Hristos, începutul tuturor lucrurilor

Hristos, începutul tuturor lucrurilor

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El.“

Acest Cuvânt Divin s-a întruchipat în fiinţa umană a lui Isus din Nazaret; căci „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi“, iar Ioan a mărturisit pentru El, spunând: „Cel ce vine după mine este înaintea mea, pentru că era înainte de mine.“

Acest fapt lămureşte problema preexistenţei lui Hristos pentru toţi cei care au o oarecare preţuire pentru Biblie drept Cuvânt al lui Dumnezeu. Este, neîndoielnic, adevărat că trupul lui Isus, adică întruchiparea Sa pământească, nu a fost la început cu Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor; întrucât „când intră în lume, El zice: «Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup.»“ (Evrei 10:5). Însă „carnea nu foloseşte la nimic“; Duhul este acela care dă viaţă; iar viaţa care a însufleţit trupul lui Isus, adevărata fiinţă omenească, a fost Cuvântul la început cu Dumnezeu, a fost Dumnezeu Însuşi. Aşa încât, oricât de dragi le-ar fi gâlcevitorilor pedanţi jocurile de cuvinte, noi ne vom bucura pe deplin încredinţaţi că acest Isus este unicul Fiu născut al lui Dumnezeu, oglindirea slavei Tatălui şi întipărirea Fiinţei Lui.

Isus Hristos Însuşi este Începutul (Coloseni 1:18). El este „începutul zidirii lui Dumnezeu“ (Apocalipsa 3:14). El este puterea lui Dumnezeu şi „înţelepciunea lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 1:24). Drept urmare, El este cel ce vorbeşte în capitolul al optulea din Proverbe, sub chipul înţelepciunii, spunând: „Eu umblu pe calea nevinovăţiei, pe mijlocul cărărilor neprihănirii, ca să dau o adevărată moştenire celor ce mă iubesc, şi să le umplu vistieriile. Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din vecinicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul.“ (Proverbe 8: 20-23).

În cuprinsul acestei din urmă spuneri, se poate observa că vorba „aşezat“ provine din evreiescul care înseamnă uns, aşa încât înţelesul va fi cel regăsit în al doilea Psalm: „Totuşi, Eu am uns pe Împăratul meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.“ Cuvântul e acelaşi în versiunea ebraică, de unde şi adnotarea pe marginea versiunii noastre referitoare la tălmăcirea cu termenul ebraic „uns“. Aflăm, aşadar, că Hristos a fost uns Împărat încă înainte ca pământul să fi existat.

Mai mult, expresia „cea dintâi“ nu-şi găseşte, de fapt, locul în versetul 22 al Proverbelor 8, din moment ce nu e nimic în versiunea ebraică să-l îndreptăţească. Aşa încât citim: „Domnul m-a făcut, ca început al lucrărilor Sale, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui.“ Tot aşa, ar trebui să amintim că „a face“ este acelaşi cuvânt cu cel din Geneza 4:1, unde, la naşterea lui Cain, Eva, precum se tălmăceşte, spune: „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!“ Punând toate aceste lucruri cap la cap, învăţăm că obârşia lui Isus se suie „până în zilele veciniciei“ (Mica 5:2, v. trimiterea), înaintea oricărei creaţii, şi că El Însuşi este Începutul tuturor căilor lui Dumnezeu. El este „chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea“. (Coloseni 1:15). El este Începutul tuturor lucrurilor.

 

Cel întâi născut

 

„Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi.“ (Romani 8:29). „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.“ (Ioan 1:12). Iată de ce ne bucurăm de faptul că Isus din Nazaret, cel „născut din femeie, născut sub Lege“ (Galateni 4:4) este Fiul lui Dumnezeu. Înţelegem, de aici, că, deşi, prin naştere, suntem de condiţie umilă, supuşi prin fire tuturor slăbiciunilor moştenite de omul născut din femeie, putem deveni fii ai lui Dumnezeu, fraţi ai Domnului Isus Hristos şi părtaşi ai desăvârşirii Sale.

Hristos este cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Astfel, El este moştenitorul; noi, însă, ne împărtăşim din moştenirea Sa. Nu vorbim, aici, despre bunurile lumeşti, în cazul cărora cel mai vârstnic rămâne singurul moştenitor al titlurilor şi proprietăţilor, iar fraţii mai tineri n-au decât să-şi poarte de grijă. Hristos este, într-adevăr, moştenitorul tuturor titlurilor şi proprietăţilor lui Dumnezeu –  dar nu în exclusivitate. Toate ale Sale sunt împărtăşite în egală măsură cu toţi fraţii Săi. „Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui.“ Primindu-l în plinătatea Lui, El ne dăruieşte nu doar privilegiul, ci, deopotrivă, puterea, dreptul de a fi fii ai lui Dumnezeu. Tot ceea ce este El putem fi şi noi, însă doar în El ca Început, Alfa şi Omega al credinţei noastre şi, ca atare, al faptelor noastre. Prin voinţa lui Dumnezeu, prin Binecuvântatul Duh, avem aceleaşi drepturi pe care le are Hristos Însuşi.

„Cum e cu putinţă aşa ceva?“ Dacă suntem înţelepţi (şi am fi, fără îndoială, mai înţelepţi), nu vom pune o asemenea întrebare. Trebuie să ne mulţumim cu a şti mai puţin decât Dumnezeu, întrucât, oricât ne-am strădui, cunoaşterea Sa nu ne va fi nicicând la îndemână. Cine poate desluşi taina vieţii? „Cum nu ştii care este calea vântului, nici cum se fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot aşa nu cunoşti nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate.“ (Eclesiastul 11:5). Şi, totuşi, nimeni nu tăgăduieşte că este fiul tatălui său ori că va primi, ca fiu, o moştenire, doar pentru că nu înţelege misterul naşterii. De ce ne-am dovedi mai puţin cugetaţi când vine vorba despre noua noastră naştere, cea menită să ne prefacă în adevăraţi fii ai lui Dumnezeu? „Planul mântuirii“ rămâne întru totul străin puterii de pătrundere a minţii umane; rezultatele, însă, roadele acestui plan ne sunt dezvăluite prin experinţă câtă vreme avem credinţă.

Isus Hristos este cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi, „cel întâi născut din toată zidirea“, pentru că „prin El au fost făcute toate lucrurile cari sunt în ceruri şi pe pământ“; şi tocmai de aceea, prin El avem izbăvire şi, astfel, iertarea păcatelor. Izbăvirea este creaţie, căci „dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă“. Devenim fii ai lui Dumnezeu, prin urmare, prin aceeaşi putere prin care Hristos, Cuvântul Divin, a zidit toate lucrurile la început. Creaţia nu are, aici, nimic de a face cu fantezia, ci cu faptul în sine. Nu e doar un proces mental, un concept, ci o realitate tangibilă, o înfăptuire. Ea se înfăptuieşte, cu toate acestea, doar prin Cuvântul lui Dumnezeu. „Căci el zice, şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă.“ Aşa încât, faptul că suntem într-adevăr fiii lui Dumnezeu asemeni lui Hristos găseşte acelaşi temei cu al creaţiei înseşi. Toate se ţin prin Hristos, „începutul, cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea“.

 

Voia lui Dumnezeu

 

„Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.“ (Ioan 1:12-13). „El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.“ (Iacov 1:18).

Oamenii vorbesc îndeobşte despre voia lui Dumnezeu ca şi cum ar fi un lucru vrednic de înfricoşare, care se cuvine îndurat atunci când nu poate fi ocolit. În vremuri de îmbelşugare sau de ceea ce ni pare nouă a fi îmbelşugare, ei o primesc ca pe un fapt de la sine înţeles; atunci când, însă, sunt loviţi de restrişte, se căinează mai întâi pentru ca, apoi, evlavioşi, să aducă vorba despre cum se supun ei voii lui Dumnezeu. De parcă voia lui Dumnezeu s-ar vădi doar pentru a ni se pune de-a curmezişul sau pentru a ne face viaţa o povară. Dimpotrivă, voia lui Dumnezeu se vădeşte pentru a ne dărui viaţă şi fericire. „Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi.“

„Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră.“ (1 Tesaloniceni 4:3). El spune: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.“ (1 Petru 1:16). Neîndoielnic şi cum nu se poate mai îndreptăţit: căci fiul este moştenitorul tatălui. Suntem copiii lui Dumnezeu, iar fiindu-i copii, îi suntem moştenitori. Aşa încât desigur că trebuie să fim sfinţi o dată ce sfinţenia este însăşi natura Sa. A deveni fii ai lui Dumnezeu nu înseamnă nimic altceva decât a fi părtaşi ai naturii divine. Aşa cum voia Sa e aceea de a-i fi fii, tot astfel voia Sa e aceea de a fi sfinţi. Iar voia Sa ni se face cunoscută prin Cuvântul Său. Auzindu-i Cuvântul, tot ce ne rămâne e să spunem din toată inima: „Voia Ta să se facă“ şi se va face după cum “a fost” la Creaţiune, când El a spus: „Să fie...!“ Puterea lui Dumnezeu în gândul Său este neţărmurită. Tot ce vedem în creaţia vizibilă nu este decât rodul gândului Său. Ca atare, primindu-i gândul, voia, vom fi rânduiţi spre lauda slavei harului Său.

În ce ne priveşte, n-am contribuit cu nimic la aducerea noastră în lume. Ne-am născut din trup şi sânge, prin voinţa omului, dar nu din voia noastră. Acum, când îl primim pe Domnul, nicidecum metaforic, ci ca pe o Persoană reală, cu adevărat prezentă alături de noi în Duhul veşnic, prin care s-a dat pe Sine lui Dumnezeu, voia Sa ne face fii ai lui Dumnezeu, izvorându-ne întreaga viaţă nemijlocit de la Domnul Însuşi, ceea ce se dovedeşte a fi tot atât de real pe cât de reală a fost izvorârea vieţii noastre trupeşti din părinţi.

„Fie“, vor spune unii, „însă acest fapt e unul de natură spirituală; suntem fiii lui Dumnezeu doar din punct de vedere spiritual.“ Iată cu ce limbă îi îndeamnă Satana pe oameni să tăgăduiască adevărul în timp ce rostesc înseşi cuvintele acestuia. E adevărat că suntem fiii lui Dumnezeu doar spiritual, dar asta nu înseamnă că nu suntem cu adevărat şi pe deplin fii ai lui Dumnezeu prin credinţa noastră în Hristos Isus. „Deci, cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii.“ (Romani 8:8-10). Lucrurile spirituale sunt reale şi pot prinde viaţă. Hristos a fost El Însuşi pe de-a întregul spiritual, chiar şi atunci când, sub chip omenesc, umbla pe pământ, iar în El, toţi cei ce cred devin fiinţe spirituale încă din timpul vieţii lor în lume.

În Hristos, „şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul“ (Efeseni 2:22). Cât despre făpturile vii alcătuind tronul lui Dumnezeu în ceruri, se spune: „Fiecare mergea drept înainte, şi anume încotro le mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau.“ (Ezechiel 1:12). Gândul lui Dumnezeu este legea vieţii lor; El le mână. Duhul vieţii este în ele astfel încât să nu aibă fiinţă, nici gând în afara Lui; aşa cum gândeşte El, aşa sunt. Rugăciunea noastră va să fie: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.“ Acest fapt este cu putinţă, altminteri Mântuitorul nu ne-ar fi cerut să ne rugăm spre împlinirea lui. Să fie, dar, după cuvântul Său.

 

Lumina vieţii

 

„În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. [...] Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.“ (Ioan 1:4, 9). Versetele 3 şi 4 sunt tălmăcite de unii dintre cei mai buni cărturari astfel: „Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El. Ceea ce a fost făcut în El a fost viaţa; iar viaţa a fost lumina oamenilor.“ Diferenţa e, pur şi simplu, una de punctuaţie câtă vreme, după cum se ştie, asemenea semne nu apar în textul de origine. Este o realitate faptul că tot ceea ce a fost făcut în El este viaţă. Oricine este în El trebuie să trăiască întrucât El este viaţa însăşi.

„Lumina luminează în întunerec, şi întunerecul n-a strâns-o.“ Trimiterea din Versiunea Revizuită dă „a birui“ în locul verbului „a strânge“. Poate că ideea căutată prin „a strânge“ ne va fi întrucâtva mai limpede dacă ne întoarcem la Isaia 40:12, unde ni se spune că Dumnezeu „a strâns ţărâna pământului într-o măsură“. Atunci când punem un lucru într-o măsură, îl închidem. Tot astfel, lumina poate fi uneori închisă de întuneric. Plimbă-te într-o noapte ceţoasă pe străzile Londrei şi, dacă nu eşti grijuliu, ai toate şansele să nimereşti într-un stâlp. De ce? Dat fiind că negura groasă împiedică razele felinarului să pătrundă mai departe de doar câţiva centimetri. Ele rămân închise de parcă ar veni dindărătul unui zid ori ar fi înghesuite într-o baniţă. Nu pot străpunge bezna. Întunericul strânge sau biruie lumina. Nu acelaşi lucru se întâmplă, însă, cu lumina vieţii. Ea străluceşte în întuneric, iar întunericul nu o poate înfrânge. Aceasta este lumina adevărată şi de preţ. Nu e doar de nestins, dar nici nu poate fi ţinută între hotarele întunericului.

O parte din această viaţă de nestins e sădită în orice om care vine în lume. Dacă oamenii nu i-ar întoarce spatele, ea ar sălăşlui pe deplin în ei; căci „noi toţi am primit din plinătatea Lui“, însă oamenii „înăbuşe adevărul cu nelegiuirea lor“ (Romani 1:18). Hristos este adevărul şi viaţa. Ei lucrează împotriva vieţii, întrucât „iubesc moartea“ (Proverbe 8:36). Ce har copleşitor din partea lui Dumnezeu miracolul de a fi săvârşit cele de trebuinţă mântuirii tuturor oamenilor. Omenirea şi fiecare suflet al ei au primit binecuvântarea neasemuitei Sale iubiri, astfel încât cu toţii să ne putem numi fii ai lui Dumnezeu. Poate că unii aleg să nu o primească, însă faptul că ea a fost dăruită, cu toate acestea, rămâne.

Această lumină a vieţii scânteiază în orice om născut. Ea „luminează pe orice om venind în lume“. (Ioan 1:9).Venind în lume, el primeşte lumina. Este lumina noastră încă din primele clipe ale prunciei. Avem viaţa lui Hristos de la prima suflare. Pentru ce? Porunca „este foarte aproape de tine, în gura ta şi în inima ta, ca s-o împlineşti“ (Deuteronom 30:14). Iar acest Cuvânt a fost la început cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. Aşa încât, deşi „cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoşii se rătăcesc o dată cu ieşirea din pântecele mamei lor“ (Psalmi 58:3), aceştia nu au nicio scuză. Puterea şi Dumnezeirea veşnice ale lui Dumnezeu se oglindesc în ei tot atât pe cât se oglindesc în orice lucru pe care l-a creat, „aşa că nu se pot desvinovăţi“ (Romani 1:19, 20). Viaţa este cu ei încă de la început pentru ca aceştia să poată trăi aşa cum a trăit şi Hristos.

Să spunem, oare, că toate acestea nu fac decât să osândească şi mai mult omenirea prin aceea că toţi au păcătuit şi că „nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar“? Adevărat, însă „unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult“. Oricât de grozavă ar fi ameninţarea osândei, mântuirea o biruie. Viaţa este în fiece om, nu spre osândă, ci spre mântuire. Căci „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimes pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.“ (Ioan 3:17). Aceste lucruri ne sunt date spre a le învăţa, iar nu spre a le despica în patru. Ele nu sunt teorii, ci fapte. Trebuie să le înţelegem crezând în ele şi, astfel, vom dobândi viaţa prin numele Său.

22 decembrie 1898