-i da să bea femeia i-a răspuns cu uimire, neînchipuindu-şi că un iudeu poate dori ceva din partea unui samaritean. N-a fost un început tocmai favorabil, însă, dincolo de superstiţie şi ignoranţă, Hristos a recunoscut nevoia spirituală a acestui suflet cuprins de întuneric, năzuind să-i deschidă calea spre nepreţuita comoară care e dragostea Tatălui.

Isus nu i-a cerut să revină după ce se va fi odihnit şi întremat şi nici nu i-a dat de înţeles că, dacă va fi în stare să strângă o adunare vrednică de un asemenea efort, le va vorbi oamenilor despre câteva adevăruri foarte importante, ci a purces la a-şi face cunoscute lucrarea şi caracterul fie şi numai acestei singure persoane. Femeia nu părea unul dintre cele mai promiţătoare subiecte câtă vreme trăia în păcat şi, cu gândul la avantaje vremelnice, nu-şi dorea apa vieţii decât pentru a nu mai fi nevoită să vină până la fântână ca să nu mai vorbim că, judecând, pe de altă parte, după modul ei de a se băga în vorbă cu lucruri neînsemnate, nu dădea niciun semn cum că ar fi pregătită să primească profundele adevăruri spirituale pe care Isus căuta să i le dezvăluie.

Cu toate acestea, samariteanca este unul dintre puţinii oameni în faţa cărora Hristos a afirmat explicit că este Mesia. Cuvintele Sale aveau, în cele din urmă, să-i pătrundă în inimă. Importantă, de-acum, era dimensiunea spirituală; îl recunoscuse în Hristos pe Cel de care avea nevoie şi, lăsându-şi găleata, s-a dus să-şi aducă vecinii şi prietenii înaintea Mântuitorului.

Femeia din Samaria e reprezentativă în ce priveşte marea majoritate a celor ce aud cuvântul Domnului. Lucrurile lumeşti ne înceţoşează mintea până acolo încât ele alungă cu totul ceea ce ne aduce în adevăr pacea. Domnul e nerăbdător să ni se dezvăluie, însă orice mărunţiş e în stare să ne distragă numaidecât atenţia de la ceea ce ne spune El. În ciuda acestui fapt, nu renunţă. Dacă n-ar avea nimic de preţ să ne dea, poate că Domnul ar fi ispitit să nu mai depună atâta efort în a ne face atenţi, însă întrucât ceea ce ne oferă e mai nepreţuit decât îşi poate omul închipui vreodată, El nu poate, spre binele nostru, să ne refuze darul. Iar noi, dacă i-am cunoaşte valoarea, n-am mai sta nicio clipă pe gânduri în a ne bucura pe deplin de acesta.

Hristos i-a spus femeii din Samaria: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, şi Cine este Cel ce-ţi zice: «Dă-Mi să beau!» tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar dat apă vie.“ Să observăm cum vorbeşte Hristos despre aceşti paşi ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles, mai presus de orice îndoială. Dacă femeia ar fi ştiut care este darul lui Dumnezeu, fireşte că l-ar fi cerut. Oricine poate să creadă. Tot atât de firesc este, însă, ca El să răspundă acestei cereri. Să ne amintim, căutând să înţelegem ce este apa vie şi dorindu-ne să bem noi înşine din ea, că Domnul se aşteaptă să o cerem, spunându-ne că îndată ce o vom cere, vom şi avea parte de ea. E tot atât de firesc din partea Sa să ne ofere apa vie, pe cât e de firesc ca noi să ne-o dorim şi, mai cu seamă, datorită puterii care lucrează în noi, cea în măsură să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim (Efeseni 3:20).

„Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa vecinică.“ Iată mulţumirea desăvârşită, nespusa plinătate a vieţii, bucuria veşnică şi mântuirea de-a pururi. Cât de nepricepuţi am fost mereu în a şti să preţuim cum se cuvine ceea ce vrea să facă Hristos pentru credincioşii Săi, viaţa minunată pe care îşi doreşte să le-o dăruiască. Voia Sa nu e aceea ca ai Lui să nutrească năzuinţe neîmplinite, nici să flămânzească ori să înseteze în zadar după binecuvântări de nedobândit. „Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!“ (Matei 5:6). Binecuvântarea lui Moise asupra lui Neftali le este dată tuturor copiilor lui Dumnezeu spre a fi „sătui de bunăvoinţă şi copleşiţi cu binecuvântări de la Domnul“ (Deuteronom 33:23). Isus spune: „Eu sunt Pânea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată.“ (Ioan 6:35).

Pe noul pământ va curge „un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, ieşind din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului“ (Apocalipsa 22:1). Acesta se revarsă din Însăşi Fiinţa lui Dumnezeu întrucât El este „izvorul de apă vie“. Pomul vieţii de pe cele două maluri îşi trage vitalitatea nesecată din râul vieţii. Va fi bine să bei din râul acela. Poeţii l-au cântat şi, oriunde şi-a săpat făgaş acest gând în inimile oamenilor, el a deşteptat o însetare pe care nimic altceva n-o poate domoli. Oricine bea din acest râu îşi va găsi slobozirea de tot răul, bucuria nespusă şi desfătarea veşnică. Nimănui nu i-ar trece prin minte să refuze a-şi ostoi setea din apa sa limpede ca cristalul dacă i s-ar oferi o asemenea şansă. Este revărsarea Înseşi Vieţii lui Dumnezeu, o revărsare a veşniciei şi a Cerurilor înseşi. Iată ce se scrie despre cei răscumpăraţi: „Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; [...] Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.“ (Apocalipsa 7:16, 17).

Toate aceste lucruri nu ni se spun pentru a naşte în noi hotărârea de a ne strădui să le dobândim. Întrucât ele se găsesc cu mult dincolo de orice hotar al închipuirii, nicio străduinţă omenească nu le poate ajunge. Şi ni se fac cunoscute nu ca străfulgerări ale vreunui viitor nesigur, ci ca realităţi imediate spre a le primi şi a ne bucura de ele: „Căci toate lucrurile sunt ale voastre: [...] fie lucrurile de acum, fie cele viitoare.“ (1 Corinteni 3:21, 22). „Darul ceresc“ trebuie gustat acum, iar „puterile veacului viitor“ trebuie încercate astăzi. (Evrei 6:4, 5). „Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!“ (Apocalipsa 22:17). Oamenilor acestei lumi şi nouă înşine, Isus ne spune: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea.“

A bea din apa vie e totuna cu a bea din viaţa lui Dumnezeu. Ce minunată împrejurare pentru om! Este privilegiul nostru acela de a ne umple cu viaţa lui Dumnezeu şi de a o primi tot atât de uşor şi de firesc pe cât am bea apă atunci când ne este sete. Viaţa Sa e în toate darurile Sale aşa încât chiar şi atunci când ne astâmpărăm setea cu apă curată, bem, de fapt, din viaţa Sa. Sunt, însă, atâtea alte lucruri după care însetăm pe lângă cele menite să ne satisfacă nevoile trupeşti. Toate dorinţele noastre, ambiţiile, nemulţumirile, îndreptăţite sau nu, izvorăsc din setea sufletului, o sete pe care n-o poate stinge decât Hristos. „Şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată.“

Să nu credem că, fiind nevrednici, ar fi o îndrăzneală din partea noastră să venim şi să bem. Îndrăzneala ar fi, dimpotrivă, aceea de a nu bea. Aceasta e nemulţumirea Domnului. Să nu şovăim, prin urmare, în a accepta de a lua din această apă, fără plată. „«Miraţi-vă de aşa ceva, ceruri [...]» zice Domnul. «Căci poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, cari nu ţin apă.»“ (Ieremia 2:12, 13).

Nu trebuie să ne temem niciodată că drepturile cu care ne învrednicesc Scripturile sunt mai presus de noi, păstrate fiind pentru alţii, mai merituoşi, pesemne. Dorinţa lui Dumnezeu în ce ne priveşte pe fiecare dintre noi nu cunoaşte limite, dorinţă pe care însetează El Însuşi să o vadă înfăptuită. Dumnezeu nu se mulţumeşte să vadă că oamenii trăiesc departe de El, acolo unde binecuvântarea Sa nu străbate mai mult decât un firav pârâiaş. El vrea ca oamenii să trăiască lângă Fântână, la izvor, unde este întotdeauna belşug. Hristos a venit pe pământ tocmai pentru ca această dorinţă să devină realitate. Oamenii au rătăcit de la Dumnezeu, fiecare pe calea sa, iar Hristos a venit să ne arate ce înseamnă să locuieşti la Fântână. „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.“ El Însuşi a băut din Fântâna vieţii; iar ceea ce s-a descoperit în El n-a fost altceva decât viaţa Tatălui pentru ca, dovedindu-ne cât de plăcută este, să ne invite, acum, la a o primi noi înşine.

„Dar noi suntem păcătoşi şi departe de Dumnezeu“, vom spune. Aceasta nu e o piedică. „Dar acum, în Hristos Isus, voi, cari odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos.“ (Efeseni 2:13). Izvorul a fost deschis pentru păcat şi necurăţie (Zaharia 13:1). Păcatul s-a săvârşit prin părăsirea Fântânii. „În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră.“ Mântuirea stă în întoarcerea la Dumnezeu întrucât El Însuşi este mântuirea noastră. Nimic nu e neîmplinit sau nefolositor în privinţa mântuirii. Ea este tot atât de desăvârşită pe cât e Dumnezeu Însuşi, întrucât ea este El Însuşi. Darul lui Dumnezeu este, prin urmare, El Însuşi. Ne hrănim cu ceea ce ne este de trebuinţă din Fiinţa Sa. Vom duce lipsă când acest râu va seca, dar nu înainte. Izvoarele Sale sunt propriile noastre izvoare. Dumnezeu este puterea vieţii noastre. El este cântarea noastră. El este „adâncul şi dulcele izvor al iubirii“. De aceea, vom scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii (Isaia 12:2. 3). Apă este din belşug, mai mult decât de ajuns pentru noi şi pentru toţi cei pe care dorim să-i ajutăm. Ne este îngăduit să tragem găleată după găleată ştiind că Domnul nu ne va lăsa niciodată de izbelişte. „Căci mare este în mijlocul tău Sfântul lui Israel.“

„Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, şi va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă.“ (Isaia 58:11). „Se satură de belşugul Casei Tale, şi-i adăpi din şivoiul desfătărilor Tale. Căci la Tine este izvorul vieţii.“ (Psalmi 36:8, 9). Doar cei ce beau din Hristos acum şi găsesc curăţirea de păcat în fântâna vieţii Sale vor putea bea din râul ce iese din scaunul de domnie. Pe când cei ce nu doresc să bea din el acum nu vor găsi de cuviinţă să bea din el nici atunci. Prezenţa lui Dumnezeu naşte slava şi năzuinţa spre Ceruri, iar Hristos este strălucirea slavei Sale. Slava ne este dată gratuit prin Hristos (Ioan 17:22) şi, astfel, primindu-l pe El, suntem izbăviţi de sub puterea întunericului şi strămutaţi în Împărăţia Fiului dragostei lui Dumnezeu astfel încât puterile lumii ce va să vină să lucreze în noi şi să ne facă vrednici pentru a deveni părtaşi ai moştenirii sfinţilor, în lumină (Coloseni 1:12, 13). Dacă nu bem, aşadar, din Hristos acum, găsindu-l de folos, se prea poate să rătăcim din împrejurimile Cerurilor tulburându-ne pacea în duh. Avem înlesnirea de a încerca acum bucuriile celui izbăvit şi de a hotărî dacă ne facem părtaşi acestora ori ba. Cei ce se leapădă de ele în această viaţă o fac pentru totdeauna. Nu vom avea niciun motiv în a-l acuza pe Domnul cum că, fiind părtinitor, ne-a ascuns câte făgăduinţe sunt în Ceruri. Nimeni nu va putea spune: „Dacă am fi ştiut cât de bine e, am fi ales altă cale“, întrucât ceea ce e de dorit în Ceruri ne-a fost deja oferit pe pământ prin Isus Hristos. Putem afla încă de aici ce înseamnă să nu mai însetezi.

„Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura. Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El.“ (Ioan 7:38, 39). Dumnezeu ni se împărtăşeşte prin Duhul Său şi, prin acesta, el locuieşte în trupul muritor. Aceia al căror om din lăuntru este întărit cu Duhul Lui îl primesc pe Hristos în inimile lor şi sunt plini de toată plinătatea lui Dumnezeu (Efeseni 3:16-19). Astfel, Fântâna vieţii este în ei şi se revarsă în râuri de binecuvântare, râuri de apă vie. Hristos a fost plin de Duh, iar râurile de apă vie au ţâşnit din El în Ceruri. Astfel El a făcut ca femeia din Samaria să bea apa vie astfel încât să nu-i mai fie sete în veac.

Cei ce trudesc alături de Hristos au de învăţat cu acest prilej. Nu poţi lăsa apa vie să se reverse prin tine spre mântuirea altora câtă vreme nu eşti tu însuţi întremat şi întărit. „Cel ce udă pe alţii va fi udat şi el.“ (Proverbe 11:25). Aşa a fost şi în cazul lui Isus. Când a început să-i vorbească femeii, era flămând şi ostenit, însă slujind nevoii acesteia s-a întremat şi întărit, astfel încât, atunci când s-au întors ucenicii şi l-au îndemnat: „Învăţătorule, mănâncă!“, El le-a putut spune: „Eu am de mâncat o mâncare, pe care voi n-o cunoaşteţi.“ Ei au presupus că altcineva îi adusese să mănânce, însă mâncarea Sa fusese aceea de a face voia Tatălui. Dumnezeu nu-i cheamă pe oameni să se lase fără vlagă în slujba Sa, ci să bea din Fântâna vieţii şi să-i aducă slavă prin a îngădui râului dătător de viaţă să curgă prin ei, săturându-le sufletul chiar în locuri fără apă şi dând din nou putere mădularelor lor pentru o viaţă de binecuvântări şi binevoitoare slujire a celorlalţi.

19 ianuarie 1899