Învăţătura lui Isus despre smerenie

Învăţătura lui Isus despre smerenie

Scriptura asupra căreia se opreşte lecţia noastră din această săptămână e atât de bogată şi de cuprinzătoare încât vom purcede prin a o cita în întregime. Fie şi numai simpla lectură a acestui pasaj îi va fi, fără îndoială, de folos cititorului. Se cuvine, aşadar, ca, rugându-ne pentru gândul cel bun, să-i acordăm cea mai mare atenţie.

 

Pilda

 

„Înainte de praznicul Paştelor, Isus, ca Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl, şi fiindcă iubea pe ai Săi, cari erau în lume, i-a iubit până la capăt. În timpul cinei, după ce diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-l vândă, Isus, fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâni, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce, S-a sculat de la masă, S-a desbrăcat de hainele Lui, a luat un ştergar, şi S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean, şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. A venit deci la Simon Petru. Şi Petru I-a zis: «Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?» Drept răspuns, Isus i-a zis: «Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea.» Petru I-a zis: «Niciodată nu-mi vei spăla picioarele!» Isus i-a răspuns: «Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc de Mine.» «Doamne,» I-a zis Simon Petru, «nu numai picioarele, dar şi mânile şi capul!» Isus i-a zis: «Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot; şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi.» Căci ştia pe cel ce avea să-L vândă; şi de aceea a zis: «Nu sunteţi toţi curaţi.»

După ce le-a spălat picioarele, Şi-a luat hainele, S-a aşezat iarăşi la masă, şi le-a zis: «Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi: ‘Învăţătorul şi Domnul’, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat, vă spun, că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimes. Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceţi.“ (Ioan 13:1-17).

Iată, deci, istorisirea; să studiem ceva din bogăţia de învăţături care se găseşte în ea. Noi n-o putem epuiza. Tot ce putem face în acest articol e să sugerăm doar câteva teme de gândire.

 

Un fapt mai puţin obişnuit

 

Să observăm, mai întâi, că acest fapt nu se întâmpla îndeobşte. Unii şi-au închipuit că gestul de spălare a picioarelor se impunea întrucât oamenii purtau sandale şi, murdărindu-se cu uşurinţă, aveau nevoie frecvent de primenire. Ar fi căzut, prin urmare, în sarcina oricărei gazde să-şi întâmpine oaspeţii cu acest gest de elementară politeţe. Sunt numai închipuiri. Dacă am presupune, cu toate acestea, că aşa e, ce fel de gazdă ar fi aceea care fie a neglijat, fie a uitat cu totul să-şi cinstească astfel oaspeţii încă de când au intrat pe uşă pentru a-şi aminti de acest obicei după ce se aşezaseră la masă? Ce părere ţi-ai face când, invitat fiind la un ospăţ, gazda ţi-ar cere în toiul acestuia să faci o baie? Afirmaţia cum că spălarea picioarelor ar fi reprezentat un gest de politeţe sugerează că Isus a fost neglijent – fie şi numai această bănuială o scoate numaidecât din discuţie.

Gazdele obişnuiau, într-adevăr, să le ofere oaspeţilor apă pentru picioare, dar nu să le şi spele. Fiecare se ocupa singur de acest amănunt. Nu s-ar fi gândit să spele picioarele oamenilor veniţi în vizită mai mult decât ne gândim noi, bunăoară, să spălăm mâinile şi feţele prietenilor care sosesc dintr-o călătorie. Le punem la dispoziţie apă şi-i lăsăm să-şi vadă singuri de cele trebuincioase. Model de ospitalitate, altminteri, Avraam însuşi n-a spălat picioarele celor trei bărbaţi întâmpinaţi cu atâta bunăvoinţă. A alergat înaintea lor, s-a plecat până la pământ şi le-a spus: „Îngăduie să se aducă puţină apă, ca să vi se spele picioarele; şi odihniţi-vă subt copacul acesta. Am să mă duc să iau o bucată de pâine, ca să prindeţi la inimă.“ (Geneza 18:1, 5). Se înţelege de aici foarte limpede că oaspeţilor li se cerea, de fapt, să-şi spele singuri picioarele. De aici şi uluirea ucenicilor când au văzut că Isus caută să facă tocmai acest lucru. Nu mai pomeniseră niciodată aşa ceva.

 

Hristos, slujitorul

 

Cine era omul dispus să facă un lucru la care nu s-ar fi coborât nici măcar o slugă de rând? Era Isus, Fiul lui Dumnezeu. Putea, oare, să fi uitat ce demnitate îi revine? Fireşte că nu. A făcut-o pe deplin conştient că vine de la Dumnezeu şi se îndreaptă către Dumnezeu. Ştia că era Domnul şi Învăţătorul ucenicilor Săi şi tot ceea ce făcea decurgea din acest fapt. N-a vrut să se umilească. Nici unul dintre ucenici nu i-a purtat din această pricină mai puţin respect. Demnitatea Sa mai presus de orice îndoială nu are nevoie de concesii pentru a rămâne neatinsă, ci, dimpotrivă, ea se păstrează prin sine însăşi şi pune în valoare tot ceea ce înconjoară.

A fost, de fapt, o lecţie referitoare la slujire. Isus a spus: „Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.“ (Matei 20:25-28). Cu acelaşi prilej, a mai spus: „Căci care este mai mare: cine stă la masă sau cine slujeşte la masă? Nu cine stă la masă? Şi Eu totuşi, sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujeşte la masă.“ (Luca 22:27). Isus a fost cel mai mare întrucât s-a vrut cel mai smerit slujitor.

„Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n’a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a desbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.“ (Filipeni 2:5-7). Să observăm că, în această împrejurare, Isus a luat chipul, iar nu caracterul unui slujitor. De ce, venind pe pământ, nu şi-a asumat caracterul unui slujitor? Pentru că îl avea deja. A venit pe pământ pentru ca lumea să vadă şi să-l cunoască drept cine este, însă luând un chip accesibil minţii omeneşti. Ideile oamenilor rătăciseră într-o asemenea măsură încât, dacă Isus ar fi apărut ca o figură împărătească plină de slavă divină, aceştia nu l-ar fi asociat niciodată cu slujirea şi, astfel, n-ar fi avut posibilitatea de a învăţa cuvenita lecţie a slujirii. Şi-a schimbat, ca atare, chipul, urmând să dovedească prin propria Sa viaţă cine este. Cei ce-l recunosc şi-l acceptă ca Domn fie şi sub chipul unui slujitor vor avea într-o zi privilegiul de a-l vedea slujind şi de a fi slujiţi de El din statura de Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor; căci El ne spune: „Ferice de robii aceia, pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun, că el se va încinge, îi va pune să şadă la masă, şi se va apropia să le slujească.“ (Luca 12:37).

 

Smerenia Celui Prea Înalt

 

Ce onoare să fii slujit de Împăratul slavei! Este, cu toate acestea, o cinste de care ne bucurăm în fiecare zi; căci Dumnezeul universului a creat natura şi îi veghează stihiile tocmai în slujba noastră. El caută zi şi noapte să ne întâmpine orice nevoie. Urmăreşte ca în orice clipă să nu ne lipsească nimic. Ne dă viaţă şi suflare şi toate lucrurile, slujindu-ne cu ceea ce n-am putea tocmi nici un slujitor lumesc să facă, fie şi dacă acesta ar avea toată puterea. Să ne amintim că Isus a fost descoperirea lui Dumnezeu în faţa oamenilor. Cine l-a văzut pe El, a văzut pe Tatăl (Ioan 14:9). Prin urmare, gestul lui Isus de a le spăla ucenicilor picioarele a fost menit să ne arate că Dumnezeul Cel Prea Înalt este slujitorul tuturor. Isus Hristos a fost „Dumnezeu arătat în trup“. Spunând „învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima“, Isus punea în lumină caracterul lui Dumnezeu. Nimeni nu se aşteaptă îndeobşte la blândeţe şi smerenie la curţile împăraţilor sau la împăraţii înşişi; Împăratul lui Israel, însă, este blând şi smerit cu inima. Deşi este „Cel Prea Înalt“, care locuieşte „în locuri înalte şi în sfinţenie“, El locuieşte, de asemenea, alături de omul zdrobit şi smerit în duh (Isaia 57:15). Blândeţea Sa e însăşi măreţia Sa, şi numai îndurarea Lui ne face mari (Psalmi 18:35).

Îl numim Domn şi Învăţător – vorbim, oare, serios? Este El, într-adevăr, Domnul nostru? Dacă aşa e, atunci suntem şi ne recunoaştem noi înşine slujitori. „Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta.“ Este Domnul slujitorilor, fiind Domn întrucât este, pur şi simplu, slujitor. Nu ne va fi nouă înşine Domn câtă vreme nu vom fi, asemeni Lui, slujitori. El este Domn nu pentru a le porunci credincioşilor săi, ci pentru a-i călăuzi. Înşişi termenii „ucenic“ sau „credincios“ arată că El este o călăuză sau un conducător. Ceea ce presupune o unitate desăvârşită ca scop şi caracter a acestora. Ei sunt aşa cum este El. El este diferit faţă de ei doar ca măsură, nu ca natură. El este Domnul nu pentru că stăpâneşte în vreme ce aceştia slujesc, ci pentru că slujeşte mai mult decât ei. Aflând acest lucru, vom înţelege mai bine ce datorie ne revine, indiferent de autoritatea cu care suntem învestiţi în trupul lui Hristos.

 

Demnitatea ostenelii

Spălând picioarele ucenicilor, Hristos ne învaţă, totodată, ce înseamnă demnitatea ostenelii, demonstrând că nicio muncă nu e vrednică de dispreţ. Cel ce se ruşinează de truda sa cinstită nu e cu adevărat un credincios al lui Hristos o dată ce, precum se ştie, El şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii Sale pământeşti ca simplu dulgher. Oricine îl priveşte fie şi cu o fărâmă de dispreţ pe cel ce osteneşte în munci dintre cele mai umile ori se simte câtuşi de puţin mai presus fie şi faţă de cel mai neînsemnat slujitor care-şi vede cu inima curată de treabă se socoate, în fapt, deasupra lui Hristos şi-l dispreţuieşte pe Hristos Însuşi. Câtă vreme trăim în lume, trebuie să existe şi ajutoare. Diviziunea muncii e necesară. Nimeni nu poate face totul de unul singur. Unii sunt potriviţi pentru o anume muncă, alţii pentru alta. Însă ceea ce ar trebui să ştie toată lumea e că toate categoriile de muncă onestă şi necesară se situează la unul şi acelaşi nivel. Toţi cei ce-şi înţeleg scopul în această lume sunt, la urma urmei, slujitori. Citiţi, bunăoară, Coloseni 3:22-24 şi 4:1: „Robilor, ascultaţi în toate lucrurile pe stăpânii voştri pământeşti; nu numai când sunteţi supt ochii lor, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci cu curăţie de inimă, ca unii cari vă temeţi de Domnul. Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii cari ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Hristos.“ „Stăpânilor, daţi robilor voştri ce le datoraţi, şi ce li se cuvine, căci ştiţi că şi voi aveţi un Stăpân în cer.“ Înţelegem, aşadar, că – bogaţi sau săraci, nobili sau oameni de rând – toţi sunt slujitorii unui singur Stăpân. Faptul că mulţi refuză să accepte această relaţie nu anulează, pe de altă parte, adevărul. Înţelegem că, dispreţuindu-l pe semenul său cunoscut sau înveşmântat drept slujitor, omul tăgăduieşte că are el însuşi acest statut şi, ca atare, îl dispreţuieşte pe Stăpânul său, El Însuşi un slujitor ca formă şi ca fond. Nu caracterul muncii, ci spiritul ostenelii e cel ce determină valoarea slujbei. A mătura duşumele ori a lustrui cizme e tot atât de onorabil pe cât e a predica de la amvon ori a scrie cărţi. A struni un atelaj de cai e în sine o muncă tot atât de demnă pe cât e aceea de a ţine frâiele unei naţiuni, iar un vizitiu priceput a cărui osteneală e pusă în slujba lui Hristos se dovedeşte, de multe ori, un „demnitar“ mai valoros decât unul care, pus în fruntea naţiunii, îşi nesocoteşte răspunderea faţă de Dumnezeu. Să învăţăm de la Hristos că munca este un dar de la Dumnezeu şi că, bine făcută, ea îi apropie pe oameni de El.

 

O lecţie despre dragoste

 

Să ne întoarcem în odaia de sus unde Isus a spălat picioarele ucenicilor Săi. Printre ei, se număra şi Iuda, în ciuda faptului că diavolul pusese în inima lui gândul să-l vândă pe Domnul, iar târgul fusese deja făcut cu mai marii preoţilor. Spre deosebire de ucenici, Isus ştia foarte bine ce e în inima lui Iuda. Îi cunoscuse dinainte lăcomia şi ştia că, din pricina acesteia, Iuda va ajunge să-L trădeze. Îi cunoştea, tot astfel, mânia de a nu fi păstrat banii cheltuiţi pe mirul cu care fusese uns Învăţătorul. Îl văzuse mergând la preoţi pentru a cădea la o învoială care însemna, de fapt, săvârşirea unei crime. Cu toate acestea, Domnul s-a învrednicit să spele picioarele lui Iuda deopotrivă. Atitudinea Sa nu lăsa să se vadă nicio deosebire. Nimic din cuvintele, privirile ori gesturile Sale nu lăsau să se vadă certitudinea Sa cu privire la faptul că Iuda nu-i fusese tot atât de credincios pe cât îi erau ceilalţi unsprezece. Relaţia Sa cu Iuda, vânzătorul, degaja aceeaşi bunătate de care se bucura cea cu Ioan, preaiubitul Său ucenic. Celor tentaţi să considere spălarea picioarelor un act de pură amabilitate, fie ca acest episod să le slujească drept exemplu al unei amabilităţi cum nu i-a fost dat lumii să vadă nicicând.

N-a fost, însă, un gest de pură amabilitate. Era cuviinţa izvorâtă firesc dintr-o dragoste desăvârşită. Nu exista nimic de „faţadă“ la Isus. El era întocmai ceea ce părea a fi. Nu-şi impunea nimic doar pentru a urma cine ştie ce plan de bătaie. În lume, cea mai grăitoare dovadă a unei „bune creşteri“ e aceea de a-ţi păstra calmul exterior chiar şi atunci când, înlăuntru, spumegi de indignare şi furie – la Isus, însă, exista o bună creştere a cărei desăvârşire va rămâne de-a pururi străină lumii. Era educaţia primită în casa celei mai vechi dintre „vechile familii“ – familia lui Dumnezeu. Comportamentul Său a fost unul calm, întrucât El Însuşi era calm înlăuntru. Nu făcuse nicio deosebire în atitudinea Sa faţă de ucenici, întrucât nu vedea vreuna. Avea, cu alte cuvinte, însuşi caracterul lui Dumnezeu, Cel ce „face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Matei 5:45). „Căci El este bun şi cu cei nemulţămitori şi cu cei răi.“ (Luca 6:35). Isus l-a tratat pe Iuda cu blândeţe pentru că, de fapt, acesta a fost sentimentul Său faţă de el. În inima Sa, nu exista nici urmă de amărăciune, mânie, ranchiună ori ceea ce oamenilor se mândresc să numească „sfântă indignare“. Cu toate acestea, Isus a fost „unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi“ (Evrei 4:15). Avea fire omenească, aşa încât nedreptatea trebuie să-l fi pus pe jar nu mai puţin decât ne-ar pune pe noi înşine. Dragostea desăvârşită pe care, însă, le-a arătat-o tuturor este dovada faptului că natura Sa divină o covârşea pe cea umană. Dumnezeu i-a dat „putere peste orice făptură“ pentru ca aceeaşi dragoste a dăruirii de sine să se arate şi în noi.

Dragostea vădită de Isus prin faptul de a-i fi spălat picioarele lui Iuda era aceeaşi din care va izvorî rugăciunea Sa pentru cei ce aveau să-l răstignească: „Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac!“ Aşa cum spălase picioarele lui Iuda, le-ar fi spălat fără şovăială şi pe acelea ale lui Pilat ori ale celor mai de seamă preoţi. Şi nu doar că le-ar fi spălat picioarele, dacă s-ar fi ivit un asemenea prilej, ci le-ar fi slujit, totodată, în orice altă împrejurare; căci spălarea picioarelor nu e decât un simbol al voinţei de a te pune în slujba celorlalţi. Nimeni nu săvârşise un lucru mai josnic decât Iuda, iar faptul că Isus l-a slujit cu atâta smerenie, deşi ştia că, de vreme ce ticluise o înşelăciune cum nu se poate mai crudă împotriva Binefăcătorului său de căpătâi, inima ucenicului era, în acele clipe, mânată de diavol, dovedeşte că Hristos e oricând dispus să-şi slujească plin de bucurie şi dragoste până şi cei mai înverşunaţi potrivnici. Acest adevăr e în măsură să ne smulgă pentru totdeauna din ghearele deznădejdii, îndemnându-ne să-l căutăm cu încredere în ciuda rănilor pe care i le pricinuim cu atâtea păcate. Mai mult decât atât, e o lecţie menită să ne înveţe cum ar trebui să ne purtăm faţă de cei ce ni s-ar putea socoti vrăjmaşi.

 

Un exemplu

 

Foarte puţini dintre cei ce se mărturisesc a fi credincioşi ai lui Hristos îi urmează cu adevărat exemplul în privinţa gestului simbolic de spălare a picioarelor, cu toate că porunca referitoare la această obligaţie e tot atât de limpede pe cât e oricare altă poruncă din Biblie: „Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora.“ Ar trebui să vă spălaţi unii altora picioarele. Este, cu alte cuvinte, o datorie: sunteţi datori unii altora să faceţi acest lucru. Să presupunem că am găsi în Biblie o asemenea rostire în privinţa duminicii. Ce n-ar da susţinătorii ideii de închinare duminicală să găsească un asemenea îndemn referitor la această zi? O astfel de eventualitate ar fi, fără îndoială, hotărâtoare. Când Isus spune că ar trebui să facem ceva, concluzia nu poate fi decât una şi aceeaşi în ce-i priveşte pe toţi ucenicii Săi – ar trebui să o facem fără crâcnire. Ceea ce poate că nu înţelegem se va clarifica pe parcurs. Pentru cine păzeşte poruncile, răsplata e mare (Psalmi 19:11). „Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceţi.“

Dacă ştim, mai exact, ce lucruri? Dacă ştim că „robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimes“. Dacă ştim un lucru atât de simplu încât oricine ar trebui să-l ştie, şi anume că nu există plăcere şi nici cinste mai mare decât a ţi se îngădui ceea ce îşi îngăduie Domnul tău. Unii spun că „e peste demnitatea lor“ să se coboare la a spăla picioarele cuiva. Nefericită stare. Înseamnă a te socoti mai presus decât eşti cu adevărat. Înseamnă a te socoti mai important decât Însuşi Cel ce te-a trimis. Nu există nicio scuză în a nesocoti exemplul lui Isus. Asemenea abateri nu fac decât să-l osândească o dată în plus pe Domnul slavei.

Deşi cuvintele lui Isus se cuvin respectate în însăşi litera lor, actul pur formal de a spăla picioarele cuiva nu are nimic de a face cu a-i urma în mod autentic exemplul. Nu putem face ceea ce a făcut El Însuşi decât în acelaşi Duh. Dacă nu avem mintea lui Hristos, nu putem săvârşi aceleaşi lucrări. Cel ce spală picioarele unui frate, dar nutreşte fie şi o umbră de rea-voinţă ori de simţământ nefrăţesc împotriva acestuia nu urmează, în fapt, exemplul lui Hristos. Mai mult, dacă în inima lui s-a cuibărit vreun sâmbure de vrajbă împotriva oricărui suflet de pe acest pământ, acesta nu urmează exemplul lui Hristos, oricât s-ar zori să spele picioarele fraţilor săi. Dacă în inima vreunuia se ascunde ranchiuna, dacă se simte mâhnit şi rănit din pricina cine ştie cărei nedreptăţi ce i s-a făcut, acesta nu urmează exemplul Învăţătorului, căci Hristos n-a avut niciodată asemenea sentimente, iar valoarea gestului izvorăşte tocmai din curăţia inimii. E de la sine înţeles că nimeni nu-i poate urma întru totul lui Hristos atâta vreme cât nu este asemenea Lui. Trebuie să înţelegem, prin urmare, cu toţii cât se poate de limpede că această prevedere referitoare la obligaţia de a le spăla fraţilor noştri picioarele e menită să-i aducă pe toţi credincioşii în perfectă unitate şi armonie cu Hristos – ceea ce presupune, fireşte, armonie perfectă între noi înşine şi dragoste desăvârşită pentru toţi oamenii, potrivit întocmai aceleia în virtutea căreia Hristos Însuşi şi-a dat viaţa spre mântuirea vrăjmaşilor Săi. Ce ritual minunat lasă, aşadar, Hristos bisericii! Datorită lui, credincioşii ei îşi pot cerceta oricând conştiinţa pentru a hotărî dacă sunt plini de Duhul Său şi calcă, într-adevăr, pe urmele Sale ori dacă, altminteri, au rătăcit fără să vrea calea, îndepărtându-se de El.

Ar mai trebui spus un lucru: Isus a fost uns cu Duhul Sfânt şi cu putere, „umbla din loc în loc, făcea bine, şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul“ (Fapte 10:38). Cel ce urmează exemplul lui Hristos se cuvine să umble, la rândul lui, făcând bine şi slujind spre vindecarea tuturor relelor cu care diavolul îi năpăstuieşte pe oameni. Acesta trebuie să fie oricând pregătit în a-şi oferi ajutorul oricui are nevoie de el. El trebuie să-i întâmpine pe toţi cei apăsaţi, fie că sunt fraţii lui în credinţă ori dintre aceia care dispreţuiesc şi urăsc credinţa. „Aşadar, cât avem prilej, să facem bine la toţi, şi mai ales fraţilor în credinţă.“ (Galateni 6:10). Ritualul spălării picioarelor instituit de Hristos Însuşi în biserică este mărturisirea noastră de credinţă şi trăire creştină – un mod firesc de a spune că ne-am încredinţat cu totul lui Hristos spre a-I urma exemplul; un mod de a spune că tot ceea ce facem unii pentru alţii vrem să facem, în egală măsură, pentru oricine. Altfel, nu sunt decât vorbe goale. Domnul, însă, nu-şi ţine biserica doar prin simple ceremonii. Biserica este trupul Său şi, ca atare, ea trebuie să se arate plină de viaţă. Ce dar binecuvântat adus tuturor credincioşilor Săi să ştie că sunt una cu El. Aici suntem încredinţaţi, spre deosebire de pelerinul care vizita vechiul Ierusalim, că umblăm pe urmele lui Hristos şi că, pe această cale, El ne este mereu alături.

6 aprilie 1899