Cum să nu credem

Capitolul al nouălea din Ioan oferă un minunat contrast între simplitatea credinţei şi zăpăcitoarele cotituri ale necredinţei. Isus vindecă un orb din naştere, al cărui mod eficace de a înfrânge sofistica fariseilor arată că minunea lui Hristos îi limpezise nu doar vederea, ci şi cugetul. Duhul odihnindu-se peste Isus, „duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul“, a fost acelaşi care l-a uns să propovăduiască „orbilor căpătarea vederii“ (Luca 4:18). Lucrarea lui Hristos în slujba oamenilor nu se săvârşeşte doar în parte. Orice fel de orbire este opera Satanei iar „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.“

Trecând pe lângă orb, ucenicii l-au întrebat: „«Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?» Isus a răspuns: «N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui; ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimes; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze. Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii.»“

Sunt cuvinte în măsură să ne dea o idee cu privire la motivul pentru care Dumnezeu îngăduie ca oamenii să fie năpăstuiţi de boli şi slăbiciuni. Totul se întâmplă din pricina păcatului, însă nicidecum drept răzbunare ori represalii. Scopul nu e acela de a pedepsi, ci pentru ca lucrările lui Dumnezeu să se arate în noi. Acest fapt e cât se poate de limpede în cazul orbului. „Lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii.“ (Evrei 4:3), iar una dintre aceste lucrări a fost aceea de face „să lumineze lumina din întunerec“. Ce a făcut ca lumina să lumineze la început? Avem răspunsul în consemnarea lui Ioan: „Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii.“ Fiind, însă, Lumina lumii, Isus a săvârşit lucrările Celui ce-L trimisese; prin urmare, ştim că atunci când Dumnezeu a spus: „Să fie lumină!“, lumina a luminat întrucât Dumnezeu Însuşi este lumină.

Lumina aceasta nu e menită a se dezvălui doar ochiului, ci, în egală măsură, privirii spirituale. „Căci Dumnezeu, care a zis: «Să lumineze lumina din întunerec», ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.“ (2 Corinteni 4:6). Operaţia e similară în ambele ipostaze ale luminii. Dumnezeu Însuşi este lumină şi, ca atare, luminează. Oricine vede lumina soarelui, vede lumina care luminează din întuneric şi, astfel, vede lumina lui Dumnezeu. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu.“ Dar oricine recunoaşte strălucirea lui Dumnezeu în lumină îşi deschide, totodată, inima către această strălucire, iar aceasta îi va străluci în inimă ca o lumină spirituală. Dumnezeu este, pe de altă parte, Duh şi, prin urmare, poate fi văzut duhovniceşte; aşa încât oricine i se închină în duh şi adevăr umblă cu atât de mult în lumină, cu cât duhul îi e superior trupului în capacitatea sa de a-l vedea pe Dumnezeu. Pe când ochiul trupesc nu poate vedea decât reflexii, strălucirea din inimă ne dă „lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos“. Astfel devine realitate binecuvântatul adevăr care este Isus Hristos, Lumina lumii. „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întunerec, minţim, şi nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.“ (1 Ioan 1:6, 7).

Toate acestea le-au fost date oamenilor atunci când lumina a luminat din întuneric la început, căci lucrările au fost isprăvite încă de la întemeierea lumii, însă, din pricina necredinţei, oamenii n-au mai ajuns să găsească odihna pe care le-o pregătise desăvârşirea lucrărilor lui Dumnezeu; a fost necesar, prin urmare, „să se arate în lucrările lui Dumnezeu“ din nou şi din nou. Aşa cum Dumnezeu a poruncit luminii să lumineze din întuneric, îngăduind să răsară lumina propriei Sale vieţi, Dumnezeu n-a făcut decât să se dezvăluie, pur şi simplu, pe Sine în toate lucrările Sale. Lucrarea creaţiei a fost, ca atare, cea mai deplină manifestare a existenţei Lui în relaţie cu intelingenţa creată. Tot ceea ce a trebuit să facă Hristos, aşadar, pentru a împlini lucrările lui Dumnezeu a fost să trăiască viaţa lui Dumnezeu.

Toate faptele Sale minunate s-au săvârşit ca dezvăluire a acestei vieţi. Aşa încât, atunci când i-a redat vederea orbului din naştere, n-a făcut decât să arate cine este El, Lumina lumii. Doar aşa putem, la rândul nostru, împlini lucrările Celui ce ne-a trimis, precum l-a trimis pe Isus Hristos, pe noi în lume. Iudeii l-au întrebat pe Isus: „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?“ Iar Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimes El.“ (Ioan 6:28. 29). A crede în cineva înseamnă a-l primi. Lăsându-l pe Isus să sălăşluiască în noi, vom săvârşi noi înşine, asemenea Lui, lucrările lui Dumnezeu. Asigurându-ne că El locuieşte în inima noastră prin credinţă – ceea ce ne este la îndemână, câtă vreme bate la uşa fiecărei inimi cerând să fie lăsat înăuntru – lucrările lui Dumnezeu se vor înfăptui mai presus de orice îndoială. „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.“ (Ioan 1:12).

Dând lumină lumii, Dumnezeu se dă pe Sine Însuşi, însă oamenii nu ştiu să preţuiască acest dar, aşa încât e pus în situaţia de a se manifesta cu atât mai vădit. El nu-şi retrage darul atunci când bunătatea Îi este întâmpinată cu dispreţ, ci caută să lase în sufletul şi cugetul oamenilor urma nepreţuitului Său har. Tocmai de aceea îngăduie, uneori, ca oamenii să trăiască ororile întunericului, pentru a înţelege mai bine binecuvântarea inestimabilă a luminii. Omul din lecţia noastră s-a născut fără darul vederii pentru ca, într-o bună zi, să poată încerca bucuria de a vedea lumina la care semenii săi închideau ochii. Dacă n-ar fi suferit atâţia ani de orbire, poate că, asemeni celorlalţi, ar fi dispreţuit Lumina lumii; totuşi, precum s-a întâmplat, minunata lucrarea a lui Dumnezeu s-a arătat în el.

Să observăm cum încăpăţânata necredinţă a iudeilor se baricadează îndărătul unei întrebări fără răspuns: „Cum l-a făcut Isus pe orb să vadă?“ Nu puteau tăgădui faptul, deşi se străduiau din răsputeri, revenind în mod repetat asupra unei dificultăţi pe care, în ultimă instanţă, şi-o creau ei înşişi: „Cum se poate aşa ceva?“ (vezi versetele 10, 15, 19, 26). Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi lui Nicodim: „Cum se poate naşte un om bătrân?“ Nimeni nu poate şti cum lucrează Dumnezeu. Dacă înţelegerea noastră ar fi infinită, am şti cum a fost creată lumea, cum s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu într-un prunc şi apoi s-a ridicat din morţi, însă, o dată ce nu e aşa, nu ştim cum se săvârşesc lucrările lui Dumnezeu. Nu ştim cum creşte iarba şi nu ştim cum locuieşte Dumnezeu în inima omenească, dar nu avem nicio îndoială că aşa este. Putem fi doar asemeni omului din învăţătură: „Eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.“ N-avem cum să ştim în ce fel luminează Dumnezeu în inimile noastre lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos, însă de vreme ce a luminat asupra tuturor şi doar mintea necredincioasă este orbită (2 Corinteni 4:3, 4), orice om are certitudinea că El ne luminează întocmai şi că, deşi eram orbi, acum vedem.

Credinţa pe care Dumnezeu le-o cere oamenilor e chibzuită, întrucât are de a face cu faptele. Dumnezeu nu ne cere să practicăm ceea ce înţeleg unii prin credinţă, anume un soi de exerciţiu mental misterios menit să scoată la lumină nu se ştie ce din nimic. El nu ne cere decât să acceptăm faptele create pentru a ne odihni pe lucrările isprăvite încă de la întemeierea lumii. Nechibzuită este mai curând necredinţa. Dacă vreun satiric isteţ ar încerca să surprindă smintelile necredinţei, n-ar izbuti nici pe departe s-o facă de râs aşa cum au făcut-o iudeii din capitolul al nouălea din Ioan pentru totdeauna atunci când s-au dat de ceasul morţii să tăgăduiască simplul fapt că Hristos îi redăduse orbului vederea. În ce priveşte credinţa prost înţeleasă, o asemenea învăţătură e cum nu se poate mai convingătoare. O atare pildă şi argumentele folosite cu acest prilej li se adresează, fără îndoială, tuturor celor cărora mărturiile limpezi ale adevărului li se par incomode.

Să luăm aminte la cât de metodic s-au petrecut lucrurile. Mai întâi, Fariseii au întrebat cum se săvârşise minunea. Când li s-a spus ce mijloace fuseseră folosite, au socotit că un asemenea fapt e cu neputinţă întrucât Vindecătorul venea împotriva concepţiei lor despre Dumnezeu, precum şi a regulilor prescrise de Sabat. Apoi, când omul şi-a exprimat convingerea că Hristos este un profet, s-au îndoit de adevărul spuselor sale, refuzând să creadă că el se născuse într-adevăr orb. Hotărâţi să dea afară din sinagogă pe oricine mărturiseşte că Isus este Mesia, i-au luat, după aceea, la întrebări, pe părinţii celui vindecat. Deşi s-au ferit să mărturisească lucrarea lui Hristos, aceştia n-au lăsat nici ei loc de îndoială cu privire la faptul că fiul lor fusese orb din naştere şi acum vedea. Vrând să se arate pătrunşi de cucernicie şi recunoscând, în cele din urmă, că fusese într-adevăr vorba despre o minune, l-au chemat din nou pe om pentru a căuta, de această dată, să-i insufle o sfântă groază faţă de păcătosul ce-i restabilise vederea. Păcătos sau nu, însă, acesta nutrea o cuviincioasă recunoştinţă faţă de binefăcătorul său, aşa încât i-a întrebat pe Farisei dacă nu cumva motivul preocupării lor este acela de a deveni ei înşişi ucenicii lui Hristos. „Ei l-au ocărât.“ Lumina ce luminase în viaţa acestui om era Hristos Însuşi, fapt lămurit prin aceea că vorbea, iată, cu aceeaşi limpezime şi înţelepciune de care Hristos Însuşi dădea dovadă. În cele din urmă, Fariseii au recurs la argumentul suprem şi l-au dat afară din sinagogă. Lumina se descoperise în el, însă mai marii vremii urau lumina, drept care au alungat-o de la ei.

Cel ce alege întunericul în locul luminii şi doreşte să afle cum te poţi îndemna şi întări în necredinţă n-are decât să urmeze pilda iudeilor. Refuză să accepţi orice fapt, oricât de evident,  câtă vreme explicaţia mijloacelor prin care s-a produs acesta nu te mulţumeşte. Nu crede în nimic din ceea ce nu înţelegi. Atunci când alţii, în simplitatea lor, cred în Cuvântul lui Dumnezeu şi găsesc în El vindecare şi putere, nu le asculta mărturia decât dacă îţi pot explica în ce fel s-a întâmplat cutare sau cutare lucru. Dacă eforturile tale nu izbutesc să le zdruncine încrederea, ocărăşte-i. Şi, dat fiind că se prea poate ca acest lucru să nu-i afecteze, în măsura în care ai puterea, dă-i, în ultimă instanţă, afară. Se vor găsi întotdeauna destui să-ţi ţină partea, căci te poţi baza, fără îndoială, pe majoritatea polemiştilor şi înţelepţilor lumii, iar când te vei găsi, în sfârşit, alături de „necredincioşi“ (Apocalipsa 21:8, 22:15) de partea greşită a „zidului mare şi înalt“ ce înconjoară cetatea lui Dumnezeu, vei găsi, cel puţin, consolare la gândul că izbăviţii dinăuntrul acesteia nu-şi pot lămuri cum se face că sunt acolo.

2 martie 1899