Negrăitul nume

Trădarea şi prinderea lui Hristos

 

Două pasaje din Scriptură pot fi luate drept cheie de interpretare a fragmentului luat în discuţie săptămâna aceasta. Ele sunt Ioan 14:30: „Căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine“ şi Ioan 13:1: „Şi fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt.“

Isus îşi încheiase ultima convorbire confidenţială cu ucenicii Săi. Fusese într-adevăr confidenţială, mai mult ca oricare alta, câtă vreme trădătorul nu se mai afla printre ei. Isus se purtase faţă de Iuda aşa cum o făcuse cu toţi ceilalţi, aşa încât nimeni nu-i bănuise adevăratul caracter; era, pe de altă parte, cu neputinţă să existe între el şi Învăţător aceeaşi părtăşie de care se bucurau ceilalţi. Iuda se îndepărtase mereu de El şi refuzase să-i asculte îndemnurile, pe când restul ucenicilor, oricâte defecte ar fi avut, fuseseră întotdeauna doritori să înveţe.

Nemărginită tandreţe izvorâse din cuvintele lui Isus. Îi numise „copilaşi“ şi le făcuse făgăduinţe dintre cele mai mângâietoare. Acum, îi călăuzea spre locul unde poposise de atâtea ori împreună cu ei.

„Iuda, vânzătorul, ştia şi el locul acela.“ Hristos n-a încercat nicio clipă să se ferească. Nu avea de gând să se ascundă. Nu săvârşise nimic pentru a-şi atrage trădarea şi prigonirea, drept care şi-a păstrat, ca de atâtea ori înainte, calmul. În umbra crucii, gesturile lui Isus nu erau cu nimic mai puţin echilibrate şi demne. Măreţia, nobleţea şi autoritatea, ba, mai mult, Regalitatea însăşi a acestui Om ies pe parcursul acestei nopţi mai limpede în lumină ca oricând.

„Iuda, deci, a luat ceata ostaşilor şi pe aprozii trimişi de preoţii cei mai de seamă şi de Farisei, şi a venit acolo cu felinare, cu făclii şi cu arme. Isus, care ştia tot ce avea să I se întâmple, a mers spre ei, şi le-a zis: «Pe cine căutaţi?»“

Să ne gândim! O ceată de ostaşi cu arme năvălind asupra unui singur om care, pe lângă faptul că era lipsit de apărare, nu vătămase în viaţa Lui vreo făptură şi nici nu intenţiona să riposteze. Cu toţii trebuie să fi avut mustrări de conştiinţă, ceea ce nu făcea decât să arate că sunt nişte laşi. Dacă ar fi fost, la o adică, să-şi încerce puterile, oricât de  mare ar fi fost forţa ostaşilor şi tot s-ar fi dovedit prea firavă pentru ca aceştia să-şi îndeplinească scopurile. Isus urma să fie dus ca un miel la tăiere. Era Mielul lui Dumnezeu, cel ce luase asupra Sa păcatele lumii; dar lumea nu o ştia. Oamenii nu se înarmează până în dinţi când vor să pună mâna pe un miel.

Iată-l, acum, pe Isus ieşind înaintea gloatei. „Pe cine căutaţi?“ O întrebare, neîndoielnic, potrivită. Pe cine să fi căutat ei acolo în acest mod? Întrebarea ar fi trebuit să-i stânjenească, însă n-a fost aşa. Au răspuns, prin urmare, cu îndrăzneală: „Pe Isus din Nazaret!“ Cine este Acela căutat de atâţia soldaţi de parcă ar fi fost vorba despre cel mai fioros proscris? Este Isus din Nazaret, blânda Fiinţă care şi-a trăit întreaga viaţa dedicându-se binelui, vindecându-i pe bolnavi, ocrotindu-i pe asupriţi şi mângâindu-i pe îndoliaţi. Blajina Sa atingere nu adusese niciodată decât vindecare, căci El venise să salveze vieţi, nu să le ia. Iar acum, se năpustiseră după El de parcă ar fi pornit la vânătoare de urşi. În toate aceste smintite şi inutile măsuri de precauţie, precum şi în neclintirea calmă a lui Isus se regăseşte împlinirea Scripturii care spune: „Cel rău fuge fără să fie urmărit, dar cel neprihănit îndrăzneşte ca un leu tânăr.“ (Proverbe 28:1).

 

„Eu sunt!“

 

La întrebarea „Pe cine căutaţi?“, conducătorii gloatei au răspuns: „Pe Isus din Nazaret“; Isus le-a dat, prin urmare, de ştire: „Eu sunt Acela!“ „Când le-a zis Isus: «Eu sunt Acela», ei s-au dat înapoi, şi au căzut jos la pământ.“

Ce putere minunată în aceste câteva cuvinte! Poate că taina se va limpezi întrucâtva examinând mai îndeaproape ceea ce a spus Isus. Să observăm că termenul Acela e marcat cu litere cursive, sugerând că e o adăugire. Propriile cuvinte ale lui Isus, aşa cum s-au consemnat ele în versiunea grecească, sunt, pur şi simplu, „Eu sunt“. Lui Moise, în pustie, Domnul îi făcuse cunoscut acelaşi nume. „Acesta este Numele Meu pentru veşnicie, acesta este Numele Meu din neam în neam.“ (Exodul 3:14, 15). Cu acest nume li se prezentase Isus iudeilor necredincioşi (Ioan 8:24, 28, 58). Venise acum ceasul vestit de El înainte vreme: „Când veţi înălţa pe Fiul omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt.“ Venise vremea trădării Sale pentru ca, în faţa prigonitorilor Săi, să se dezvăluie sub Numele de slavă prin mijlocirea căruia îi izbăvise pe copiii lui Israel din robie şi ne izbăveşte pe toţi cei ce ne încredinţăm Lui. Răspunzându-le astfel şi, ca atare, descoperindu-se drept Acela pe care căutau să-l dea morţii, Isus li s-a înfăţişat ca Mântuitor al acestora. Erau, însă, prea orbiţi în acele clipe pentru a se ridica la înălţimea unei asemenea revelaţii. Nicio dovadă nu i-ar fi putut convinge atunci, chiar dacă, mai târziu, unii dintre înşişi trădătorii şi ucigaşii Săi aveau să-şi găsească pacea crezând în EU SUNT – Creatorul vieţii.

 

Puterea Numelui

 

Există o negrăită putere în acest Nume binecuvântat. În toiul furtunii de pe mare, când ucenicii Săi, cuprinşi de deznădejde, obosiseră vâslind împotriva vântului, Isus i-a salvat îmbărbătându-i cu vorbele: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!“ (Matei 14:27). Cu acelaşi Nume urma să-şi apere preaiubiţii ucenici şi în aceste momente de restrişte. Îndată ce l-a rostit, ceata înarmată s-a dat înapoi şi a căzut la pământ ca şi cum ar fi fost răpusă de un braţ nevăzut. Era, iată, dovada Dumnezeirii lui Hristos, care ar fi putut foarte bine să-i întoarcă din cale. Dar puterea lui Hristos s-a manifestat cu acest prilej pentru a-i mântui deopotrivă pe vrăjmaşii cât şi pe ucenicii Săi.

Numele lui Hristos îi era propriul scut. Se înălţa aidoma unui zid de nepătruns, apărându-L cu străşnicie împotriva oricărui neprieten. „Stăpânitorul lumii acesteia“ nu putea găsi nicio cale de acces la El. Nu avea nimic în El, prin urmare nu avea nici un pretext prin care el să poată intra. Prin rostirea acestui Nume, Isus a arătat că nimeni nu avea cum să-l văduvească de viaţă, ci că viaţa urma să şi-o dea El Însuşi de bunăvoie.

Acelaşi Nume, cu puterea sa ocrotitoare, ne este încredinţat şi nouă. Întâmplarea din grădină e consemnată pentru ca noi să ştim că EU SUNT, care ne rămâne alături în toate zilele, până la sfârşitul lumii, este scutul împotriva oricărui asalt ticluit de vrăjmaşul sufletelor noastre. Hristos ne pecetluieşte cu Numele Său. Suntem botezaţi în acest Nume. Mărturisind acest Nume cu certitudinea că Hristos a venit în acceaşi natură pe care o avem şi noi şi că nu noi suntem cei care trăim şi trebuie să ţinem piept atacurilor Satanei, ci Hristos care trăieşte în noi, vom fi în stare să ţinem leul care răcneşte la distanţă aşa cum a făcut-o Isus cu gloata setoasă de sânge. Ce lecţie binecuvântată în această simplă istorisire!

„Numele Isus să-ţi fie
Pururi scut la amăgiri.
Când ispitele te-mbie,
Sfântul nume să-l respiri.”

 

Mântuire până la capăt

 

„N-am pierdut pe niciunul din aceia, pe care Mi i-ai dat.“ Manifestându-şi puterea prin rostirea cuvintelor „Eu sunt“, Isus şi-a pus ucenicii la adăpost. „I-a iubit până la capăt.“ Avem, aici, dovada că numele lui Isus e menit să ne apere. Acest lucru nu e valabil, fireşte, şi atunci când îl repetăm ca pe un soi de vrajă. „Numele Domnului este un turn tare; cel neprihănit fuge în el, şi stă la adăpost.“ (Proverbe 18:10). El trebuie cunoscut ca un lucru cât se poate de real, în care sufletul locuieşte, pentru a ne putea apăra. Unii dintre aceia ce nu-l cunoşteau pe Domnul au încercat odată să-i folosească Numele pentru a-şi satisface propriile interese, iar urmările au fost dintre cele mai nefericite (vezi Fapte 19:13-16).

În ciuda tuturor încercărilor, Isus n-a uitat niciun moment de ucenicii Săi. Ceea ce-L îngrijora era soarta acestora mai curând decât a Sa. Ştia ce avea să I se întâmple şi, totuşi, nu s-a lăsat biruit de spaimă. Venise să-i mântuiască pe alţii prin jertfa Sa şi nu şi-a scăpat din vedere misiunea. Un suflet mai puţin statornic decât „Stânca Veacurilor“ ar fi fost tulburat şi descumpănit. Isus, însă, rămăsese tot atât de senin pe cât fusese în casa lui Lazăr. În cea mai neagră dintre clipe, a dovedit puterea de a-i ocroti pe toţi cei ce aleargă pentru a-şi găsi refugiul la El.

 

Un protest împotriva războiului

 

„Simon Petru, care avea o sabie, a scos-o, a lovit pe robul marelui preot, şi i-a tăiat urechea dreaptă. Robul acela se numea Malhu. Isus a zis lui Petru: «Bagă-ţi sabia în teacă. Nu voi bea paharul, pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?»“

Isus i-a îndemnat pe ucenici aşa cum ne îndeamnă şi pe noi: „Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău“, demonstrându-ne, astfel, că trebuie să îi înţelegem cuvintele întocmai. Dacă a existat vreodată un loc în lume unde dreptatea să fi fost călcată în picioare de puternicii zilei, atunci acesta a fost, fără doar şi poate. Pe de altă parte, dacă a existat vreodată un moment când cineva ar fi avut tot dreptul de a scoate sabia, atunci acesta a fost – şi totuşi, Isus l-a dojenit pe făptaş. Nimic mai preţios nu se poate învăţa din această păţanie decât că nu există absolut nicio împrejurare în măsură să justifice folosirea armelor ori a oricăror instrumente de război. Iată, bunăoară, ce atitudini găsesc deseori o expresie precumpănitoare chiar şi în revistele religioase:

„În ultimă instanţă – când ţi s-au adus afronturi fără pricină, când au fost cu bună ştiinţă încălcate principiile onoarei şi când orice încercare de diplomaţie paşnică a devenit de prisos – nicio naţiune care se respectă nu se va găsi nepregătită în a-şi păstra demnitatea şi a-şi apăra drepturile fie şi cu preţul chemării la arme.”

Fie-le, aşadar, de folos o asemenea gândire acelor naţiuni şi popoare care nu găsesc altă metodă de a-şi păstra onoarea şi demnitatea decât purtându-se aidoma unor dobitoace. Isus a arătat foarte limpede că există o cale mai bună de a-ţi păstra demnitatea. I s-au adus afronturi şi ocări în repetate rânduri, însă demnitatea Sa înnăscută nu s-a manifestat şi n-a strălucit niciodată mai convingător şi, totodată, mai glorios decât atunci când l-a mustrat pe Petru pentru faptul de a fi scos sabia. Neînarmat, i-a înfruntat pe ostaşi, dovedindu-le că, în fapt, El este Stăpânul şi Învăţătorul lor. Urmându-I pilda, creştinul se cuvine să poarte aceeaşi armătură (citeşte, în acest sens, Efeseni 6:13). Pentru creştinii mărturisiţi, prin urmare, a scoate sabia în aşa-zisă legitimă apărare ori din orice alt motiv înseamnă a recunoaşte că nu ştiu nimic despre „puterea Numelui lui Isus“.

 

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri“

 

Sfătuindu-i pe ucenicii Săi, Isus spusese, de asemenea: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc.“ (Matei 5:44). În pasajul nostru, avea să ofere, aşadar, şi o ilustrare practică a acestei învăţături. Nu doar că l-a certat pe Petru din pricina agresiunii săvârşite împotriva acelui rob al preotului, dar a dovedit, o dată în plus, că venise să mântuiască, iar nu să distrugă. Era deja în mâinile gloatei (Marcu 14:46, 47) când zelosul Petru avea să-l rănească pe om, însă, eliberându-şi domol o mână, a spus, de parcă şi-ar fi cerut, cuviincios, iertare pentru faptul că se împotriveşte lor fie şi pentru a le face un bine: „Lăsaţi-i! Până aici!“ A atins, apoi, urechea robului şi l-a vindecat. Este cu putinţă o dovadă mai covârşitoare a bunătăţii dumnezeieşti? Cu adevărat, acest Om a fost Mântuitorul lumii.

E vremea, acum, să ne tragem sufletul, dăruindu-ne meditaţiei. Nu e decât o scurtă istorisire asupra căreia ne-am oprit pentru o vreme - dar ce lumină dumnezeiască se revarsă din ea! Un singur lucru mai trebuie spus, şi anume: „Uitaţi-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima, şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre.“ (Evrei 12:3).

4 mai 1899