Darul creștin

Isus trecuse Marea Galileii şi, aşa cum se întâmpla îndeobşte ori de câte ori pornea la drum, „o mare gloată mergea după El“. Cum se face că lumea se aduna mereu în jurul acestui om lipsit de mijloace materiale până-ntr-acolo încât nu avea nici măcar o casă sau un loc unde să-şi poată odihni capul? Avea un lucru pe care şi-l doreau. Nu era vorba despre mâncare sau bani, deşi, în ciuda sărăciei, le oferea şi pe acestea – asemenea daruri, însă, erau mai curând neînsemnate. Oamenii puteau lucra pentru a câştiga bani şi a-şi cumpăra pâine, pe când El le dădea fără plată ceea ce nu poate fi preţuit în bani. Gloata îl urma „pentru că vedea semnele pe cari le făcea cu cei bolnavi“. Mesajul Său, dezvăluit în cuvintele vieţii, era unul plin de forţă, iar oamenii se simţeau atraşi de prezenţa Sa fără a înţelege ori a-şi putea explica de ce.

Când a văzut norodul strâns în jurul Lui pentru a-i asculta învăţăturile (aproape cinci mii de oameni, fără a mai socoti femeile şi copiii), Isus l-a întrebat pe Filip astfel încât să-l audă şi ceilalţi ucenici: „De unde avem să cumpărăm pâni ca să mănânce oamenii aceştia?“ În urma unui scurt calcul, Filip i-a răspuns: „Pânile, pe cari le-am puteam cumpăra cu două sute de lei, n-ar ajunge ca fiecare să capete puţintel din ele.“ Să ne amintim că puterea de cumpărare a banilor era cu totul alta pe vremea aceea faţă de astăzi. Un „leu“ sau dinar reprezenta plata obişnuită pentru o zi de muncă (vezi Matei 20:1, 2). Tot astfel, doi dinari puteau acoperi în bună parte găzduirea şi îngrijirea unui suferind la un han (vezi Luca 10:30-35). Două sute de dinari, prin urmare, puteau cumpăra o cantitate însemnată de pâine şi, totuşi, nu îndeajuns cât să-i hrănească pe toţi cei prezenţi, fapt în măsură să-l descurajeze pe Filip.

Le era cât se poate de limpede ucenicilor că oricât de mare era nevoia adunării şi oricât şi-ar fi dorit să-i fie de ajutor, nu se putea face nimic. Aşa încât s-au apropiat de Isus şi i-au zis: „Dă drumul noroadelor să se ducă prin sate să-şi cumpere de mâncare.“ (Matei 14:15). Chiar şi aşa, însă, mulţi ar fi rămas flămânzi, neavând bani. „«N-au nevoie să plece», le-a răspuns Isus; «daţi-le voi să mănânce.»“ Cu acelaşi simţ gospodăresc, ucenicii şi-au cercetat rezervele, descoperind că resursele de care dispun sunt atât de zgârcite încât nici nu merită luate în seamă. Andrei, fratele lui Petru, ca purtător de cuvânt al celorlalţi, i-a spus: „Este aici un băieţel, care are cinci pâni de orz şi doi peşti; dar ce sunt acestea la atâţia?“ Evident, nu era nimic de făcut. „O, nu, nici nu merită să vorbim. Ne-ar plăcea să-i putem hrăni pe aceşti sărmani înfometaţi, dar ceea ce avem nu e nicidecum îndestulător. Deşi ne-am gândit cu atenţie la toate variantele, e cu neputinţă s-o scoatem la capăt. O, de-am avea cu ce!“

În tot acest răstimp, Isus „ştia ce are de gând să facă“. Calculele practice ale ucenicilor şi faptul că, aflaţi la strâmtoare, aceştia se dovedeau incapabili să găsească o ieşire nu l-au afectat câtuşi de puţin. Perspectiva, oricât de sumbră, nu-l îngrijora cu nimic. Cinci pâini şi doi peşti? Nici că se poate masă mai îmbelşugată! „Spuneţi oamenilor să şadă jos.“ Totul trebuie să se petreacă în orânduială. Să ne ferim de îmbrânceli şi înghesuială, de orice încăierare necuviincioasă pentru preaplinul de bucate ce urmează să se reverse. Nu ne dorim ca, din întâmplare, vreunul mai slab sau mai sfios să fie trecut, din întâmplare, cu vederea. Mai mult, trebuie să fie linişte, pentru ca toată lumea să-şi poată îndrepta gândul spre minunatul dar al lui Dumnezeu şi, deopotrivă, spre Dăruitorul Însuşi. Pentru a-l recunoaşte pe Dumnezeu, oamenii se cuvine să tacă. Aşa încât, după ce oamenii au şezut, „Isus a luat pânile, a mulţămit lui Dumnezeu, le-a împărţit ucenicilor, iar ucenicii le-au împărţit celor ce şedeau jos; de asemenea, le-a dat şi din peşti cât au voit. După ce s’au săturat, Isus a zis ucenicilor Săi: «Strângeţi fărămiturile cari au rămas, ca să nu se piardă nimic.» Le-au adunat deci, şi au umplut douăsprezece coşuri cu fărămiturile cari rămăseseră din cele cinci pâni de orz, după ce mâncaseră toţi.“

Iată, aşadar, povestea; ne oprim, deocamdată, asupra câtorva dintre învăţăturile acesteia. Ceea ce se desprinde, mai întâi, e milostivirea plină de dragoste faţă de săraci şi nevoiaşi. Lipsurile şi suferinţele umane l-au mişcat întotdeauna. Nimic nu-l lasă indiferent. El are „milă de slăbiciunile noastre“. Nu se mulţumeşte, însă, doar cu mila şi compasiunea. Şi nu-şi pierde vremea cu părerea de rău că nu-i poate ajuta pe ceilalţi; ci, din bogăţiile sale nespuse, întâmpină orice nevoie. Compasiunea Sa e eficientă şi se înfăptuieşte mereu. Înţelege durerea, caută să ajute, ştie ce are de gând şi nu şovăie. Cunoaşte încercările prin care trecem, se îngrijeşte de ele, poate şi vrea să ne scoată la liman.

Domnul ne ajută să înţelegem mai bine cât de neajutoraţi suntem. O întrebare precum: „De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceştia?“ nu urmărea decât să scoată în evidenţă dificultatea şi lipsa de mijloace. Să nu uităm, pe de altă parte, că întrebarea respectivă nu avea nimic de a face cu îndoiala. „Pentru că ştia ce are de gând să facă.“ Vom lua, prin urmare, această situaţie ca pe un reper. Am fost cu toţii deseori tulburaţi în faţa sărăciei şi a suferinţei, ne-am dorit să fim de ajutor şi, totuşi, ne-am deplâns neputinţa. Astfel de împrejurări deznădăjduite în măsură să ne impresioneze într-atât n-au fost decât reluări ale întrebării adresate lui Filip: „De unde avem să-i săturăm pe aceşti flămânzi?“ Şi aşa cum întrebarea fusese pusă pentru a-i încerca pe ucenici, tot astfel împrejurările de care vorbim sunt menite a ne încerca pe noi înşine. De câte ori n-am trecut printr-o astfel de probă fără a ne fi învăţat, de fapt, lecţia? Poate că a venit momentul acum.

Isus nu i-ar trimite pe oameni acasă flămânzi. Nu le-ar îngădui ucenicilor să-i lase. El îi hrăneşte întotdeauna. Prin urmare, putem fi siguri că atunci când nu facem nimic pentru a le potoli celor din jurul nostru foamea, fie ea trupească sau sufletească, trecem cu vederea sau tăgăduim de-a dreptul prezenţa Învăţătorului printre noi. „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.“ (1 Ioan 2:6). „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe cari le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl.“ (Ioan 14:12).

„«N-au nevoie să plece», le-a răspuns Isus, «daţi-le voi să mănânce.»“ De ce să le fi spus Isus un asemenea lucru? Pentru că aşa urma să fie. Isus nu glumea cu ucenicii Săi. Ştia ce are de gând să facă. Întrebarea era: ştiau şi ei, la rândul lor, ce aveau să facă? Da – ştiau că urmează să trimită norodul acasă pe stomacul gol; se putea, însă, şi altfel. Întrebarea adresată lui Filip avea ca scop să-i pună la încercare atât pe el, cât şi pe restul ucenicilor. Cuvintele lui Isus arată că dacă ar fi înţeles ce şansă li se oferă, ar fi putut hrăni mulţimea aşa cum a făcut-o El Însuşi. Iar aceste lucruri stau scrise spre binele nostru.

„Cum să le dăm de vreme ce nu avem nimic?“ Aşa cum le-a dat Isus neavând nimic; căci tot ce a făcut aici pe pământ, a făcut ca om.

„Da, însă Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi din această plinătate îmbelşugată din El a izbutit El să hrănească norodul.“ Adevărat, dar „noi toţi am primit din plinătatea lui“ (Ioan 1:16). Acelaşi Hristos e viu astăzi şi locuieşte printre noi, iar dacă îi vom îngădui să locuiască în inimile noastre prin credinţă, vom ajunge şi noi, deopotrivă, „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu“ (Efeseni 3:19).

Ce dovadă minunată a puterii harului lui Dumnezeu aceea ca, neavând nimic, să putem, cu toate acestea, da totul! „Ca unii cari lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu“; suntem „ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi; ca neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile“ (2 Corinteni 6:1, 10), ceea ce ne arată vrednici slujitori ai lui Dumnezeu.

Petru şi Ioan au dat peste un olog la poarta Templului. Acesta le-a cerut milostenie, însă Petru nu avea ce să-i ofere. Acest fapt nu l-a făcut, însă, pe Petru să-l salute compătimitor din mers şi să-şi spună: „Sărmanul om! Cât mi-aş dori să-l pot ajuta!“ Nu, Petru i-a dăruit un lucru mai de preţ decât banii, ceva ce nu se poate cumpăra, însă, la o adică, te poate ajuta să obţii şi bani dacă ai numaidecât nevoie. Când toţi credincioşii mărturisiţi ai lui Dumnezeu vor primi cu sufletul deschis prezenţa statornică a lui Hristos prin Duhul Sfânt ca pe o realitate de care sunt pe deplin conştienţi, atunci nu vor mai trece niciodată pe lângă un sărman fără a-l ajuta cu mai mult decât cere ori îşi închipuie vreodată că va primi.

Dumnezeu ne dă toate lucrurile din belşug, ca să ne bucurăm de ele. „El [...] dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile.“ (Fapte 17:25). Oamenilor li se pun, ca atare, toate cele de trebuinţă înainte. Cei mai mulţi, însă, nu recunosc darurile lui Dumnezeu. Nu doar că nu-l cunosc pe Dumnezeu ca Dătător al oricărui dar bun şi desăvârşit, ci ştiu cu atât mai puţin cât de îmbelşugate sunt darurile Sale chiar şi atunci când îşi dau seama că au primit ceva din partea Sa. Este, aşadar, menirea slujitorilor lui Dumnezeu „să deschidă ochii orbilor“ (Isaia 42:7), astfel încât oamenii să cunoască harul fără margini al lui Dumnezeu şi darul Său. Ei trebuie să fie „nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu“ (1 Petru 4:10). Dar cât de trist e, însă, atunci când cei ce mărturisesc că-l cunosc pe Dumnezeu sunt ei înşişi orbi la belşugul slavei moştenirii lor. Câţi dintre noi n-am nesocotit cuvintele lui Isus şi învăţăturile pe care ni le-a lăsat până într-acolo încât abia le mai înţelegem ca pe nişte poveşti? Nu vom învăţa niciodată?

Fără plată am primit, fără plată să dăm. Cu alte cuvinte, trebuie să dăm în aceeaşi măsură în care am primit şi în aceleaşi condiţii. Am primit totul; trebuie să dăm totul. Faptul că nu umblăm prin lume cu desagii plini nu înseamnă că nu avem nimic. Dumnezeu e vistieria noastră. „Bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos“ sunt toate şi de-a pururi „în El“, pentru că „prin El au fost făcute toate lucrurile“ şi „toate se ţin prin El“ şi El este al nostru. Suntem, prin El, scutiţi de truda grijilor privitoare la uriaşa noastră avere în vreme ce ne putem bucura de ea ori de câte ori avem nevoie. El spune: „Să-mi poruncească [...] pentru lucrarea mânilor Mele“ (Isaia 45:11). Acestea sunt realităţi, nu vorbe goale.

Astfel caută Dumnezeu să arate lumii că „viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui“ ori în ceea ce i se pare omului că are. El ne cere să înţelegem şi, totodată, să le spunem celorlalţi că se îngrijeşte de noi şi ne dă putere. El cere oricărui om să înţeleagă că toate lucrurile vin de la El aşa încât cu toţii să-L slăvească primind din partea Sa lucrurile pe care le dăruieşte. Dumnezeu a spus, într-adevăr, că acela care nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce, însă acest lucru nu înseamnă că omul trebuie să se întreţină numaidecât singur. Nimeni de pe pământ „nu-şi câştigă de unul singur traiul“. Nimeni nu-şi poate câştiga traiul. Viaţa e un bun prea preţios pentru a fi cumpărat cu bani ori câştigat prin trudă omenească. Viaţa e un dar. Dumnezeu „dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile“. Atunci când ne ajută, când devine limpede că nu suntem în stare să facem nimic de unii singuri, ne arată că, oricât de harnici ne-am dovedi, nu facem, în fapt, decât să culegem roadele binecuvântărilor Sale.

Ca atare, atunci când credincioşii se vor ridica la înălţimea privilegiului de a „lucra împreună cu El“, înţelegând că Hristos a fost, pe pământ, un Om între oameni, un model pentru ceea ce ar trebui să facă orice copil al lui Dumnezeu atunci când i se cere, lumea însăşi va înţelege că acest dar e cu mult mai presus faţă de ceea ce poate ea să ofere aici. Poate că nu toţi vor ajunge să şi creadă, însă lucrarea gândită de Dumnezeu în lume se va înfăptui mult mai curând. Vor înţelege că sărăcia nu e o piedică în calea unui om al lui Dumnezeu; că expresia „bogat în credinţă“ nu e doar o zicere fără înţeles; şi că un creştin sărac poate isprăvi ceea ce unui rob al firii lumeşti, oricât de înstărit, îi este peste putinţă. Cum să dai neavând nimic – aceasta e învăţătura lui Dumnezeu, căci mai de preţ sunt pentru El lucrurile ce nu se văd în săvârşirea neasemuitelor Sale lucrări.

E bine să ştim, prin urmare, că darul lui Dumnezeu creşte pe măsura nevoii. În loc să deznădăjduim atunci când pare că nu găsim o cale de ieşire, să ne amintim că Hristos Însuşi este calea. Mai mult, El e „calea cea nouă şi vie“. Cu El alături, ştiind că prezenţa Sa e una cât se poate de reală, nu mai trebuie să ne facem griji în privinţa „căilor şi mijloacelor“. Când Domnul l-a întrebat de unde se poate cumpăra pâine pentru oameni, Filip ar fi putut tot atât de bine să-i răspundă cu vorbele: „Doamne, Tu ştii, căci Tu eşti Pâinea.“

Hristos „s-a dat pe Sine Însuşi pentru noi“, iar realitatea acestui dar o dovedeşte tocmai hrănirea norodului, întrucât, aici, chiar li s-a dat propriu-zis pe Sine. Însă, precum spusese, n-a putut face nimic de la El Însuşi. Faptele erau ale Tatălui care locuia în El. Dumnezeu vine să locuiască în credincioşi pentru ca aceştia să se umple de plinătatea Sa şi pentru ca, la rândul lor, aceştia să-i urmeze pilda. Citim că, în cele din urmă, ucenicii i-au îndestulat fără doar şi poate pe oameni cu pâine. O luaseră de la Isus şi o dăduseră mulţimii. Ceea ce ne arată că, atunci când suntem în legătură cu El, îi putem oricând hrăni pe flămânzi. Fie ca orice slujitor al lui Hristos să ia proaspăta pâine a vieţii de la El şi să o dea mai departe.

Aşa cum s-a dat Hristos, tot astfel trebuie să ne dăm şi noi. Acest lucru se va întâmpla cu adevărat doar atunci când vom putea spune: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.“ (Galateni 2:20). Cel ce nu se dă pe sine nu dă nimic, fie şi dăruind o mie de lucruri de aur şi de argint. Cel ce se dă pe sine (şi nu o poate face decât lăsând ca harul lui Hristos să locuiască în dânsul) dă totul, întâmpinând nevoile oricărui suflet, chiar dacă el nu are o para chioară.

Ce va fi, mai apoi?  Acelaşi lucru care s-a întâmplat cu Isus. Norodul a alergat după El, întrucât i se dăduse pe Sine Însuşi. Aşa că „vei chema neamuri, pe cari nu le cunoşti, şi popoare care nu te cunosc vor alerga la tine, pentru Domnul, Dumnezeul tău, pentru Sfântul lui Israel, care te proslăveşte“ (Isaia 55:5). Şi dacă eşti proslăvit, atunci „Neamuri vor umbla în lumina ta, şi împăraţi în strălucirea razelor tale“ (Isaia 60:3).

Cu toţii vor primi din belşug, dar nimic nu se va pierde. Se găseau, fără îndoială, numeroşi „nevrednici“ în mulţime. El i-a hrănit, însă, pe toţi; căci era Fiul Tatălui din Ceruri, care „face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Matei 5:45). El face chiar „să cadă ploaia pe un pământ fără locuitori, pe un pustiu unde nu sunt oameni“ (Iov 38:26). Oceanul însuşi, care nu are nevoie de apă, e stropit cu aceeaşi ploaie ca uscatul. Iată cât de mărinimos e Dumnezeu cu darul Său. Şi totuşi, nimic nu se pierde; căci El trage la El picăturile de apă. Adună firimiturile pentru ca nimic să nu se piardă. Totul se întoarce la El pentru a fi, apoi, dăruit din nou. Şi ce dacă beneficiarul se dovedeşte a fi nevrednic? Să reţinem că Dumnezeu nu ne cere să dăruim pentru că are nevoie de ajutorul nostru în a le aduce alinare nevoiaşilor, ci pentru ca noi înşine să fim binecuvântaţi prin hotărârea de a da. Dacă ar fi, pur şi simplu, vorba despre a scoate pe cineva din necaz, Dumnezeu s-ar descurca şi fără a ne mai face noi apariţia în scenă. El ne îngăduie, însă, să luăm parte la lucrarea Sa pentru a ne face părtaşi ai bogăţiilor şi bucuriei Sale indiferent de caracterul celui căruia îi venim în ajutor. Aceluia ce dă, aşadar, i se va da. Iar lucrul pe care îl împărtăşim celorlalţi, anume viaţa lui Dumnezeu, se va întoarce la noi, făcându-ne de două ori mai bogaţi. Iată cum putem deveni făgaşe ale şuvoiului de viaţă ce se revarsă de la Dumnezeu în întreg cuprinsul Universului pentru ca, întorcându-se la izvorul Său, să curgă iarăşi pururea proaspăt şi nou.

9 februarie 1899