Împăratul înaintea judecăţii

Împăratul înaintea judecăţii

Un studiu atent al tuturor învăţăturilor ce s-ar putea desprinde din această secţiune a Scripturii ar necesita, fără îndoială, numeroase articole. Îl vom ruga, prin urmare, pe cititor să se aplece cu luare aminte asupra pasajelor indicate, iar noi ne vom mulţumi să rămânem la doar câteva gânduri călăuzitoare. Pe parcursul întregii Sale activităţi pământeşti, Isus s-a distins prin exercitarea unei autorităţi de sorginte regală, înfăţişîndu-se drept ceea ce este, anume un Împărat. În câteva rânduri, a fost întâmpinat asemeni unui Împărat, aşa cum a făcut, bunăoară, Natanael (Ioan 1:49) ori mulţimea la intrarea în Ierusalim (Ioan 12:13). Acesta este, însă, singurul episod când se declară El Însuşi răspicat a fi un Împărat. Interpelat de Pilat: „Atunci un Împărat tot eşti!“, Isus răspunde: „Da. [...] Eu sunt Împărat.“ (Ioan 18:37). Spunând: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta“ (versetul 36), El îşi afirmă limpede regalitatea.

Isus fusese pârât lui Pilat drept uneltitor împotriva guvernului roman şi, ca atare, un pericol la adresa păcii. Pilat va căuta, cu toate acestea, să-i dea drumul. Iudeii, însă, i-au strigat: „Dacă dai drumul omului acestuia, nu eşti prieten cu Cezarul. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului.“ (Ioan 19:12). Isus dovedise şubrezenia acestei acuzaţii, spunând că Împărăţia Sa nu este din lumea aceasta şi că, de vreme ce ea nu este din lumea aceasta, slujitorii Săi nu se vor lupta pentru a-l elibera.

Predându-l pe Isus lui Pilat, mai marii iudeilor recunoscuseră, de fapt, că nu-I pot aduce nicio acuzaţie întemeiată. Întrebării lui Pilat: „Ce pâră aduceţi împotriva omului acestuia?“, aceştia i-au răspuns: „Dacă n-ar fi fost un făcător de rele, nu L-am fi dat noi în mâinile tale.“ E ca şi cum ai aduce pe cineva în faţa unui tribunal şi la întrebarea judecătorului referitoare la acuzaţiile ce i se aduc, singurul argument al procurorilor ar fi acela potrivit căruia „e un om rău“. Cu aceste cuvinte, iudeii aveau să mărturisească, practic, că nu-I găsiseră nicio pricină şi că îi revenea lui Pilat să-L cerceteze pe Isus. Cercetându-L, însă, Pilat a spus: „Eu nu găsesc nicio vină în El.“ Isus, pe de altă parte, lăsase foarte limpede de înţeles că nu-L interesează niciun fel de uneltire împotriva guvernului roman.

Versetele 36 şi 37 pun în lumină caracterul Împărăţiei lui Hristos şi al supuşilor Săi. El este un Împărat, dar Împărăţia Sa nu este din această lume. Declarându-i lui Pilat că este Împărat, El va spune: „Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr.“ El este Împăratul adevărului întrucât El Însuşi este adevărul şi, drept urmare, cu adevărat un Împărat. Căci, o dată ce împăratul este deasupra tuturor, oricine este adevărul trebuie să fie un împărat; pentru că adevărul însuşi este mai presus de orice şi se ridică deasupra tuturor, oricât s-ar strădui unii să-l calce în picioare.

„Se va-nălţa din pulberi adevărul,
Cu el stă peste veacuri Dumnezeu.”

Adevărul este cel ce este, cel ce rămâne de-a pururi. Dumnezeu este adevărul. Adevărul nu poate fi nimicit. „Şi lumea, şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac.“ (1 Ioan 2:17). Luate împreună cu afirmaţia lui Hristos, aceste fapte dovedesc că între lume şi adevăr se iscă un permanent conflict, ceea ce reiese foarte limpede şi din judecata lui Hristos – lumea se înfăţişa ca pârâş al adevărului. Dar, spre deosebire de adevăr, lumea trece. Ca atare, lumea se află mereu în vrăjmăşie cu adevărul şi, astfel, cu Hristos. Lumea Îl răstigneşte pe Hristos astăzi după cum L-a răstignit încă de la întemeierea ei. Şi numai prin crucea lui Hristos suntem noi înşine răstigniţi faţă de lume şi lumea faţă de noi (Galateni 6:14).

Hristos este Domnul păcii (Isaia 9:6). El Însuşi este Pacea (Efeseni 2:14). El a venit să aducă vestea bună a păcii (versetul 17). El stăpâneşte prin pace (Coloseni 3:15, 16). Prin „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere“ îşi păzeşte Hristos credincioşii (Filipeni 4:7). Vorbindu-le ucenicilor Săi în seara când a fost trădat, a spus: „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.“ (Ioan 16:33). Toţi credincioşii lui Hristos, aşadar, au parte de pace şi sunt chemaţi să o păstreze prin oricâte războaie şi tulburări ar trece lumea. Isus a biruit lumea nu prin război, ci prin pace: şi numai cei ce refuză cu desăvârşire să lupte pot birui lumea. Un credincios mărturisit al lui Hristos în măsură să pună mâna pe armele lumii se poate foarte bine vedea pus pe fugă, căci a fost înfrânt din prima clipă când a luat o asemenea hotărâre. Pe de altă parte, este întru totul cu neputinţă să-l înfrângi pe cel ce refuză neclintit, cu statornicie şi de dragul lui Hristos să lupte. Atâta vreme cât nu şovăie, va rămâne un învingător.

Hristos spune că, dacă Împărăţia Sa ar fi din această lume, slujitorii Săi ar lupta pentru El; El Însuşi, pe de altă parte, dojenise cu asprime graba lui Petru de a scoate sabia şi îl vindecase pe robul rănit. Oricine recurge, prin urmare, la armele de război, indiferent de împrejurare, demonstrează fie că nu înţelege natura Împărăţiei lui Hristos, fie că nu se socoteşte între credincioşii Săi. Oricine luptă arată că slujeşte oricărui alt stăpân în afara lui Hristos şi, precum se ştie, nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.

Împărăţia lui Hristos nu este din această lume. Ea este de cu totul altă natură decât lumea, iar lumea i se împotriveşte, aşa cum I se împotriveşte lui Hristos şi credincioşilor Săi. Isus spunea: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea.“ (Ioan 15:18, 19). Aceste cuvinte arată limpede că, potrivnică ei, lumea urăşte Împărăţia lui Hristos întrucât aceasta din urmă nu este din lume. Derivă de aici că nu este cu putinţă să te supui în acelaşi timp şi împărăţiilor lumeşti, şi Împărăţiei lui Hristos. Credincioşii lui Hristos şi supuşii Împărăţiei Sale nu au, de drept, nimic mai mult de a face cu guvernarea acestei lumi decât ar avea, spre exemplu, supuşii ţarului rus cu guvernul britanic.

Unii, fără să se gândească, ar sări numaidecât ca arşi acuzându-ne de porniri anarhice; asta pentru că nu se gândesc la natura Împărăţiei lui Hristos. Lui Hristos Însuşi i-a fost adusă acuzaţia de anarhism câtă vreme stăpânitorii acestei lumi nu au înţeles despre ce e vorba; dacă ar fi înţeles, nu L-ar fi răstignit pe Domnul slavei (1 Corinteni 2:8). Credincioşii lui Hristos nu pot încuraja, prin firea lucrurilor, anarhia, dată fiind Legea lui Dumnezeu din inimile lor. Ei reprezintă categoria definitorie prin excelenţă a supunerii faţă de lege. Ei sunt păstrătorii desăvârşiţi ai unei legi desăvârşite. Mai mult, deşi nu se socotesc a fi supuşii acestei lumi, ei se numără, neîndoielnic, printre cei mai vrednici cu putinţă, câtă vreme acceptă să sufere până şi nedreptatea legilor omeneşti fără să crâcnească. Cei neprihăniţi sunt osândiţi şi omorâţi, dar nu se împotrivesc (Iacov 5:6). Prin urmare, cei mai buni supuşi pe care şi i-ar dori orice împărat pământesc sunt cei ce se mărturisesc a fi şi sunt exclusiv supuşii lui Hristos, iar nu ai lumii. Cu toate acestea, guvernelor pământeşti le este, în general, străin acest mod de a înţelege lucrurile, drept care îi discriminează şi prigonesc tocmai pe cei ce le-ar putea asigura forţa şi stabilitatea guvernării.

Împărăţia lui Isus nu este din această lume, întrucât se întinde dincolo de hotarele vremelniciei. Fiind o Împărăţie a adevărului, stăpânirea ei e veşnică. Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie (Efeseni 1:20, 21). Acest loc a fost de drept al Său încă de pe vremea vieţii Sale pe pământ. Căci atunci când vorbise cu Nicodim, El S-a declarat a fi "în cer" (Ioan 3:13). Împăratul universului se vedea, acum, cercetat de un tribunal pământesc şi de un judecător pământesc cu privire la dreptul Său de a stăpâni. Avea să-şi afirme dreptul de a stăpâni, deopotrivă acolo şi pretutindeni, mărturisind pentru adevăr.

Aşa cum Împărăţia lui Isus se află la dreapta lui Dumnezeu în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie, tot astfel i-a înviat Dumnezeu pe toţi cei ce cred în El, aşezându-i alături de Hristos în locurile cereşti (Efeseni 2:1-6). „A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său, şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său“ (Apocalipsa 1:5, 6) este slava. Toţi supuşii lui Hristos sunt, prin urmare, împăraţi, a căror demnitate o întrece cu mult pe cea a oricăror stăpânitori ai pământului. Lor le este dată stăpânirea peste Neamuri, aşa cum i-a fost dată lui Hristos Însuşi (vezi Psalmi 2:8; Apocalipsa 2:26, 27). Toţi sunt chemaţi să mărturisească împreună cu Hristos. Dumnezeu spune: „Voi sunteţi martorii Mei [...] voi şi Robul Meu pe care L-am ales.“ (Isaia 43:10). „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.“ (1 Petru 2:9).

După cum Hristos, Împăratul, a fost adus la judecată, credincioşii Săi sunt, la rândul lor, puşi sub acuzaţie în această lume. Tribunalul este în permanentă sesiune, procesul se desfăşoară neîntrerupt, iar martorii se află întotdeauna sub jurământ. Câtă vreme se dovedesc a fi martori credincioşi şi adevăraţi, asemeni Învăţătorului (vezi Apocalipsa 3:14), atunci sunt, într-adevăr, împăraţi pe care, oricât i-ar osândi lumea, nimic nu-i poate înfrânge. Prin puterea paşnică a statorniciei în adevăr, credincioşii lui Hristos vor fi recunoscuţi până şi de către lume ca fiind mai puternici decât lumea întreagă.

Şi totuşi, asemeni lui Hristos, vor fi învinovăţiţi dat fiind tristul adevăr potrivit căruia „izbăvirea s-a întors îndărăt, şi mântuirea a stat deoparte; căci adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte şi neprihănirea nu poate să se apropie. Adevărul s-a făcut nevăzut, şi cel ce se depărtează de rău este jefuit“ (Isaia 59:14, 15). Dincolo de orice, însă, dacă adevărul e luat în derâdere ca un lucru naiv, iar slujitorii acestuia sunt batjocoriţi, asupriţi sau chiar ucişi, părând că minciuna a avut câştig de cauză, adevărul va birui, în cele din urmă, totul, aşa cum, deşi batjocorit, omorât ca un răufăcător şi socotit fără însemnătate, a înviat Hristos Însuşi pentru a-şi luat locul pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Pentru că maiestatea Sa n-a fost nicicând mai copleşitoare decât atunci când i-a fost târguită viaţa pentru cea a unui criminal. Umilinţa şi ruşinea i-au fost însăşi slava. Slăbiciunea i-a fost puterea. Iar blestemul crucii a fost mijlocul prin care a fost ridicat la Ceruri pentru a binecuvânta întreg universul.

18 mai 1899