Încercarea adevărului

Încercarea adevărului

Nu există nelămurire în Evanghelia lui Hristos. Piedicile pe care oamenii îşi închipuie că le descoperă în ea sunt, de fapt, cele pe care şi le ridică ei înşişi pentru ca, îndată ce acceptă Cuvântul ei, să înţeleagă numaidecât că acestea nu fuseseră acolo nicicând. Isus ne încredinţează pe bună dreptate: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întunerec, ci va avea lumina vieţii.“ (Ioan 8:12). Lumina vieţii este însăşi esenţa, desăvârşirea luminii; e lumina din lăuntrul fiecăruia dintre noi câtă vreme avem viaţă, întrucât este viaţa noastră.

Viaţa, lumina şi dragostea sunt, toate trei, una în mărturisirea lor. „Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său, este încă în întunerec până acum. Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină, şi în el nu este niciun prilej de poticnire. Dar cine urăşte pe fratele său este în întunerec, umblă în întunerec, şi nu ştie încotro merge, pentru că întunerecul i-a orbit ochii.“ Nimeni nu e, cu toate acestea, nevoit să umble în întuneric, „căci întunerecul se împrăştie şi lumina adevărată răsare chiar“ (1 Ioan 2:8-11). Oricine umblă în întuneric nu umblă decât în întunericul din el însuşi. „Căci, iată, întunerecul acopere pământul, şi negură mare popoarele; dar peste tine răsare Domnul, şi slava Lui se arată peste tine.“ (Isaia 60:2). Dacă întunericul s-ar întinde asupra pământului înainte de toate, atunci l-ar cuprinde mai adânc pe acesta, iar nu pe oameni; însă pentru că el e negură asupra popoarelor, devine limpede că lăcaşul întunericului e în oamenii înşişi. „Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci.“ (Matei 24:12). Când dragostea se răceşte, lumina se întunecă şi moartea îşi întinde ghearele.

„Dragostea este de la Dumnezeu“ pentru că Dumnezeu este dragostea. El este dragostea întrucât este viaţa şi lumina. „Dumnezeu e lumină, şi în El nu este întunerec.“ (1 Ioan 1:5). Isus Hristos este „oglindirea slavei Sale“ (Evrei 1:3). El este adevărata lumină ce străluceşte asupra oricui vine în lume deoarece lumina Sa este propria Sa viaţă şi nimic nu trăieşte în afara Sa; viaţa este lumina oamenilor. (Ioan 1:4, 9). El este Cuvântul şi aşa se face că intrarea Cuvântului lui Dumnezeu în lume aduce cu Sine lumina. Însă această lumină este lumina vieţii şi a dragostei, căci porunca Sa este viaţa veşnică (Ioan 12:50) şi „dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui“ (1 Ioan 5:3).

Să reţinem în ce fel sunt introduse cuvintele lui Isus: „Isus le-a vorbit din nou şi a zis: «Eu sunt Lumina lumii.»“ Când le mai vorbise Isus despre acest lucru? Nu ştim, din câte ne-au rămas scrise, să-l mai fi spus vreodată în mod direct, însă, cu doar o zi în urmă, afirmase: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie.“ (Ioan 7:38). A crede în Numele Lui înseamnă a-L primi (Ioan 1:12); astfel, apa vie izvorâtă din cel ce crede în El este de la Hristosul locuind înlăuntru, însăşi fântâna apelor vii. Vedem, prin urmare, că de vreme ce viaţa este lumina, apa vie este izvorul luminii acelora ce-i urmează lui Hristos. Vorbim deseori despre „apă cristalină“. Acest lucru se poate spune dincolo de orice îndoială despre râul vieţii, întrucât acesta este „un şuvoi de lumină“.

Sângele este viaţa. Suntem mântuiţi de viaţa lui Hristos, adică izbăviţi prin sângele Său. Tot ceea ce este, prin urmare, viaţă în noi nu e decât o manifestare a sângelui lui Hristos. Nu trebuie să credem că sângele lui Hristos e doar acea cantitate care a ţâşnit din rănile Sale pe Golgota, care s-a scurs şi a fost înghiţită de ţărână, ceea ce ne-ar ispiti să socotim că, atunci când spunem că am fost spălaţi în sânge sau că bem sângele Său, folosim, în fapt, nişte figuri de stil. Nicidecum. Sângele Său nu e supus stricăciunii, fiind, pe de altă parte, cât se poate de real. El este, astăzi, viaţa oricărui om de pe pământ. E în mâncarea pe care o mâncăm, în apa pe care o bem, în aerul pe care îl respirăm şi în lumina care ne încălzeşte şi ne înviorează. Trebui să ne lepădăm de ideile pe cât de înguste, pe atât de superficiale în legătură cu viaţa lui Hristos. Viaţa Sa este Duhul, de vreme ce Duhul ce locuieşte înlăuntru este Însuşi Hristos venit să locuiască în inimile noastre. Dumnezeu se manifestă într-o varietate infinită de moduri. Propriile noastre trupuri sunt dovada faptului că sângele lui Hristos – viaţa noastră – există în tot ceea ce ne întreţine viaţa, căci sângele nostru e alcătuit din mâncarea pe care o mâncăm, apa pe care o bem, aerul pe care îl respirăm şi lumina soarelui. Văzându-L şi recunoscându-L pe Hristos în toate aceste binecuvântări ale vieţii, am umbla în lumină aşa cum este El în lumină, iar sângele Său ne-ar curăţi de toate păcatele. Nu e, oare, într-adevăr Evanghelia o veste bună? E vestea bună cum că mântuirea le este dată tuturor prin viaţa lui Hristos care străluceşte în lumină şi respiră în aer. Cu adevărat, cel ce nu e mântuit nu are nicio pricină să se plângă împotriva lui Dumnezeu.

„Şi a zis Iudeilor, cari crezuseră în El: «Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.“ (Ioan 8:31, 32). Să mai spunem o dată că nu există nelămurire în Evanghelia lui Hristos. Oricine caută să facă voia lui Dumnezeu va şti. Prin credinţă, înţelegem. Nu suntem nevoiţi să ghicim adevărul, nici să speculăm în jurul lui, nici să ne spetim învăţând despre el fără a ajunge vreodată să-l cunoaştem, câtă vreme avem parte de cunoaşterea desăvârşită a acestuia. Greşeşte, oare, un om atunci când nu se îndoieşte că e viu? Îl vei dojeni, oare, pe cel ce spune: „Iată că sunt viu“? Omul nu trebuie să înveţe acest lucru despre sine; el nu trebuie să iasă în afara lui însuşi pentru a şi-o dovedi; nu trebuie să ceară părerea nimănui în această privinţă. Dar Isus Hristos este „calea, adevărul şi viaţa“; viaţa este adevărul; adevărata lumină care luminează orice om este însuşi adevărul. Aşa încât orice om poate şi ar trebui să poată cunoaşte adevărul cu tot atâta încredinţare pe cât ştie că e viu. Prin ce mijloace se poate stabili că un om este viu? Încercând să stabilim, de exemplu, dacă există mişcare. Dacă inima bate, dacă se simte fie şi o umbră de zvâcnire în venele sale datorită căreia să poţi spune că sângele se mişcă, vom şti că omul este în viaţă. Până şi muribundul ne va arăta că viaţa nu i-a părăsit încă trupul mişcând un deget ori întorcându-şi privirea. Nu e, atunci, cel în care este belşug de viaţă cu atât mai sigur de acest fapt? Acesta îşi poate ridica fără greutate braţele; poate sări şi striga; libertatea mişcării îi străbate fiece muşchi. El ştie că e viu, iar dacă vreun sceptic s-ar întâmpla să-i mustre seninătatea murmurând: „N-ar trebui să fii atât de încrezător; tu poţi spune că crezi că eşti viu, poate, sau că speri că eşti viu, însă e o dovadă de înfumurare să spui că ştii că eşti viu, cel puţin până ce nu te vor fi văzut un sobor de doctori“, i-ar râde în faţă. Aceeaşi încredinţare plină de bucurie o poate avea oricine în privinţa desăvârşitei cunoaşteri a adevărului.

Aşa cum ştim că suntem vii, prin lucrarea vieţii în noi înşine, tot astfel putem cunoaşte adevărul prin ceea ce acesta înfăptuieşte. Căci el ne dă libertatea. „Oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului. Şi robul nu rămâne pururea în casă; fiul însă rămâne pururea. Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.“ Nu există altă robie decât păcatul, aşa cum însuşi păcatul este moartea. Adevărul, însă, este viaţă, iar adevărul vieţii îl eliberează de păcat pe acela ce-l cunoaşte. Adevărul nu e o teorie, o dogmă, un crez, ci este viaţă – viaţa. Ceea ce nu izbuteşte să aducă o schimbare în viaţa unui om nu are nimic de a face cu adevărul; în schimb, ceea ce-l eliberează din robie, oricare ar fi aceasta, este adevăr.

Aşa cum reţeta pentru pâine nu ţine locul pâinii înseşi, nici a mărturisi adevărul nu ţine locul adevărului. Un om poate cunoaşte la perfecţiune ingredientele mâncărurilor cu care să-şi hrănească trupul, poate şti cum să le combine şi chiar să povestească în amănunt cum se găteşte cutare fel, murind, cu toate acestea, de foame în timp ce vorbeşte. Tot astfel, omul poate articula o teorie perfectă a adevărului fără a-l cunoaşte, însă, întrucât nu s-a lăsat însufleţit de puterea acestuia, riscând să moară în timp ce vorbeşte tocmai despre viaţă. Omul cunoaşte doar ceea ce trăieşte, iar ceea ce trăieşte este viaţă. Nu cunoaşte adevărul decât omul în care adevărul este această viaţă.

Nu căutăm nicidecum, aici, să-i luăm în derâdere pe cei ce mărturisesc adevărul. E foarte bine să pui lucrurile într-o formă cât mai armonioasă; însă forma unui om, în lipsa vieţii, nu înseamnă nimic. Cineva poate spune: „Cred“, învrednicindu-se să rostească un crez căruia nici cel mai priceput teolog ori cărturar biblic nu poate să-i găsească vreun cusur şi să rămână, cu toate acestea, departe de adevăr. Niciun crez şi nicio formulă, oricât de adevărate ar fi, nu sunt adevărul, căci adevărul este viaţa. Chimiştii ne spun, spre exemplu, că formula zahărului este C6H12O6. Cu alte cuvinte, zahărul e alcătuit din şase molecule de carbon, douăsprezece de hidrogen şi şase de oxigen. Se prea poate ca un om să ştie toate aceste lucruri şi să repete formula de o mie de ori fără a-i fi gustat, totuşi, niciodată dulceaţa. Formula nu e zahărul propriu-zis; ea înlocuieşte, pur şi simplu, cuvântul în mintea chimistului; e doar o descriere, iar nu lucrul în sine.

Nu există niciun suflet care să nu fi fost la un moment dat conştient că trăieşte în robie. „Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.“ (Galateni 5:17). Vorbim despre un lucru real, nu despre o teorie. Atunci când doreşti să faci ceva şi descoperi că ai mâinile legate ori că eşti obligat să faci ceva împotriva voinţei tale, situaţia devine, dintr-o dată, dureros de reală. Pe de altă parte, când ceea ce socoţi a fi adevărul te ajută în a face, aşa cum îţi doreşti, binele şi a te feri, tot astfel, de rău, ba, mai mult, dacă te ajută în a alege, în ciuda sfielii de odinioară, binele şi a refuza, oricât ţi-ar fi fost de drag, răul, atunci, câtă vreme aceste lucruri sunt adevărate, adevărul este al tău. Adevărul eliberează. „Unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia“ (2 Corinteni 3:17), „fiindcă Duhul este adevărul“ (1 Ioan 5:6).

Să nu se culce nimeni pe lauri socotind că deţine tot adevărul întrucât ştie câte ceva despre această libertate. Mulţi miopi îşi închipuie că pot vedea la fel de bine ca orice om până să-şi pună ochelarii pe nas. Uneori, te poţi obişnui într-o asemenea măsură să te chirceşti într-un cotlon înghesuit încât ajunge să ţi se pară de-a dreptul odihnitor. Poate că e dureros, mai apoi, să-ţi părăseşti culcuşul, însă, o dată dezmorţit, ai un sentiment nemaiîncercat de plutire şi libertate. Neştiutorul poate crede că ştie totul; atunci, însă, când capătă cunoaştere, înţelege, până la urmă, că trăise în întuneric. În neştiinţă şi robie, omul îşi poate face o idee cu totul greşită despre cunoaştere şi libertate, însă atunci când i se dezvăluie lumina, nu mai e loc de nedumeriri. „Mai stau încă multe să vină“ e un cuvânt cât se poate de adevărat în ce priveşte darurile lui Dumnezeu; fie, aşadar, ca fiece suflet să ştie că i se aşterne înainte belşug de libertate şi viaţă.

Isus Hristos este adevărul. Să observăm că, în rostirea Sa, cuvântul „Fiu“ este sinonim cu „adevărul“. El spune: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi. [...] Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.“ Aşa cum putem, prin urmare, cunoaşte adevărul, tot aşa Îl putem cunoaşte pe Hristos. Ne este cu putinţă să-L cunoaştem personal şi să ni-L apropiem mai mult decât pe oricine altcineva din lume. „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.“ (1 Ioan 5:20). Cel ce nu cunoaşte acest fapt nu ştie nimic; pe când celui ce cunoaşte acest adevăr i se deschid „toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei“.

23 februarie 1899