Lepădarea de Domnul

Lepădarea de Domnul

Isus îngăduise să fie prins de ostaşii înarmaţi aduşi de Iuda, iar acum fusese legat şi urma să fie supus unui proces înscenat. Ucenicii se revoltaseră spunând că nimic nu-i va îndupleca vreodată să-l părăsească; spuneau acest lucru pentru că nu ştiau ce avea să se întâmple. Erau încredinţaţi că nu-L vor părăsi pe Acela care le purtase cu atâta blândeţe de grijă, dar şi dovedise, pe de altă parte, atâta putere în a-i izbăvi pe oameni. Nu şi-L puteau închipui decât în ipostaza celui ce împarte binecuvântări în stânga şi-n dreapta, gândindu-se, pesemne, că va lua în stăpânire împărăţia, alungându-i pe romani şi îndreptând nelegiuirile strecurate în orânduirea preoţească a iudeilor pentru ca, apoi, să domnească plin de fast şi măreţie. Dar iată că, acum, îl vedeau legat şi ridicat fără să opună rezistenţă. Prin urmare, deşi fuseseră martorii puterii unor simple cuvinte precum EU SUNT, n-au putut face faţă şocului de a-L vedea arestat, aşa încât „L-au părăsit şi au fugit“ (Marcu 14:50).

Nici măcar Petru, cel mai aprig dintre ucenici în a-şi afirma loialitatea faţă de Învăţător şi, totodată, viteazul care scosese numaidecât sabia, nu-şi va păstra, confruntat cu aparenta înfrângere a Domnului său, curajul, urmând să-i întoarcă spatele asemenea celorlalţi. Când şi-a dat seama, totuşi, că gloata era mulţumită cu faptul de a-L fi prins pe Isus şi că ţinta acesteia fusese Păstorul, iar nu atât oile Sale, s-a întors şi „mergea după El de departe“ (Luca 22:54).

Putem fi siguri că Petru a hotărât să se întoarcă nu doar din curiozitate. Asemeni celorlalţi ucenici, de altfel, îl iubea din tot sufletul pe Isus. E adevărat că încă nu dobândiseră dragostea aceea desăvârşită în măsură să izgonească orice frică, însă Îl iubeau, fără îndoială, deşi, cuprinşi de groază, au fugit.

Ioan îl cunoştea pe marele preot şi, astfel, a izbutit să intre cu Isus în curtea palatului. Datorită lui, Petru, care fusese oprit la uşă, va căpăta şi el îngăduinţa de a veni înăuntru. Văzându-l trecând, portăriţa l-a recunoscut ori i s-a părut că-l recunoaşte, drept care a spus: „Nu cumva şi tu eşti unul dintre ucenicii omului acestuia?“ Petru i-a răspuns: „Nu sunt.“

Dragostea lui Petru faţă de Învăţător aprinsese în el dorinţa de a-I fi cât mai aproape întrucât, tulburat pe cât va fi fost, voia să afle cum se va termina totul. Primejdiile pândeau, însă, la tot pasul şi nu avea de gând să-şi pună viaţa în joc părând prea interesat de ceea ce se petrece. S-a alăturat, aşadar, câtorva slujitori aşezaţi în jurul unui foc „şi Petru stătea şi el cu ei, şi se încălzea“.

Nu e dificil să ne imaginăm starea de spirit a lui Petru: extrem de preocupat în privinţa propriei siguranţe şi, totuşi, neliniştit din pricina lui Isus; forţat de teamă să pară unul dintre robii nepăsători de lângă foc pentru a asculta nişte glume grosolane şi o droaie de cleveteli pe care n-ar fi stat, altminteri, să le asculte dacă nu l-ar fi preocupat încercările Învăţătorului; obligat să pară că e interesat de conversaţie, dar, în acelaşi timp, cu urechile ciulite la ceea ce se mai aude despre Isus şi neînduplecaţii Săi asupritori. Nimeni nu şi-ar dori să fi fost în locul lui. Nu e niciodată uşor să joci un rol dublu, iar împrejurările, în acest caz, făceau ca totul să fie de două ori mai greu. În plus, Petru nu era, din fire, un făţarnic, ci, precum se ştie, un om cât se poate de direct şi sincer. Acum, însă, îşi spunea cuvântul teama.

Dar Petru n-a reuşit să-şi ascundă adevărata identitate. Dimpotrivă, e foarte probabil ca însăşi eforturile sale de a şi-o ascunde l-au dat de gol. Nu-şi găsea nicidecum locul în mulţimea nepăsătoare şi nici nu se putea preface că îi aparţine în vreun fel. Nu se simţea în largul său. Neputând să-şi ascundă, de fapt, starea de profundă tulburare, stinghereala sa avea să atragă inevitabil atenţia celorlalţi în vreme ce „stătea acolo, şi se încălzea“. „Ei i-au zis: «Nu cumva eşti şi tu unul din ucenicii Lui?» El s-a lepădat, şi a zis: «Nu sunt.»“ (Versetul 25). A fost cea de a doua lepădare răspicată de Hristos în seara aceea.

Lucrurile nu se opresc, însă, aici. Faptul că era unul dintre ucenicii Domnului ieşise limpede în evidenţă tocmai prin vorbele sale. Isus era cunoscut drept profetul din Galileea, iar ucenicii Săi erau, de asemenea, galileeni, al căror accent  se deosebea vădit faţă de cel al locuitorilor din Iudeea şi Ierusalim. Aşa încât „cei ce stăteau acolo, au zis iarăşi lui Petru: «Nu mai încape îndoială că eşti unul din oamenii aceia; căci eşti Galileean, şi graiul tău seamănă cu al lor.»“ Cu cât tăgăduia mai mult, cu atât atrăgea mai mult atenţia asupra sa. „Unul dintre robii marelui preot, rudă cu acela care îi tăiase Petru urechea, a zis: «Nu te-am văzut eu cu El în grădină?» “ (Ioan 18:26).

Petru se vedea strâns bine cu uşa. Era, acum, în primejdie nu doar din pricina legăturii sale cu Isus, ci şi a râvnei pripite din grădină. Ruda celui rănit ar fi putut căuta răzbunare dacă fapta i-ar fi fost atribuită lui Petru. De două ori mai înspăimântat, aşadar, Petru a început să se blesteme şi să se jure, spunând: „Nu cunosc pe omul acesta, despre care vorbiţi!“ (Marcu 14:71). Unde era, vai, credinciosul Petru care, cu doar câteva ore în urmă, în odaia de sus, intrase, plin de dragoste în comuniune cu Isus?

Toate aceste fapte sunt consemnate pentru ca noi să învăţăm din ele; însă lecţia ce se desprinde rămâne mult prea adesea neînţeleasă. E mult mai lesne să dispreţuim laşitatea ucenicului decât să dăm noi înşine dovadă de curaj. Nu doar Petru se lepădase de Domnul său. La o adică, fuga celor unsprezece când îl văzuseră pe Isus legat a fost ea însăşi o lepădare tacită. Poate că tăgăduirea lui Petru a fost mai evidentă decât a celorlalţi, însă reacţia lui era firească dacă e să ţinem seama de temperamentul acestui om care se bătuse cu pumnul în piept mărturisindu-şi credinţa: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire.“ (Matei 26:33).

Mai mult, dat fiind că scosese sabia, tulburarea sa era cu atât mai adâncă. Dacă n-ar fi recurs la violenţă, ar fi avut mai puţine motive să se teamă. Oamenii sunt deseori aclamaţi pentru vitejia cu care, luând arma în mână, îşi apără dreptul, ori ceea ce li se pare a fi dreptul lor. O asemenea apărare, însă, oricât de eroică ar părea, nu e, în fapt, decât o dovadă de laşitate. E nevoie de mult mai mult curaj să înduri decât să răspunzi cu sălbăticie atacurilor. Răbdarea tăcută în faţa nedreptăţilor e o exprimare cu mult mai autentică a adevăratei stăruinţe în slujba lui Hristos decât mărturisirile zgomotoase şi loviturile necruţătoare.

Iată, aici, un adevăr asupra căruia se cuvine cu deosebire să ne oprim. Bine ar fi ca adunările creştine să plece urechea la această învăţătură. Rareori are loc vreo întâlnire în decursul căreia să nu dea cineva de pământ cu unul sau altul dintre nenumăratele rele ale lumii. Mai marii religioşi se cutremură de-a dreptul arătând cu degetul spre oameni sau fapte pe care le socotesc a fi, cum probabil şi sunt de altfel, potrivnice lui Hristos şi creştinismului. Se întrec care mai de care în a-şi face cunoscut devotamentul faţă de creştinism şi ura faţă de nelegiuire; cu toate acestea, atunci când, puşi la încercare, ar trebui să sufere ei înşişi, singuri şi neştiuţi, de dragul adevărului, preferă de cele mai multe ori compromisul. E bine să susţii cu îndrăzneală cauza adevărului, însă şi mai bine ar fi să rămâi credincios acestuia fără să spui nimic, decât să rosteşti vorbe mari şi goale.

În Tit 1:16, citim despre cei ce „se laudă că cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc“. Acest lucru se întâmplă ori de câte ori un credincios se îndepărtează, prin faptele sale, de caracterul lui Hristos. „Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos.“ (Galateni 3:27). Fie că ajungi să conştientizezi realitatea acestei experienţe ori nu, actul botezului arată că te-ai lăsat cu totul în mâinile lui Hristos; ba, mai mult decât atât, că ai renunţat la propria ta viaţă şi că ai primit-o pe cea a lui Hristos, astfel încât nu mai eşti tu cel ce umblă între oameni, ci Hristos Însuşi. Omul vechi e declarat mort, iar cel nou, menit să-i ia locul celui dintâi, este Omul Hristos Isus. Drept urmare, va prelua numele lui Hristos şi va fi cunoscut drept creştin. Câtă vreme mărturiseşte, de acum, că este creştin, prin tot ceea ce face, el afirmă: „Aşa procedează Hristos; acesta este caracterul lui Hristos.“ Însă atunci când faptele sale corespund mai puţin caracterului lui Isus din Nazaret, el se leapădă de El întocmai precum s-a întâmplat cu Petru, făcându-se, pe undeva, chiar mai vinovat decât acesta.

Te poţi, uneori, lepăda de Hristos fie şi numai prin întovărăşirea cu alţii, fără a-ţi deschide neapărat gura. Amestecându-se cu mulţimea nesimţitoare din curte, Petru îl tăgăduise deja pe Hristos. N-ar fi, în principiu, nimic reprobabil în a te alătura păcătoşilor – Isus Însuşi n-a ezitat în se aşeza la masă cu aceştia, că erau vameşi sau alţi nelegiuiţi. Să nu uităm, însă, că Isus n-a încercat niciodată să pară că este unul de-al lor. Le stătuse alături pentru a-i câştiga prin bunătatea Sa şi a le oferi exemplul unei vieţi mai bune. Deşi îi invita, prin atitudinea Sa, să se simtă în largul lor, era mai mult decât evident, alăturându-li-se, că El se deosebea cu mult de ei. A rămâne laolaltă cu cei ce, prin glumele lor fără perdea, bădărănia limbajului şi, poate, dispreţul faţă de lucrurile curate şi pure, se dovedesc a fi vrăjmaşi ai lui Hristos, înseamnă a te lepăda de El chiar şi fără a scoate un singur cuvânt. Câtă vreme însăşi prezenţa ta acolo nu sugerează o aspră mustrare a păcatului, ea nu face, altminteri, decât să-l încuviinţeze: iar acest fapt înseamnă a te lepăda de Hristos. „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori. Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!“

Pricina de poticnire a crucii îi alungase pe ucenici, ispitindu-l pe Petru să-şi tăgăduiască Domnul. Nu că l-ar fi iubit pe Hristos mai puţin, însă se văzuseră confruntaţi pe neaşteptate cu o împrejurare pe care nici unul dintre ei nu o luase în calcul. Urmându-l pe Hristos, uitaseră să ţină cont şi de ruşinea crucii. Isus le amintise în mod repetat de ceea ce avea să se întâmple tocmai pentru a-i pregăti, însă, pe cât se pare, nu-I pricepuseră cuvintele. Nu se gândiseră şi la costuri. Fuseseră bucuroşi să-L primească pe Isus ca Împărat în ciuda sărăciei, a urii şi respingerii din partea preoţilor şi a bătrânilor, întrucât avuseseră dovada vizibilă a puterii Sale. Nu aflaseră că Dumnezeu alege lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt. Aşa încât, părându-li-se că Isus şi-a pierdut toată puterea o dată ajuns pe mâinile gloate şi a fost pironit pe cruce, s-au poticnit.

Dacă nu vrem să suferim noi înşine aceeaşi cădere, trebuie să facem loc crucii în viaţa noastră. Să nu rămânem cu ideea potrivit căreia, de vreme ce creştinii poartă un nume mai măreţ decât al oricăror împăraţi ai lumii, ei vor fi întotdeauna preţuiţi datorită mărturisirii lor. Trebuie să ne reamintim că lumea îl urăşte de moarte pe Hristos şi, ca atare, nu se va întoarce niciodată la Dumnezeu. „Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.“ (Iacov 4:4). Nicio altă lepădare de Hristos nu e, aşadar, mai hotărâtă decât aceea de a fi, ori a părea a fi asemenea lumii. „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre.“ (Romani 12:2). E bine să ştim că lucrurile înălţate între oameni sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu şi că „Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite“ (1 Corinteni 1:28). Crucea lui Hristos, pe care lumea nu poate s-o sufere, este puterea lui Dumnezeu. Prin urmare, „nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi: dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos“ (1 Petru 4:12). Mărturisirea lui Hristos presupune a şti să nu pleci urechea la chemarea lumii, iar cei ce-L mărturisesc în umilinţa la care a fost supus vor fi recunoscuţi de El, când va veni în slavă. Să ne rugăm, aşadar, cu toată sinceritatea: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!“

11 mai 1899