Învierea lui Hristos

Învierea lui Hristos

Dacă Maria şi ucenicii ar fi crezut, pur şi simplu, ceea ce le spusese Isus, nu i-ar mai fi mirat să găsească, dis-de-dimineaţă, mormântul gol şi nici n-ar fi vărsat atâtea lacrimi. El le arătase că „trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât, şi că a treia zi are să învieze“, însă, cu gândul la alte planuri pentru El şi pentru ei înşişi, nu luaseră aminte la cuvintele Lui. Aşa se întâmplă şi astăzi. Multe lacrimi se varsă fără rost din pricina neîncrederii în ceea ce ne spune Domnul. Dragostea Sa faţă de noi este, cu toate acestea, atât de caldă, încât suferă El însuşi alături de cei ce plâng, chiar şi atunci când lacrimile acestora nu-şi găsesc rostul, întărindu-i cu vorbe de mângâiere. Iată, aşadar, că doi îngeri vegheau în acele clipe asupra Mariei, aşa cum veghează neîntrerupt asupra noastră, şi s-au făcut văzuţi, întrebând-o: „Femeie, pentru ce plângi?“ Răspunsul ei dezvăluie dorinţa sinceră de a afla unde este Domnul pentru ca, imediat, să descopere că fusese tot timpul în preajmă. „S-a întors, şi a văzut pe Isus stând acolo în picioare; dar nu ştia că este Isus.“

Ce păcat: să-l vezi pe Isus şi să nu ştii că este El! Să-i auzi glasul şi să nu-l recunoşti! Isus îi pune aceeaşi întrebare Mariei, iar ea se arată în continuare hotărâtă să găsească trupul Domnului, fără a-i trece prin gând că un înger rostogolise piatra şi că El este viu în vecii vecilor. N-a fost nevoie decât de un singur cuvânt pentru a-i descoperi adevărul, un cuvânt rostit pe tonul familiar al dragostei, iar acest cuvânt a fost propriul ei nume: „Marie!“ N-a fost necesar decât un singur cuvânt pentru a dovedi că inima ei era pe mai departe închinată celui ce o iertase şi o curăţase, iar acest cuvânt a fost: „Învăţătorule!“ Făcându-se, aşadar, cunoscut, El le transmite, apoi, prin ea, un mesaj ucenicilor în cuvinte menite să arate, la rândul lor, că El încă Se identifică cu ei. Deşi „L-au părăsit şi au fugit“, continuă să vorbească despre ei ca despre fraţii Săi, despre Tatăl Său ca despre Tatăl lor şi despre Dumnezeul Său ca despre Dumnezeul lor. Din consemnarea lui Marcu, aflăm, totodată, că, referindu-se la ucenici în ansamblu, El aminteşte, totuşi, cu deosebire de Petru. De ce? Tocmai pentru că, blestemându-se şi jurându-se, acesta se lepădase de Domnul său şi avea nevoie, mai mult ca oricine, de asigurarea că Isus se gândeşte în continuare la el ca la unul dintre ucenici.

Nu poate exista decât un singur scop al înălţării lui Isus la Tatăl Său curând după înviere. Avea, astfel, să fie personal încredinţat că jertfa Sa fusese primită şi că în El, în Omul Hristos Isus, al doilea Adam, familia umană se reîntoarce la Tatăl. Calea spre slavă străbătuse crucea şi mormântul, iar călătoria se încheiase. Pe parcursul pelerinajului Său pământesc, fusese alungat dinaintea Tatălui, nu din pricina propriilor Sale păcate, ci a acelora săvârşite de înşişi aceşti fraţi ai Săi, dar, acum, o dată ce biruise păcatul prin jertfa de Sine, ca reprezentant al fraţilor Săi izbăviţi de păcat, se putea înălţa la Tatăl.

Ce întâlnire! Când fiul risipitor „era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de  a căzut pe grumazul lui, şi l-a sărutat mult“. Cum va fi, aşadar, întâmpinat Cel ce, cu preţul unei vieţi de suferinţă şi a unei morţi umilitoare, adusese lumii risipitoare vestea dragostei şi iertării din partea Tatălui? Dacă „este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte“, cât de mare va fi bucuria glorioasei lucrări a cărei împlinire le deschide tuturor păcătoşilor calea spre mântuire? Pentru bucuria care-I era pusă înainte a suferit El crucea şi a dispreţuit ruşinea. Este, însă, o bucurie pe care o împărtăşeşte cu oricine împărtăşeşte, la rândul său, truda sufletească în folosul celor pierduţi. Pavel, apostolul, avea, prin urmare, tot dreptul să spună: „Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bine calea şi slujba, pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu.“

Isus adusese vestea, dar „când au auzit ei că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut-o“. E ceea ce i se întâmplă de obicei oricărui sol trimis să aducă veşti bune. Chiar dacă, în ce ne priveşte, am auzit glasul lui Isus şi am aflat că trăieşte, celor cărora le ducem noi înşine această veste le vine deseori greu să creadă. O, de ni s-ar da puterea acelei mărturii în măsură să nască o mai adâncă încredinţare în sufletele celorlalţi!

Isus le va da ucenicilor prilejul de a se convinge că nimeni nu-i furase trupul, ci că înviase cu adevărat din morţi întocmai precum le spusese. În seara aceleiaşi zile, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate de teama iudeilor, „a venit Isus, a stat în mijlocul lor, şi le-a zis: «Pace vouă!»“ Apoi, „le-a arătat mâinile şi coasta Sa“. Era dovada fără putinţă de tăgadă că El este Domnul răstignit. Iar rănile acestea mărturiseau, aşa cum vor mărturisi de-a pururi, pentru dragostea dăruită cu  totul pe Golgota. Aşa încât: „Ucenicii s-au bucurat, când au văzut pe Domnul.“

Vestea învierii Domnului le fusese adusă ucenicilor, „care plângeau şi se tânguiau“, de Maria Magdalena. Aceştia, însă, n-au crezut-o. După aceea, când cei doi ucenici cărora Domnul li se făcuse cunoscut pe drumul spre Emaus „s-au întors la Ierusalim, şi au găsit pe cei unsprezece şi pe cei ce erau cu ei, adunaţi la un loc“ zicând: „A înviat Domnul cu adevărat“, „nici pe ei nu i-au crezut“. Este, prin urmare, cât se poate de limpede că ucenicii nu se adunaseră pentru a sărbători Învierea Domnului, întrucât nu credeau că El înviase, drept care Isus Însuşi „i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii, pentru că nu crezuseră pe cei ce-L văzuseră înviat“. Domnul Însuşi n-a acordat nicio însemnătate deosebită zilei propriu-zise în care înviase. Faptul învierii reprezintă temeiul speranţei oricărui creştin şi, în acest sens, ni s-a dat posibilitatea de a retrăi evenimentul în sine prin mijlocirea unei aduceri aminte corespunzătoare. „Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.“ Când e săvârşit cum se cuvine, botezul simbolizează pe drept cuvânt moartea şi învierea Domnului nostru, precum şi comuniunea noastră cu El în această trăire, dar nu ni s-a cerut niciodată să acordăm un loc aparte înseşi zilei când a înviat din morţi.

Bucuria a umplut din nou inimile ucenicilor atunci când, în sfârşit, au căpătat convingerea că au în faţă chipul Domnului lor. Aşa se întâmplă mereu cu cei ce au ajuns să-l cunoască pe Domnul. „Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor.“ „Înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse, şi desfătări veşnice în dreapta Ta.“ „În ziua aceea, vor zice: «Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam, acum să ne veselim, şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!»“

Nu trebuie, pe de altă parte, să aşteptăm până ce va veni Isus pe norii cerului pentru a-L vedea şi a ne bucura de El. „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!“ „Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când este El la dreapta mea, nu mă clatin. De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se veseleşte.“ Această experienţă ne este dat s-o trăim aici şi acum. Ea ne pregăteşte pentru ziua în care Fiul omului va veni cu mare putere şi cu slavă. Numai cei ale căror inimi n-au fost curăţate şi nu l-au recunoscut pe Domnul în ceea ce le-a arătat sunt năpădiţi de spaimă, doar pe ei „îi apucă chinurile şi durerile“. Iată un pasaj din Scriptură cu privire la cele ce se vor întâmpla în ziua cea mare: „Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: «Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului.“ Celor ce n-au cunoscut şi nu s-au obişnuit cu „lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos“, El le apare ca un foc mistuitor. Vor dori mai curând ca munţii să-i înghită decât să cadă sub privirea scrutătoare a acelor ochi „ca para focului“. Aici şi acum e momentul să dăm ascultare Cuvântului: „Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului!“

„Ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul.“ Ducem dorul zilei aceleia când Hristos se va arăta în mijlocul nostru şi ne vom bucura? Zorii ei s-au şi ivit. „Să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.“

1 iunie1899