Cuvinte de îmbărbătare

Cuvinte de îmbărbătare

„Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.“

Isus le era alături ucenicilor în persoană atunci când a rostit aceste cuvinte. Stătuse lângă ei în chip trupesc vreme de câţiva ani, iar aceştia îl priviseră, îl atinseseră, vorbiseră şi umblaseră cu El, însoţindu-L plini de dragoste. Prezenţa Sa se dovedise tot atât de reală pe cât de reali erau ei înşişi, iar acest fapt le umpluse sufletele de încântare. Acum, însă, le spunea fără înconjur că urmează să plece şi că ei nu-L pot urma. Acest fapt trebuie să le fi îndurerat, fără doar şi poate, inimile, căci puterea cuceritoare a lui Isus îi subjugase încă de la început iar, de când auziseră chemarea: „Veniţi după Mine!“, marea lor bucurie nu fusese alta decât aceea de a-I fi alături. Se simţeau de această dată asemeni unor copii a căror mamă deopotrivă iubită şi iubitoare le este răpită. Ştiindu-le inima înnegurată, Isus a rostit, aşadar, cuvintele de îmbărbătare rememorate mai devreme.

„Arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos“ este „fericita nădejde“ a tuturor adevăraţilor Săi ucenici (Tit 2:13). E mângâierea de care au nevoie toţi cei ce-şi jelesc apropiaţii seceraţi de moarte. Iată ce spune, prin mijlocirea Apostolului, Domnul Însuşi: „Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.“ (1 Tesaloniceni 4:13-18).

Încă un pasaj va lămuri cu atât mai bine lucrurile în ce priveşte făgăduinţa întoarcerii Sale. La patruzeci de zile după înviere, Isus şi-a călăuzit ucenicii afară din Ierusalim „până spre Betania“, vorbindu-le despre puterea datorită căreia urmau să-i fie martori. „După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălţat la cer, şi un nor L-a ascuns din ochii lor. Şi cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer, pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb, şi au zis: «Bărbaţi Galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.»“ (Fapte 1:9-11).

Înţelegem foarte limpede, date fiind aceste afirmaţii, că Isus are să vină din nou şi că această a doua venire va fi tot atât de reală pe cât a fost şi prima. „Acest Isus“ se va întoarce. Lucrurile nu se vor petrece în mod tainic, iar poporul Său nu va fi răpit pe ascuns. Nu: „glasul unui arhanghel şi trâmbiţa lui Dumnezeu“ vor face cunoscută a doua venire a lui Hristos, şi orice ochi îl va vedea, fie că doreşte ori nu (Apocalipsa 1:7), „căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului“ (Matei 24:27).

 

Rostul venirii lui Hristos

 

Faptul e de maximă importanţă. De ce va veni? Cărei necesităţi slujeşte ea? Că venirea Sa este necesară nu încape discuţie de vreme ce Domnul nu săvârşeşte nimic în zadar. Nu se va întoarce, fireşte, cu tot fastul şi splendoarea Cerurilor, alături de toţi îngerii Săi şi în sunet cutremurător de trâmbiţe degeaba. Rostul acestei veniri e lămurit foarte bine în textul nostru: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.“ Să citim aceste cuvinte în legătură cu ceea ce-i spusese Isus lui Petru şi ucenicilor în capitolul precedent (versetul 36): „Tu nu poţi veni acum după Mine, unde Mă duc Eu; dar mai târziu vei veni“ şi vom vedea, cum nu se poate mai clar, că numai prin a doua venire a lui Hristos în slavă vor putea ucenicii să-i fie din nou alături. Nu doar cei ce se va întâmpla să trăiască la vremea venirii Sale vor fi luaţi cu El, ci şi cei unsprezece cărora le vorbeşte acum. Ei nu pot fi cu Învăţătorul lor decât atunci când vor fi primiţi la a doua venire. Nu-l vor mai avea, până întoarcerea Sa, lângă ei.

Iată de unde şi nevoia de îmbărbătare. Câtă vreme se ştie că nimeni nu poate fi cu Hristos decât prin a doua Sa venire, toţi cei ce-L iubesc pe Domnul vor iubi în egală măsură şi revenirea Sa. Că nimeni nu poate fi cu Hristos altfel reiese din întreaga Biblie. Morţii nu sunt cu Hristos, întrucât „nu morţii laudă pe Domnul, şi nici vreunul din cei ce se pogoară în locul tăcerii“ (Psalmi 115:17). „Căci cel ce moare nu-şi mai aduce aminte de Tine.“ (Psalmi 6:5). „Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic, şi nu mai au nicio răsplată, fiindcă până şi pomenirea li se uită. Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor, de mult au şi pierit.“ (Eclesiastul 9:5, 6). Un vechi imn ne spune că „moartea este poarta către nemărginita bucurie“, însă Biblia arată că, de fapt, moartea este un vrăjmaş (1 Corinteni 15:26). De vreme ce ea e un vrăjmaş, înţelegem că nu prin mijlocirea ei suntem primiţi în Ceruri şi, ca atare, imnul greşeşte.

Mai mult, „prin păcat a intrat moartea“ (Romani 5:12). Dacă ar fi adevărat că moartea este poarta către nemărginita bucurie, concluzia ar fi aceea că, o dată ce moartea a intrat în lume prin păcat, păcatul însuşi ne deschide calea spre Ceruri; or, o asemenea gândire e într-atât de vădit falsă şi potrivnică Scripturii încât niciun om cu oarecare respect pentru Biblie n-o poate accepta. Ba încă: diavolul este cel ce are puterea morţii (Evrei 2:14). Prin urmare, dacă moartea ar fi calea spre a fi cu Hristos şi poarta către Ceruri, atunci poarta Raiului ar fi păzită de diavolul însuşi! Ar fi de-a dreptul monstruos fie şi numai să ne gândim la o asemenea inepţie. Trebuie să acceptăm, deci, faptul scriptural de bun-simţ că moartea este un vrăjmaş, marele vrăjmaş al stirpei omeneşti şi că Hristos a venit să ne izbăvească de ea. El a venit să o nimicească şi să-l zdrobească, deopotrivă, pe cel ce are puterea acesteia. Prin răstignirea şi învierea lui Isus, puterea morţii, ba mai mult, moartea însăşi e nimicită, iar a doua venire a lui Hristos nu e, pur şi simplu, decât împlinirea Golgotei. El Însuşi va veni şi ne va mântui (Isaia 35:4).

Îi vedem pe prietenii noştri îmbolnăvindu-se şi murind. Le vedem trupurile reci şi mute purtate la groapă şi ne dăm seama că orice lacrimă vărsată, procesiune funerară ori alai de suflete îndoliate nu fac decât să contrazică, o dată în plus, afirmaţia cum că moartea ne e prietenă. Poţi să faci speculaţii teologice pe această temă, însă atunci când te trezeşti faţă în faţă cu nemiloasa ei realitate, sfârşeşti, fără să vrei, prin a mărturisi tu însuţi că te confrunţi cu un vrăjmaş înverşunat şi hain. În astfel de clipe, singurul lucru care-i rămâne păgânului e acela de a se tângui amarnic – căci moartea nu poartă, în ce-l priveşte, nicio nădejde.  Creştinul, pe de altă parte, oricât s-ar întrista din pricina pierderii unui tovarăş drag, nu se lasă biruit, dat fiind că venirea lui Hristos îi aduce, dincolo de moarte, nădejde. El va veni. Aceasta e mângâierea celor ce-şi jelesc morţii. Cei despărţiţi prin moarte vor fi, astfel, readuşi împreună; căci la cea din urmă trâmbiţă, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, iar cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh. Şi aşa vom rămâne de-a pururi cu Domnul. Aceasta este singura cale şi tocmai de aceea făgăduinţa lui Hristos cum că va veni din nou ne aduce atâta binecuvântată mângâiere.

Cu Domnul de-a pururi! Da, aceasta e îmbărbătarea supremă. Prietenii se vor reîntâlni la venirea Domnului, însă numai prezenţa Sa va aduce cu adevărat bucurie acestei întâlniri. Ne este dor de venirea Sa pentru a putea fi cu El. El vine pentru a ne primi la El. Să nu uităm acest lucru. Numai Hristos poate sfinţi orice prietenie pământească. „Dragostea e de la Dumnezeu“. Drept urmare, numai faptul că vom fi de-a pururi cu Domnul va face ca întâlnirea cu prietenii noştri să fie într-adevăr o fericire. Lumina prezenţei Sale le pune în umbră pe toate celelalte. În lipsa Lui, prietenii ne-ar fi, în fapt, vrăjmaşi.

 

 Pregătirea unui loc

 

„Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.“ Spre deosebire de noi, El ştie când locul poporului Său va fi pregătit. Şi ne-a spus că, la momentul potrivit, va veni după noi; trebuie să credem că se va ţine de cuvânt. Să ne închipuim pentru o clipă că am avea puterea de a ne face pe plac şi ne-am ridica la Ceruri înainte de a doua venire a lui Hristos – n-ar exista niciun loc pregătit pentru noi. Ne-am găsi, mai curând, în situaţia stingheritoare a unor oaspeţi sosiţi înainte de vreme. Nimeni nu e, însă, în primejdia de a trece prin aşa ceva întrucât Hristos ne încredinţează prin propriile Sale cuvinte că singura cale de a fi împreună cu El este aceea de a-L aştepta să se întoarcă pentru a ne lua cu El. Ştiind acest lucru, toţi adevăraţii Săi credincioşi se vor face părtaşi rugăciunii preaiubitului ucenic: „Vino, Doamne Isuse!“

 

Calea

 

Ne aflăm, cu toate acestea, în pericolul de a rosti această rugăciune fără a-i înţelege pe deplin semnificaţiile. Riscăm să uităm că Hristos este calea spre locaşurile cereşti; că nici unul dintre noi nu poate dobândi învierea celor drepţi decât dacă, la venirea Sa, vom fi „găsiţi în El“, nu având o neprihănire a noastră, „ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă“ (Filipeni 3:9). Nimeni nu poate veni la Tatăl, la scaunul de domnie al lui Dumnezeu „într-o lumină de care nu poţi să te apropii“ decât prin Hristos, care „a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu“ (1 Petru 3:18). Însă pentru ca, în ultima zi şi, astfel, în toată veşnicia, să ne găsim înaintea lui Dumnezeu şi să vedem faţa Lui, trebuie să ne apropiem încă de pe acum. Încă de pe acum trebuie să locuim sub ocrotirea Celui Prea Înalt şi la umbra Celui Atotputernic, câtă vreme ni s-au rânduit toate lucrurile, căci „acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos“ (Efeseni 2:13). „Căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh.“ Trebuie să venim la Dumnezeu şi să-L cunoaştem înainte de a-L vedea; iar Hristos este calea.

O, ce adâncă şi atotcuprinzătoare mângâiere în cuvintele lui Isus: „Eu sunt calea“! Cu toţii am păcătuit, „ne-am abătut“ şi nu mai ştim cum să-l găsim pe Dumnezeu. Ne-am întoarce cu bucurie acasă la Tatăl, dar nu mai ştim drumul. Isus spune: „Eu sunt calea“. Numele Său e Emanuel, Dumnezeu este cu noi, şi rămâne cu noi în toate zilele, până la sfârşitul lumii, astfel încât, chiar dacă rătăcim departe de Dumnezeu, iată, calea înapoi ne este oricând aproape. Oricât am rătăci, ea rămâne deschisă şi, chiar dacă ne pierdem, ne caută; „pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut“ (Luca 19:10). Ce cale nespusă aceea ce-şi caută singură rătăcitorul! Ce uşor e să ne întoarcem la Dumnezeu!

„Eu sunt calea.“ Nu ştii cum să găseşti ceea ce cauţi? Isus este calea. „Am o fire temătoare şi nu ştiu cum să mi-o înfrâng“, spun unii. „Eu sunt calea“, le răspunde Isus. Eşti împovărat de griji şi nu ştii cum să-ţi duci la bun sfârşit îndatoririle? Isus repetă: „Eu sunt calea.“ Ai vrea să înveţi cum să fii cel mai bun în ceea ce ai fost chemat să faci pentru a te înfăţişa înaintea lui Dumnezeu „ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine“? Isus este calea. El ştie să facă lucrurile despre care tu nu ştii nimic; iar în ceea ce te pricepi, El se pricepe mai bine. Şi nu doar ştie cum să le facă pentru ca, astfel, să te înveţe şi pe tine, ci El este însăşi calea de a le face, căci El este viaţa.

 

Viaţa

 

Hristos este viaţa în aceeaşi măsură în care este calea, fiind, prin urmare, calea vie. Nu ne vom bucura cu adevărat de Hristos, calea, câtă vreme nu-l cunoaştem, totodată, pe Hristos, viaţa. El este Cuvântul vieţii, lumina oamenilor. „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi.“ Altfel spus, „viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o“. Nu există altă viaţă reală decât viaţa lui Hristos – Hristos Însuşi. Viaţa Sa – El Însuşi – este adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume. El s-a identificat pentru totdeauna cu umanitatea pentru ca oamenii să fie făcuţi pentru totdeauna una cu Dumnezeirea. A luat întreaga omenire asupra Sa şi este purtătorul tuturor poverilor acesteia. Viaţa Sa dăruită fără plată oricărui suflet este calea de la păcat la neprihănire. Este izbânda.

Oamenii cad mult prea adesea în ispita de a-l ţine pe Hristos la distanţă. Oricât de aproape le este, aceştia se încăpăţânează să ridice din nou stavilele năruite de Dumnezeu. Zidul despărţitor dintre om şi Dumnezeu a fost dărâmat şi îndepărtat prin trupul lui Hristos astfel încât orice om să poată fi, dacă doreşte, ceea ce este Hristos Însuşi. „Cuvântul S-a făcut trup“, iar El „în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia“ şi chiar mintea firească. Acum, El a fost născut în trupul nostru. „Nu orice trup este la fel; ci altul este trupul oamenilor, altul este trupul dobitoacelor, altul este trupul păsărilor, altul al peştilor.“ (1 Corinteni 15:39). Hristos a luat trupul oamenilor. A luat trupul oamenilor păcătoşi, căci a fost „născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul“ (Romani 1:3). Şi, totuşi, „n-a cunoscut niciun păcat“ (2 Corinteni 5:21). „El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat.“ (1 Ioan 3:5). Dacă, prin urmare, vom crede, îmbrăţişa şi păstra adevărul potrivit căruia Hristos este viaţa noastră, vom descoperi, în realitate, că aşa „cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta“ (1 Ioan 4:17).

„Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu.“ (1 Ioan 4:2). „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.“ (Romani 10:9). Cum îl vom mărturisi pe Domnul Isus? Ce vom mărturisi cu privire la El? Vom mărturisi adevărul, şi anume că El a venit în trup, şi chiar în propriul nostru trup corupt. Ne vom socoti pe noi înşine morţi, El Însuşi fiind Cel viu – viaţa. Atunci vor fi toate lucrurile de la Dumnezeu, care ne-a împăcat pe noi cu Sine prin Isus Hristos. Atunci, nu vom mai fi noi cei ce afirmă că trăiesc, străduindu-se să-şi pună de mântuială cap la cap daraverile, ci Hristos va trăi, de fapt, împlinind cu succes voia lui Dumnezeu în noi. Legătura dintre noi şi Hristos, câtă vreme urmăm calea, trebuie să fie una vitală. Nu ne lăsăm, pur şi simplu, luaţi de mână îngăduindu-I să ne călăuzească pe calea Sa, ci ne unim cu El până în străfundurile inimii şi pentru toată viaţa. Trebuie să ne pierdem în El. Să ne amintim că El este calea; ca atare, dacă alegem calea cea dreaptă, trebuie să trăim în El. Identificare noastră cu El trebuie să fie desăvârşită. Ce deschideri de neînchipuită slavă ni se dezvăluie în aceea că Hristos este calea şi viaţa – calea cea vie. Să ne lăsăm în voia Lui şi totul va fi bine.

 

Adevărul

 

Isus este adevărul. „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.“ „Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.“ (Ioan 8:31, 32, 36). Înţelegem, aşadar, că Fiul este adevărul în măsură să ne elibereze. Numai El ne poate dărui libertatea, căci nimic altceva decât adevărul îi poate elibera pe oameni. Dincolo de adevăr, există doar încătuşarea robiei. „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor.“ (Romani 1:18). Altfel spus, mânia lui Dumnezeu se arată împotriva necinstirii celor ce-l înăbuşe pe Hristos neîngăduindu-i să-şi trăiască desăvârşita viaţă în ei. Acest fapt trimite la afirmaţia potrivit căreia, locuind în toţi păcătoşii, Hristos e pregătit şi nerăbdător să le desăvârşească acestora viaţa. Faptul că un om trăieşte şi respiră, daruri pe care, altminteri, le poate folosi tocmai pentru a tăgădui existenţa lui Dumnezeu, este deja o dovadă a prezenţei lui Dumnezeu în trupul său. Iar El locuieşte acolo nu pentru a condamna ori distruge, ci pentru a mântui. Câtă vreme rămâne şi îndură toată ocara şi ruşinea la care e supus, El Îşi demonstrează, ca întotdeauna, nesfârşita îngăduinţă, răbdare şi dragoste. Dacă, prin urmare, vom „renunţa“, ne vom lepăda de noi înşine, adevărul – viaţa lui Hristos – se va arăta în noi şi va deveni însăşi viaţa noastră aidoma unei seminţe bune încolţind dintr-o ţărână hrănitoare. Calea adevărului deschisă de Dumnezeu e atât de uşoară şi de simplă, încât cei ce refuză să păşească pe ea nu-şi pot găsi nicio scuză.

Hristos este adevărul. Nu există niciun alt adevăr. Tot ceea ce este adevăr în univers este astfel întrucât survine, pur şi simplu, ca o manifestare a lui Hristos. Nimic din ceea ce nu se găseşte în El nu e adevărat. Devine limpede, prin urmare, că nimic din ceea ce nu este adevărat, în fapt, nu există. Recunoaştem acest lucru atunci când spunem: „Cutare sau cutare nu e aşa.“ Când a creat toate lucrurile, Dumnezeu le-a creat prin Cuvântul Său. El a spus: „Să fie“, „şi a fost“, adică a luat fiinţă. Ceea ce nu „este“ întrucât nu „a fost“ (creat, va să zică) are doar o existenţă fictivă. Pare să existe, însă se va dovedi, până la urmă, că nu e aşa. Din acest punct de vedere, căutăm în zadar. În sanscrită, termenul pentru „adevăr“, bunăoară, semnifică tocmai „ceea ce este“. Hristos este; Numele Său este „EU SUNT“ şi, astfel, El este „adevărul“.

Unii îl tăgăduiesc pe Hristos, tăgăduind, astfel, adevărul. Ce ştiu aceştia? Nimic. Faptul e evident dacă rămânem la litera textului. Adevărul este ceea ce este. Nimeni nu poate cunoaşte, însă, ceea ce nu este. Nimeni nu poate şti că un lucru e într-un fel sau altul câtă vreme acesta nu este aşa. Să presupunem, acum, după cum se întâmplă deseori, că un om petrece vreme îndelungată studiind cu râvnă şi socoate că a ajuns la câteva concluzii dintre cele mai profunde doar pentru a descoperi, până la urmă, că întreg efortul său nu conţine nicio iotă de adevăr. Aşa-zisele sale fapte se dovedesc a fi nişte iluzii. Ce a câştigat el? Ce ştie acum, în urma studiilor sale? Absolut nimic. Se înţelege, prin urmare, că numai în Hristos se găsesc „toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei“. El este Autorul şi săvârşitorul credinţei, şi nimic nu se poate înţelege în lipsa credinţei. Ce este a mai fost şi va mai fi. Hristos este Cel ce „a fost, este şi va fi“. Adevărul dăinuieşte veşnic întrucât, pur şi simplu, este, aşa încât oricine săvârşeşte adevărul ori rămâne în el rămâne, la rândul lui, veşnic. Oamenii îşi închipuie că pot strânge mari comori de înţelepciune, tăgăduindu-l, cu toate acestea, pe Hristos, adică refuzându-l în propriile lor vieţi, negându-i dreptul de a le fi însăşi viaţa. Toată această aparentă ştiinţă, însă, va pieri o dată cu ei, dovedind că, în cele urmă, toate au fost de prisos. Nu va mai încăpea, atunci, discuţie cum că numai în Hristos, în cunoaşterea Sa, pot oamenii şti ceva cu adevărat. Să căutăm a-l cunoaşte, aşadar, pe Hristos.

 

Cuvântul şi lucrarea

 

„Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.“ (Ioan 14:10). Să remarcăm, aici, identificarea „cuvintelor“ cu „lucrările“. Ne-am fi aşteptat în mod firesc ca pasajul să continue astfel: „Cuvintele  pe care vi le spun Eu nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El spune aceste cuvinte.“ Dar tocmai acest lucru voia să-l transmită, de altfel, Isus, şi anume că ori de câte ori vorbeşte, Dumnezeu creează. „Cerurile au fost făcute prin cuvântul Domnului.“ (Psalmi 33:6).

Să citim acum Ioan 8:28 pentru o întărire a versetului din comentariul nostru: „Când veţi înălţa pe Fiul omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt, şi că nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu.“ În primul pasaj citat, aflăm că Isus nu spune cuvintele de la Sine, ci că Tatăl face aceste lucrări ale Sale; pe când, în cel de-al doilea, ni se arată că Isus nu face nimic de la Sine Însuşi, ci că Tatăl vorbeşte în El. Cuvântul şi lucrarea lui Dumnezeu sunt, precum se înţelege, unul şi acelaşi lucru. În măsura în care Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în noi, lucrările Sale vor prinde viaţă în noi. „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimis El.“ (Ioan 6:29).

 

Lucrări mari, lucrări şi mai mari

 

Iată una dintre făgăduinţele îmbucurătoare consemnate cu deosebire de Ioan: „Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl.“ (Ioan 14:12). Cum e cu putinţă aşa ceva? Să nu întrebăm – căci aşa cum nu-l putem găsi pe Dumnezeu căutându-l prin propriile noastre puteri, tot astfel nu ne putem aştepta să înţelegem în ce fel lucrează El şi, ca atare, nici cum se săvârşesc aceste lucrări în noi. Faptul în sine ne este de ajuns. „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.“ (Filipeni 2:13). Hristos nu a fost o grozăvie, o ciudăţenie a naturii, un specimen unic şi de neegalat al umanităţii. Nicidecum. El este „Omul“ prin excelenţă. A fost trimis în lume pentru ca toţi să găsească în El modelul unui om desăvârşit şi să aibă dovada că Dumnezeu poate plămădi asemenea oameni. Numai o dată ajunşi „la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos“ vom dobândi „starea de om mare“ (Efeseni 4:13). Dumnezeu ne-a încredinţat nouă înşine aceeaşi propovăduire a împăcării pe care i-a încredinţat-o lui Hristos (2 Corinteni 5:19); şi aşa cum lucrează această propovăduire, oamenii în care locuieşte Cuvântul vor săvârşi aceleaşi lucrări cu ale lui Hristos. Slujba de împăcare a lui Hristos ne este, acum, încredinţată nouă. Ni se cere să venim înaintea lumii ca „trimişi împuterniciţi ai lui Hristos“, ca martori ai Săi, pentru ca, prin noi, lumea să poată crede în existenţa lui Hristos. Acestea fiind spuse, aceleaşi lucrări pe care El le-a făcut, vor fi făcute.

„Dar nu avem dovada că aşa se întâmplă.“ Acest fapt nu ştirbeşte cu nimic adevărul cuvintelor lui Hristos. Arată doar cât de puţină credinţă avem, până şi în biserică. Oamenii par să înţeleagă foarte greu miraculoasele posibilităţi ale credinţei lui Isus. Primind „un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui“, vom pricepe „nădejdea chemării Lui“ şi „care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi.“ (Efeseni 1:17-20). De ce să nu primim acest Duh acum?

Ce se poate spune, pe de altă parte, în legătură cu lucrările „şi mai mari“ decât cele săvârşite de Hristos? Ce sunt ele? Şi în ce măsură ne-ar fi cu putinţă să le săvârşim noi înşine? Nu putem răspunde la aceste întrebări decât prin aceea că nu ştim. Mai mult, e prea puţin probabil că vom şti vreodată. În ce fel se săvârşesc ele nu vom şti cu siguranţă niciodată întrucât ele se desfăşoară numai prin puterea Atotputernicului Dumnezeu. Câtă vreme nu putem şti în ce fel au loc cele mai mici dintre ele, e limpede că nu vom şti nimic nici în ce le priveşte pe cele mai mari. Ştim doar cu certitudine că neprihăniţii vor veni înaintea judecăţii fără a-şi da numaidecât seama de numeroasele lor fapte bune (Matei 25:37, 38). Ce muritor ar putea trăi cu ideea că săvârşeşte lucrări mai mari decât Hristos Însuşi? Fie şi numai acest gând l-ar face mai presus de Domnul şi Învăţătorul său, ceea ce i-ar pricinui, în fapt, căderea. Trebuie să fim, prin urmare, mulţumiţi şi chiar bucuroşi să nu ştim cum şi ce lucrează Dumnezeu în noi. Rădăcina îngropată în ţărână nu vede cum, datorită slujbei sale credincioase, rodeşte pe ramurile înalte superbul său fruct, însă lucrează cu statornicie acolo unde i-a fost menit cu mulţumirea de a fi, pur şi simplu, ceea ce vrea Dumnezeu; se cuvine să-i urmăm, la rândul nostru, exemplul. Nouă ne revine încrederea – de rezultate răspunde Dumnezeu.

 

  În Numele Său

 

„Şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face.“ (Ioan 14:13, 14). O făgăduinţă cum nu se poate mai minunată şi, totuşi, una firească, dacă ne gândim ce înseamnă a te ruga în numele lui Isus.

În primul rând, acest lucru nu presupune simpla repetare a cuvântului Isus. N-ar fi decât o batjocură. Fapte 19:13-19 dovedeşte cât de nefolositoare e o asemenea practică. Numele lui Isus nu trebuie folosit ca un soi de formulă magică. El are, fără îndoială, putere, însă nu puterea cine ştie cărei vrăjitorii.

Trebuie să ne rugăm în Numele Său. Cu alte cuvinte, trebuie să fim în acest Nume, iar Numele este El însuşi. Trebuie să venim, nu în numele şi persoana noastră, ci în Numele şi Persoana lui Isus din Nazaret. Nu e vorba, cu toate acestea, despre o interpretare actoricească. O astfel de înşelăciune sare în ochi numaidecât. Nu – noi înşine trebuie să ieşim din discuţie. Nu ne facem vrednici de a veni la scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Oamenii spun: „Sunt atât de nevrednic. Nu merit să vin înaintea lui Dumnezeu.“ Nicio problemă, căci Dumnezeu a luat deja măsurile necesare în ce ne priveşte. Ştim că Hristos este vrednic. „În zilele vieţii Sale pământeşti“, El a adus „rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte“ şi a fost ascultat (Evrei 5:7). Dumnezeu nu şi-a întors niciodată faţa de la rugăciunea singurului Său Fiu, chiar şi „în zilele vieţii Sale pământeşti“, când era înveşmântat cu trupul nostru corupt: i s-a dat tot ceea ce a cerut. Să mărturisim, prin urmare, că Isus Hristos a venit în trup – în trupul nostru. Să renunţăm la noi înşine – la propria noastră existenţă – şi să-L recunoaştem în El pe Singurul care trăieşte. Atunci, „nu eu, ci Hristos“ vine la scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Atunci, rugăciunile noastre vor primi un răspuns încă înainte de a fi rostite – căci pentru izbăvirea noastră s-a rugat El. Venind, astfel, în Numele Său, suntem tot atât de siguri că vom primi lucrurile cerute pe cât a fost El Însuşi.

El a luat asupra Sa păcatele noastre şi încă le mai poartă povara, căci rămâne în trup şi încă se mai roagă pentru noi. S-a rugat să fie izbăvit de sub greutatea păcatelor lumii. Să ne scoatem, aşadar, din discuţie pe noi înşine pentru a ne face întru totul părtaşi pătimirii lui Hristos din pricina păcatelor noastre. O asemenea compasiune nu poate naşte în noi decât gândul celei mai altruiste rugăciuni „pentru Isus“: O, Doamne, izbăveşte-L de povara neîndurătoare şi ascultă dorinţa inimii Sale! Îi împărtăşim suferinţa. Rugăciunea e ascultată. El este izbăvit. Dar iată, El purta asupra Sa propriul nostru păcat, aşa încât, rugându-ne pentru izbăvirea Lui, „pentru Isus“, însuşi păcatul nostru a fost înlăturat şi am fost izbăviţi noi înşine. Izbânda Sa, prin urmare, este bucuria noastră. Ne-am rugat în Numele Său, iar Tatăl n-a putut decât să dea ascultare cererii. E de la sine înţeles că nicio rugăciune „în Numele lui Isus“ nu poate avea de a face cu meschinăria propriilor dorinţe.

Numele lui Dumnezeu este în Hristos (Exod 23:21). Când ne rugăm, deci, în Numele lui Isus, rostim Numele lui Dumnezeu cu conştiinţa Certitudinii supreme. Ce bucurie, apoi, atunci când suntem încredinţaţi: „Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău.“ Nu e o încredinţare, ci o poruncă, veţi spune? Adevărat. Însă trebuie să ştim că, în Hristos, toate poruncile lui Dumnezeu sunt, de fapt, făgăduinţe binecuvântate. Cu adevărat, „poruncile Lui nu sunt grele“. „Pentru cine le păzeşte, răsplata e mare.“

13 aprilie 1899