Mântuit şi vegheat

Mântuit şi vegheat

Scripturile scot deseori în evidenţă covârşitoarea neputinţă a oamenilor, însă nicidecum pentru a ne descuraja. Mântuitorul le-a spus ucenicilor Săi că-i trimite ca pe nişte oi în mijlocul lupilor, dar aceştia nu aveau pentru ce să-şi facă griji, întrucât fuseseră încredinţaţi: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem.“ (Ioan 10:27-30). Nu slăbiciunea lor, ci puterea Tatălui şi a Fiului este măsura potrivit căreia sunt oile ferite de primejdie.

Cum de se numără oamenii în rândul oilor? Este vorba despre relaţia lor cu Păstorul. Poate că sunt aidoma oilor, adică nătângi din fire, fără simţul pericolului şi cu totul neputincioşi în a-şi purta de grijă dacă păstorul lipseşte, însă, dincolo de toate aceste slăbiciuni fireşti, câtă vreme se încred de la sine în îndrumarea şi paza Adevăratului Păstor, vor fi oricând feriţi de răul căruia, lăsaţi de capul lor, i-ar cădea altminteri pradă. „Oile Mele ascultă glasul Meu [...] şi ele vin după Mine.“ Atâta timp cât rămân credincioşi acestei relaţii, făgăduinţa e mai presus de orice îndoială: „În veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.“ Ceea ce înlătură posibilitatea ca oile să se piardă este faptul că aud vocea Păstorului şi îi urmează acestuia. Astfel, li se îngăduie să trăiască viaţa acelei părţi a turmei despre care Isus spune că e a Sa: „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, şi aşa cum cunosc Eu pe Tatăl.“ (Versetele 14, 15). Neînchipuit de apropiată şi de afectuoasă e legătura dintre Mântuitor şi cei hotărâţi să-l urmeze. Nimic nu se compară cu ea decât sublima iubire în care Tatăl şi singurul Lui Fiu sunt una.

Mare parte dintre cei ce afirmă că s-au făcut vrednici de făgăduinţa mântuirii lor dovedesc, în schimb, că nu par să o înţeleagă şi că nu o cunosc aşa cum s-ar cuveni ea cunoscută, anume prin propria lor experienţă. Şi totuşi, asemenea oameni pretind, în general, că au ajuns la un nivel spiritual cu mult superior experienţei creştine obişnuite. De multe ori, atunci când li se atrage atenţia asupra adevăratului Sabat al Domnului, aceştia refuză să asculte glasul celor zece porunci din Ceruri deşi afirmă că sunt oile Sale. Iar dacă li se arată că nesupunerea faţă de poruncile lui Dumnezeu e un păcat (1 Ioan 3:4) şi că plata păcatului este moartea (Romani 6:23), ei răspund că nu aşa se va întâmpla şi cu ei, întrucât s-au născut din nou, iar Hristos le-a făgăduit că nu vor pieri în veac. Se folosesc, aşadar, de făgăduinţele lui Hristos în a-şi îndreptăţi pe mai departe încălcarea poruncii Sale chiar şi după ce păcatul săvârşit le va fi fost adus la cunoştinţă.

Cei ce invocă asemenea argumente nutresc, totodată, mai mereu convingerea că, o dată răscumpărat, un om e întru totul ferit de primejdia pierzaniei, întemeindu-şi ideea pe cuvintele lui Hristos conform cărora nimeni nu-I va smulge oile din mână. O tânără cu astfel de convingeri mărturisea de curând că n-ar mai avea pace sufletească dacă n-ar crede că, orice ar face, va fi, în cele din urmă, mântuită.

O astfel de gândire dovedeşte jalnica îngustime cu care înţelegem caracterul lui Dumnezeu şi marea lucrare a mântuirii. Această lucrare nu e nici pe departe într-atât de şubredă încât să nu te poţi bucura de ea decât gândindu-te că Dumnezeu s-a legat, într-un fel sau altul, să nu piardă pe nimeni, fie şi dacă anumite evenimente ulterioare l-ar îndemna să ia o atare hotărâre. Dragostea lui Dumnezeu e îndeajuns pentru ca oricine poate fi mântuit să nu aibă îndoieli cu privire la propria sa mântuire. Teoriile amintite sunt o invenţie a Satanei menită să menţină în oameni mulţumirea egoistă de a nu căuta să pătrundă cât de adâncă e dragostea lui Dumnezeu, o dragoste pe care nu trebuie să o înţelegem ca fiind legată doar de lucrarea de a mântui pe cineva, ci ca pe un act gratuit şi plin de bucurie care realizează mai mult decât ce pot cere ori gândi oamenii. Ca de obicei, atunci când oamenii răstălmăcesc astfel Scripturile, mângâierea de care îşi închipuie că vor avea mai sigur parte datorită interpretării lor nu-i mângâie, în cele din urmă, cu nimic. Nimeni nu poate tăgădui că atât în Scripturi, cât şi în viaţa de zi cu zi, foşti slujitori ai lui Dumnezeu ajung să moară, întorcându-şi faţa de la El, nepocăiţi. Întreabă-l pe cel ce crede în teoria potrivit căreia „harul, o dată dobândit, e veşnic“ în ce fel se împacă o asemenea perspectivă cu aceste realităţi, iar el îţi va răspunde: „O, aceştia nu s-au născut niciodată din nou cu adevărat, altminteri n-ar fi rătăcit calea.“ Nedumerirea noastră, cu toate acestea, rămâne: „Totuşi, mărturisindu-se creştini, credeau ei înşişi şi toţi cei din jur că se născuseră din nou. Cum poţi fi tu mai sigur decât ei că nu te înşeli şi că nu vei rătăci, la rândul tău, calea? Cum nu te îndoieşti tu, nici ei nu s-au îndoit că se născuseră din nou.“ Avertismentul divin e următorul: „Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă.“ E limpede, prin urmare, că această certitudine nu e, la urma urmei, deloc o certitudine şi că din ea nu izvorăşte nicio mângâiere.

Cei ce adoptă o asemenea poziţie mărturisesc, de fapt, că nu sunt născuţi în Duh, întrucât însăşi atitudinea lor îşi are rădăcina într-o minte lumească. Acelaşi duh se manifestă în mulţi care, vrând să fie mântuiţi, găsesc, cu toate acestea, în lume şi în trup ispite mai puternice decât ecoul chemării lui Hristos în inimile lor. Aceştia îşi doresc ca Domnul să-i ia cu de-a sila şi să-i mântuiască pe toţi deodată astfel încât să nu mai poată cădea pe viitor în ispită. Ar face orice dacă li s-ar oferi această posibilitate. Şi-ar lăsa numaidecât întreg viitorul în mâinile Domnului câtă vreme totul s-ar petrece dintr-o singură mişcare. Procesul de a fi în permanenţă mântuiţi de păcat le displace întrucât propriile lor porniri sunt, deseori, covârşitoare, ceea ce îi obligă să depună efort pentru a-i îngădui Domnului să-i mântuiască de păcatul pe care se simt îndemnaţi să-l comită.

Mântuitorul ne oferă, însă, libertatea absolută. „Unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia.“ Fiul îi eliberează pe oameni; acolo unde domneşte El nu există niciun fel de robie, căci El domneşte prin dragoste sau deloc. Domnul nu se bizuie pe nimic din ceea ce s-a întâmplat înainte. El nu le spune creştinilor: „Nu, nu-ţi pot îngădui să săvârşeşti acest păcat. M-am străduit prea mult cu tine şi am suferit prea mult ca să Mă gândesc să-ţi permit să faci aşa cum îţi place acum, câtă vreme nu faci ceea ce Îmi place Mie. Ai promis că mă vei urma şi am de gând să-ţi amintesc de acest fapt, fie că-ţi place ori nu.“ Iar dacă un creştin s-ar întâmpla să spună: „Când ţi-am promis că te voi urma, nu ştiam cât de ispititoare poate fi lumea. Aş prefera, în acest caz, să-mi văd de ale mele“, Domnul nu i-ar cere supunere necondiţionată. În slujba Domnului, fiece suflet e pe deplin liber să meargă înainte ori să se întoarcă din drum. Isus e mulţumit să ştie că orice suflet care îi urmează ia această hotărâre doar pentru că îi e drag, pur şi simplu, să-I fie alături mai mult decât orice altceva. Nu există jurăminte în măsură să-i lege o dată ce dragostea s-a răcit. Singurul legământ între Hristos şi oamenii Săi e dragostea. În această libertate constă bucuria relaţiei. Cel mai fericit gând al celor răscumpăraţi e acela că sunt aleşii lui Hristos, care, cuprinzându-şi cu privirea poporul, se bucură, în infinita Sa dragoste, să ştie că niciunul dintre aceştia n-ar şovăi o clipă în a jertfi de bună voie totul pentru El.

Cu mult mai dătătoare de speranţă, aşadar, e făgăduinţa făcută, în fapt, de Hristos oilor Sale. Rândurile de mai sus nu caută nicidecum să clatine încrederea creştinului în mântuirea sa deplină, ci doar să arate că făgăduinţele lui Dumnezeu o fac cu mult mai sigură decât o pot face ideile oamenilor. Nu sunt motive de îngrijorare în privinţa viitorului. Pavel spune că nici moartea, nici viaţa, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos. (Romani 8:38, 39). „Căci toate lucrurile sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare; toate sunt ale voastre, şi voi sunteţi ai lui Hristos.“ (1 Corinteni 3:22, 23). Dar Scripturile ne fac, totodată, cunoscut faptul că nădejdea acestor lucruri este o nădejde vie. Ca atare, ne putem bucura de viaţa lor acum şi orice putere ne va descoperi viitorul în lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-l iubesc, acea putere ne este dată astăzi câtă vreme nu ne pierdem nădejdea. Astfel, între lucrurile urmând să aducă binecuvântare creştinului, citim despre „puterile veacului viitor“ (Evrei 6:5).

Citim, deci, în privinţa oilor lui Hristos: „Eu le dau viaţa vecinică, în veac nu vor pieri.“ A pieri, aici, este însuşi contrariul vieţii veşnice. Dumnezeu l-a dat pe Fiul Său astfel încât credincioşii să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3:16). Cum ne dă Hristos viaţa veşnică? „Cuvintele, pe cari vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă.“ (Ioan 6:63). „Oile Mele ascultă glasul Meu.“ Vorbindu-ne, Hristos ne dă viaţa veşnică, iar cei ce primesc, astfel, viaţa veşnică, n-o vor pierde niciodată, căci „în veac nu vor pieri“. Pe această cale, putem şti cu siguranţă dacă avem viaţă veşnică întrucât putem şti dacă îi primim Cuvântul sau nu. Şi câtă vreme dorim să păstrăm viaţa veşnică, putem fi siguri că o păstrăm continuând să ascultăm glasul Domnului.

Oamenii nu preţuiesc Cuvântul lui Dumnezeu aşa cum ar trebui pentru că nu caută să înţeleagă cât de diferit e Acesta faţă de vorbirea omenească. Spre deosebire de cuvintele oamenilor, El este plin de viaţă şi putere. Tocmai de aceea, e în stare să ne zidească sufleteşte şi să ne dea moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi. (Fapte 20:32). Cei ce-l primesc drept ceea ce este el în realitate, nu un cuvânt omenesc, ci drept Cuvântul atotputernic al lui Dumnezeu, descoperă că El lucrează cu putere în ei. Primind Cuvântul, ei primesc în lăuntrul lor puterea lui Dumnezeu, o putere atât de mare încât nimeni nu-i poate smulge din mâna Sa. Numai inversarea procesului prin intermediul căruia au ajuns în mâna Tatălui poate să-i văduvească de o asemenea pază. Necredinţa le va ascunde puterea Tatălui, lăsându-i neajutoraţi pentru a se osândi de unii singuri în robia Satanei.

În mâna lui Dumnezeu, toţi oamenii rămân vii şi nevătămaţi. Această mână îi va călăuzi şi-i va păzi de primejdii în neprihănire. O mână atât de puternică, încât nu e nevoie să-i înşface ca într-o menghină pentru a-i feri de rău. Strânsoarea Sa e una infinit de blândă şi de iubitoare. „Da, El iubeşte popoarele; Toţi sfinţii sunt în mâna Ta. Ei au stătut la picioarele Tale, Au primit cuvintele Tale.“ (Deuteronom 33:3).

Plângându-ne de problemele de astăzi, să nu uităm binecuvântările de ieri.

16 martie 1899