Descoperirea slavei

Descoperirea slavei

Sunt trei împrejurări în care, potrivit Scripturii, se spune că slava lui Isus s-a descoperit pe pământ. Cea dintâi a fost o nuntă în Cana din Galilea; a doua se leagă de aducerea lui Petru, Iacov şi Ioan la o parte, pe un munte înalt, unde s-a schimbat la faţă înaintea lor; iar a treia ţine de mormântul lui Lazăr. Ele au menirea de a ne arăta că slava lui Dumnezeu se poate descoperi şi vădi în noi nu doar atunci când am lăsat în urmă această lume, ci şi, deopotrivă, în cele mai obişnuite îndeletniciri ale vieţii. De vreme ce pământul este plin de mărirea Lui, e de la sine înţeles ca ea să se dezvăluie mereu. Aşa precum, de altfel, este pentru toţi şi în toţi cei ce cred.

Isus avea în jur de treizeci de ani când şi-a început lucrarea publică. Înainte de această vârstă, nu ne-a rămas decât o frântură din viaţa Sa, o singură zi, când, la doisprezece ani, ca fiu al sinagogii, i s-a îngăduit să ia parte la închinare în templu. Urmează optsprezece ani de muncă la bancul de dulgherie departe de ochii celorlalţi. I se încredinţase o misiune de mare însemnătate şi a ştiut, încă din copilărie, că va trebui, la un moment dat, să înceapă lucrarea Tatălui Său, însă, pe cât se pare, nu s-a grăbit să arate lumii cine este. Să credem, oare, că încă nu se dedicase întru totul acestei lucrări? Nicidecum. Iată o lecţie importantă pentru cei ce sunt înclinaţi să creadă că nu-şi slujesc cu destoinicie Stăpânul dacă nu sunt prinşi în cine ştie ce activitate publică. Să observăm, apoi, cât de des, pe parcursul scurtului răstimp al lucrării Sale printre oameni, îl regăsim luând parte la o sărbătoare sau alta. Niciodată n-a părut să se grăbească. De ce? Întrucât a locuit în veşnicie şi a lucrat prin puterea ei. Cel ce are toată veşnicia la îndemână nu e niciodată nevoit să se grăbească; tot astfel şi El, care lucrează cu puterea unei vieţi fără sfârşit. Însă, fie că se ospăta la o nuntă ori predica mulţimilor, Isus n-a încetat nicio clipă să săvârşească lucrarea Tatălui Său. Prin El se dezvăluia neîncetat Slava lui Dumnezeu, fie că mânca, bea ori propovăduia.

Vinul se isprăvise, însă ce mai conta câtă vreme mesenii aveau parte de vinul cel adevărat? Problema timpului nu are nicio cădere în lucrările Domnului. O zi, la Domnul, poate ţine cât o mie de ani. Cât de lesne îi e, prin urmare, să iuţească facerea vinului din viţă, săvârşind o muncă de un an într-o clipită! Ceea ce a făcut Isus – prefacerea apei în vin – este, la urma urmei, ceea ce face în fiecare an. Ploaia cade din ceruri, ţărâna o primeşte, iar mlădiţele viţei o sorb. Apoi, datorită căldurii şi luminii soarelui, seva urcă în ciorchini şi se preface, pe urmă, în gustosul vin. Să nu uităm că „zeama [vinul nou, trad. eng.] din strugure“ este o binecuvântare (Isaia 65:8). Este deja vin fie şi încă nestoarsă din pieliţa bobului. Aşa cum fructul, dacă e vătămat, strivit şi lăsat la aer, curând putrezeşte, nemaifiind bun de mâncat, tot astfel vinul, când e scos din recipientul său original, în care a fost ermetic închis, şi lăsat afară astfel încât să fermenteze, nu-i mai e omului de nicio trebuinţă.

Să ne închipuim că i-am cere cuiva să prefacă un pahar cu apă într-unul cu vin – cererea noastră ar fi în zadar. Ei bine, nu-l zori s-o facă numaidecât, ci îngăduie-i, de pildă, un an. Nu l-ar ajuta cu nimic: la sfârşitul anului, s-ar găsi acolo de unde a pornit. Dă-i zece ani, o sută de ani – rezultatul va fi acelaşi: nimic. Mai mult, nu-ţi va putea spune niciodată cum se poate face. Înţelegem, astfel, minunea nu constă în aceea că apa a fost transformată în vin imediat, ci în faptul că s-a săvârşit pur şi simplu. Minunea care se petrece în fiecare an datorită procesului căruia i se spune „creştere naturală“ e tot atât uluitoare pe cât a fost cea din Cana Galileii. Aceasta din urmă s-a săvârşit tocmai pentru a atrage atenţia asupra faptului că Isus e Cel ce zămisleşte fructele pământului. Când bem curatul „sânge al strugurilor“ ca, de altfel, al oricărui alt fruct, ne împărtăşim cu viaţa lui Hristos. Sângele este viaţa, iar când a luat paharul la Cina cea de Taină, Isus a spus: „Acesta este sângele Meu.“

Auzim, nu arareori, de câte un beţiv abstinent al cărui gust s-a retrezit din pricina vinului folosit la împărtăşanie, ceea ce l-a făcut să-şi reia vechea meteahnă; alţii nu îndrăznesc să se împărtăşească de teama consecinţelor. Poate cineva spune că sângele lui Hristos le-a pricinuit căderea? Cu neputinţă! Sângele Său nu stârneşte păcatul, ci îl curăţă. Nu – aceasta nu e „Cina cea de Taină“. Nimeni nu se îmbată şi nici nu e ispitit să se îmbete la masa Domnului. Vinul fermentat, pe care unii îl socotesc absolut esenţial în consacrarea Cinei celei de Taină, nu are nimic de a face cu „sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană“ prin mijlocirea căruia suntem răscumpăraţi. Paharul în măsură să ameţească un copil gingaş ori o femeie firavă sau să işte patimi mocnite în cugetul vreunui bărbat nu reprezintă împărtăşirea cu sângele lui Hristos, ci „paharul dracilor“. Nu este paharul binecuvântării, ci paharul blestemului. O asemenea falsă întruchipare a lui Hristos e un lucru îngrozitor. Darurile Sale nu pot izvorî decât viaţă şi pace.

„Acest început al semnelor Lui l-a făcut Isus în Cana din Galilea. El şi-a arătat slava Sa, şi ucenicii Lui au crezut în El.“ Nu s-a petrecut, aici, nicio schimbare la faţă. Faţa lui Isus n-a strălucit ca soarele; nu părea să se deosebească prin nimic faţă de alţi oaspeţi ai sărbătorii. Şi totuşi, El şi-a arătat slava Sa. Înţelegem, prin urmare, că puterea – puterea lui Dumnezeu, care săvârşeşte minuni – este slavă. Puterea şi slava sunt sinonime în vocabularul lui Dumnezeu. În Efeseni 1:17-20, citim despre nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că l-a înviat. În Romani 6:4, ni se spune că „Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui“. Ne este, astfel, limpede această putere a lui Dumnezeu în slava Sa. Trebuie să fim „întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui“ (Coloseni 1:11). „Potrivit cu bogăţia slavei Sale“ vom fi „întăriţi în putere, prin Duhul Lui“ (Efeseni 3:16).

„Nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu.“ Nu există decât o singură putere în univers, iar aceasta este viaţa Domnului; există, însă, o nesfârşită varietate a manifestărilor acesteia. Noi înşine suntem, zi de zi, martori ai faptului că slava – slava vizibilă, lumina – este putere. Uriaşul vapor cu aburi cu sutele sale de călători şi tonele sale de marfă, spintecă oceanele cu ajutorul unor motoare alimentate cu cărbuni în măsură să genereze lumina soarelui acumulată vreme de veacuri întregi. Copacii pădurii s-au hrănit vreme de veacuri cu lumina soarelui, pe care acum, într-o flacără dogoritoare, o redau sub formă de putere. Oamenii lui Dumnezeu sunt „terebinţi ai neprihănirii“ crescând în lumina „Soarelui Neprihănirii“. „Şi ce vom fi nu s-a arătat încă“ mai mult decât îşi arată trunchiul stejarului slava din lăuntru unui trecător nepăsător; atunci, însă, când va veni Domnul, slava va fi descoperită, întrucât „atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor“ (Matei 13:43). Între timp, slava lor se arată în faptele bune pe care Dumnezeu le săvârşeşte prin ei. „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.“

Mama lui Isus a zis slugilor: „Să faceţi orice vă va zice.“ Nu le cunoaştem acestora numele, dar ştim că au avut un rol activ în săvârşirea minunii. Au adus apa şi au umplut vasele, apoi au scos vinul. Dacă suntem, la rândul nostru, slujitorii Săi, pregătiţi să-i ascultăm îndemnurile, El ne va folosi în săvârşirea multor altor asemenea minuni. Când mii de oameni au rămas în pustie fără hrană, Isus le-a cerut ucenicilor: „Daţi-le voi să mănânce“, şi aşa au făcut. Norodul a primit, aşadar, mâncare din mâinile celor doisprezece; a primit-o, însă, de la Domnul vieţii şi al slavei. Nouă ni se dă porunca: „De El să ascultaţi!“ Să faceţi orice vă va zice, fără a mai pune întrebări. Dacă slugile acelei case din Cana ar fi refuzat să umple vasele cu apă gândindu-se, pesemne, că totul e în zadar, atunci minunea ar fi fost făcută de ocară. Să fim cu grijă, prin urmare, ca nu cumva să pierdem clipa din pricina îndoielii şi a nehotărârii pentru ca, în cele din urmă, să ne fie împărtăşită slava miraculoaselor Sale lucrări.

5 ianuarie 1899