Naşterea din nou

„Între Farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al Iudeilor. Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis: «Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător, venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe cari le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.“ (Ioan 3:1, 2).

Vrednică de laudă este puterea celor ce cunosc adevărul lui Dumnezeu de a-i face pe oameni să recunoască fără tăgadă că Dumnezeu este cu ei. Dumnezeu a făgăduit că aşa va fi, iar acest lucru înseamnă că El se aşteaptă ca lucrurile să stea întocmai. El îi spune poporului Său în legătură cu oamenii de pe pământ: „... se vor închina înaintea ta, şi-ţi vor zice rugându-te: «Numai la tine se află Dumnezeu, şi nu este alt Dumnezeu afară de El.»“ (Isaia 45:14). Vorbind cu Petru şi Ioan, Sinedriul evreiesc le-a pus îndrăzneala pe seama Domnului (Fapte 4:13). Aşa încât, atunci când Enea a fost în mod miraculos vindecat datorită lui Petru, „toţi locuitorii din Lida şi din Sarona l-au văzut şi s-au întors la Domnul.“ (Fapte 9: 35, 42). Oricât de măreaţă i-ar fi lucrarea, adevăratul slujitor al lui Iehova îi va călăuzi întotdeauna pe oameni cu gândul la Stăpânul său. „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.“ (Matei 5:16).

În cuvântul lui Nicodim, descoperim, cu toate acestea, un compliment adresat Omului Isus, de natura celui pe care cei mai mulţi dintre noi ne simţim datori în a-l face unui pastor, bunăoară. „Mi-a plăcut predica dumneavoastră; aţi dat glas credinţei mele dintotdeauna.“ „Lucrarea dumneavoastră e, neîndoielnic, de mare însemnătate; ceea ce propovăduiţi are o influenţă hotărâtoare asupra oamenilor.“ Pe de altă parte, câtă vreme nu e niciodată greşit să-i însufleţeşti pe semeni, cea mai bună cale, totuşi, de a-l încuraja pe un slujitor al lui Hristos e aceea de a da ascultare îndemnurilor sale, lăsând să se vadă rodul acestora în propria-ţi viaţă. Prea mulţi se mulţumesc să creadă că şi-au îndeplinit datoria prin faptul că sunt de acord cu ceea ce se spune, fără a-şi mai pune nicio clipă problema cum că ar trebui, prin urmare, să facă şi nişte schimbări. Iată un pasaj din Scriptură care se adevereşte mult prea ades: „Fiul omului! Copiii poporului tău vorbesc despre tine pe lângă ziduri şi pe la uşile caselor, şi zic unul altuia, fiecare fratelui său: «Veniţi dar, şi ascultaţi care este cuvântul ieşit de la Domnul!» Şi vin cu grămada la tine, stau înaintea ta ca popor al meu, ascultă cuvintele tale, dar nu le împlinesc, căci cu gura vorbesc dulce de tot, dar cu inima umblă după poftele lor. Iată că tu eşti pentru ei ca un cântăreţ plăcut, cu un glas frumos şi iscusit la cântare pe coarde. Ei îţi ascultă cuvintele, dar nu le împlinesc deloc.“ (Ezechiel 33:30-32). Ei îl laudă pe cântăreţ şi îi preamăresc cântarea, fără a se mai gândi că nu e totul doar spre desfătarea auzului.

Isus a primit i-a tăiat complimentele lui Nicodim. Ceea ce spusese acesta era adevărat şi venea, pe cât putem crede, din inimă; însă Isus nu căuta să vorbească despre El Însuşi ori despre faptele Sale. Răspunsul Său la curtenitorul salut al lui Nicodim trebuie să-i fi părut, fără îndoială, acestuia din urmă mai degrabă tăios şi dezagreabil. Conducătorul îl lăudase pe Isus şi, de vreme ce se socotea a fi un model pentru ceilalţi, nici nu i-a trecut prin gând că Isus va fi altcumva decât mulţumit că îi acordă o asemenea atenţie. Isus i-a răspuns, însă, numaidecât: „Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.“

Cum aşa? Să i se ceară, oare, unui Fariseu, unui conducător al Iudeilor, care învăţase Legea de tânăr şi se străduise mereu în a-şi apăra conştiinţa de vreun păcat împotriva oamenilor şi a lui Dumnezeu, o înnoire deplină pentru a fi mântuit? „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.“ Nicodim ştia că Domnul îl avea tocmai pe el în vedere şi că acest îndemn sugera necesitatea unei transformări totale, iar subînţeleasa mustrare îl cam supărase, aşa încât s-a prefăcut că nu înţelege şi a început să despice firul în patru. Să observăm că Isus n-a dat nicio atenţie întrebării: „Cum se poate naşte un om bătrân?“ decât pentru a-şi relua afirmaţia. N-a căutat să dea nicio explicaţie ca urmare a unei întrebări precum: „Cum se poate?“ preferând să atragă, pur şi simplu, atenţia asupra faptului că însăşi naşterea naturală este, la urma urmei, o taină; de ce am găsi, aşadar, pricină de poticnire în taina uneia noi?

Afirmaţia e covârşitoare: nimeni nu poate intra în Împărăţia Cerurilor decât dacă se naşte din nou. Naşterea prin mijlocirea căreia intrăm în împărăţia oamenilor nu ne asigură şi intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Nimeni nu se naşte creştin. Oricât de evlavios poate să fi fost neamul unui om ori de cucernică familia în care s-a născut, el trebuie să se nască din nou, altminteri nu poate fi mântuit. Părinţii cucernici sunt, fireşte, o binecuvântare şi un sprijin nepreţuit pe calea vieţii; există, însă, o lucrare pe care n-o poate împlini în sufletul omului decât Însuşi Duhul Sfânt. Copilul ai cărui părinţi sunt într-adevăr oameni cu frica lui Dumnezeu ar trebui să devină, fără îndoială, creştin de la o vârstă foarte fragedă – nimeni nu se naşte, însă, creştin. Poate ca, fiind mereu în preajmă, să fi învăţat de la sine limbajul Scripturii aşa cum poate să nu fi auzit niciodată zeflemeli ori sudalme. Poate să fi fost îndemnat de mic să citească Biblia şi să ia parte la practica religioasă a familiei şi comunităţii. Ceea ce e foarte bine, însă nimic din ceea ce vom putea vreodată dobândi din partea fiinţelor umane, oricât de apropiate ne-ar fi sau oricât de vrednice, nu poate înlocui lucrarea personală a Duhului Sfânt în inimă. Oricât de mare ar fi binecuvântarea unei educaţii evlavioase, câtă vreme se bizuie doar pe ea, omul va fi mai vrednic de milă fie şi decât unul care, străin oricărei comunităţi religioase, ştie că nu e decât un păcătos de nimic.

„Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh. Nu te mira că ţi-am zis: «Trebuie să vă naşteţi din nou. Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.»“ Vântul suflă încotro vrea şi, totuşi, nu are voinţă proprie; el vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu, potrivit voinţei Sale; tot aşa cu oricine este născut din Duhul. Din vânturi face îngeri ai lui. În aceste cuvinte ale lui Isus descoperim nu doar taina lucrării datorită căreia ne naştem din nou, ci şi sugestia miraculoasei puteri manifestate în cei născuţi din Duhul. Ar fi zadarnică orice încercare de a înţelege acest fapt ori de a-l pune în legătură cu experienţele trecutului, indiferent de ceea ce ne-a fost dat să vedem vreodată. N-ar strica, poate, să luăm aminte că străduinţa de a pricepe cum e cu putinţă aşa ceva înainte de a primi acest dar nu face decât să reducă binecuvântarea de care am putea avea parte la propria noastră înţelegere; în vreme ce, de fapt, Dumnezeu, „prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim“. „«Lucruri, pe cari ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe cari le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.» Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.“ (1 Corinteni 2:9, 10). Supune-te voii lui Dumnezeu şi vei şti lucruri pe care nicio limbă omenească nu ţi le poate dezvălui.

Nimic nu e mai limpede în Scripturi decât aceea că toate slăbiciunile moştenite din născare de la părinţii noştri vor fi întâmpinate şi biruite prin naşterea din Duhul. Moştenim o înclinaţie păcătoasă. Nu atât păcatele în sine săvârşite de oameni sunt pricina pierzării veşnice a acestora, cât răutatea lor din fire, chiar şi atunci când aceasta nu se vădeşte în mod vizibil. Acest rău sălăşluieşte în noi şi rămâne cu noi, făcându-ne de prea multe ori, la marginea deznădejdii, să spunem: „În zadar – nu mă pot lepăda de acest păcat; face parte din mine“ sau să ne cerem iertare pentru lucrul urât spunând: „O, aşa sunt eu. Nu vreau răul nimănui, dar nu mă pot stăpâni, iar Dumnezeu nu mă va socoti răspunzător pentru un lucru de care nu mă fac vinovat: aşa m-am născut.“ Acum, să citim: „Astfel dar, după cum printr-o singură greşală, a venit osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.“ (Romani 5:18, 19).

Nu noi suntem răspunzători pentru faptul de a ne fi născut păcătoşi. Câtă vreme strămoşii noştri au fost păcătoşi, n-am avut de ales decât să ne naştem, dacă ne-am născut, în păcat; nimeni nu ne-a cerut părerea în privinţa propriei noastre naşteri şi, ca atare, Dumnezeu nu ne consideră răspunzători din acest punct de vedere. Ceea ce nu înseamnă, însă, că trece cu vederea păcatul ori ne socoteşte firea păcătoasă un lucru lipsit de însemnătate. Nicidecum. El nu ne socoteşte răspunzători pentru păcat întrucât  „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor“ (2 Corinteni 5:19). Iar această împăcare se petrece atunci când suntem dezlegaţi de răul cu care ne-am născut mai întâi. De vreme ce Dumnezeu nu ne socoteşte răspunzători pentru păcatul născut în noi, El ne oferă tot ceea ce ne este de trebuinţă în vederea unei noi naşteri izvorâte în chip nemijlocit de la El Însuşi, o naştere în măsură să ne întărească acolo unde, prin însăşi firea noastră, suntem slabi. Suntem „moştenitori ai lui Dumnezeu“, ai persoanei şi caracterului Său, ai tuturor lucrurilor pe care le reprezintă şi le are. Nu vom înţelege cum e cu putinţă aşa ceva, însă, datorită cunoaşterii acestui fapt şi a credinţei cum că el e adevărat, suntem „întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui“.

Isus vorbea despre Sine ca despre „Fiul omului, care este în cer“ adresându-i-se în acelaşi timp lui Nicodim. El este dintotdeauna „în sânul Tatălui” astfel încât ca noi să putem şti că este cu noi acum când s-a înălţat la Ceruri; şi, mai mult, să întrezărim posibilitatea de a locui sub ocrotirea Celui Prea Înalt. Cel ce se odihneşte la umbra lui Dumnezeu poate vorbi despre lucrurile cereşti ca despre lucruri pe care le cunoaşte şi înţelege. Nu e nicio umbră de îndoială în această mărturie.

Cel mântuit trebuie să creadă într-o mulţime de lucruri pe care nu şi le poate explica nici măcar sieşi, darmite altora. Profesorul de religie se confruntă deseori cu sarcina ori dorinţa elevilor de a „pune în acord“ două afirmaţii din Biblie. „Cum e cu putinţă aşa ceva?“ este el întrebat în repetate rânduri. Dacă se încăpăţânează să explice fiece aparentă contradicţie, refuzând să accepte adevărul ori să facă un pas înainte până când lucrurile se vor limpezi, nu se va lămuri cu nimic. „Prin credinţă pricepem.“ „Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturisirea aceasta în el.“ Credinţa nu e duşmanul raţiunii, însă domeniul celei dintâi, infinit fiind, e atât de înalt şi depăşeşte într-o asemenea măsură nivelul gândirii umane, încât ar trebui să avem mintea lui Dumnezeu pentru a-l înţelege. E, prin urmare, cu totul nefolositor să căutăm a răspunde unui necredincios ori unui sceptic. Ne pierdem vremea. Tot ce putem face e să rostim adevărul cu toată încrederea şi cu acea siguranţă născută din convingerea datorată cunoaşterii îndeaproape ;i personale a adevărului. Cel ce va crede va şti de la sine din ce pricină nu i-am putut explica totul. În privinţa celuilalt, părerea sa despre noi ori despre aptitudinile noastre nu mai are nicio importanţă.

12 ianuarie 1899