O lucrare desăvârşită

O lucrare desăvârşită

Isus fusese judecat, găsit nevinovat şi osândit la moarte – pentru că era Fiul lui Dumnezeu. Iudeii strigaseră: „Noi avem o Lege, şi după Legea aceasta, El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu“, deşi Legea însăşi afirma în repetate rânduri că Dumnezeu se îngrijeşte de ei ca de nişte fii, că El doreşte să le fie Tată şi că se aşteaptă din partea lor să se comporte aidoma copiilor Săi. Isus fusese osândit pentru că era ceea ce ar fi trebuit să fie cu toţii şi nu erau.

Lumea nu-L cunoştea pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu. Se născuse din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, dar mărturisea cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, în ce priveşte duhul sfinţeniei, prin învierea morţilor (vezi Romani 1:3, 4). El nu devenise Fiu al lui Dumnezeu datorită învierii morţilor, ci tocmai învierea a fost dovada sau demonstraţia că asta era. A fost tot atât de mult Fiul lui Dumnezeu în timpul vieţii Sale până la răstignire pe cât este astăzi, dar învierea este dovada acestui fapt. Acelaşi lucru este valabil şi pentru adevăraţii Săi credincioşi: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.“ (1 Ioan 3:1, 2). Aşa stând lucrurile, n-ar trebui să ne surprindă că lumea ne primeşte în bună măsură aşa cum L-a primit pe El Însuşi.

 

Calea crucii

 

„Isus, ducându-Şi crucea, a ajuns la locul, zis al «Căpăţânii», care în evreieşte se cheamă «Golgota». Acolo a fost răstignit; şi împreună Cu El au fost răstigniţi alţi doi, unul deoparte şi altul de alta, iar Isus la mijloc.“ Ar fi putut refuza să poarte crucea dacă ar fi vrut şi nimeni nu L-ar fi putut constrânge. „A suferit crucea, a dispreţuit ruşinea.“ Dacă suntem cu adevărat credincioşii Săi, vom îndura, la rândul nostru, cu smerenie orice povară. De câte ori, pe de altă parte, nu doar că facem tot ce ne stă în putinţă pentru a ne descotorosi de orice greutate, dar ne şi frământăm tânguindu-ne că piedicile ivite, vrând-nevrând, în calea noastră sunt de netrecut? Dovedim, astfel, că, nefiindu-i ucenici, nici nu ne dorim să-L urmăm.

Isus ar fi putut evita calvarul crucii, însă numai lepădându-se de propria misiune, ceea ce ne stă, fără îndoială, în putere şi nouă, însă numai lepădându-ne de El. Dacă suntem pe deplin hotărâţi să devenim ucenicii Săi, lumea ne poate răstigni în mii de feluri, între care zeflemeaua, mila faţă de un asemenea fanatism lipsit de simţ practic, mirarea că nu ne fructificăm, din această pricină, pe deplin aptitudinile şi îndemnurile binevoitoare spre a ne „ameliora situaţia“ nu se numără între cele mai puţin însemnate. Vom fi deseori întâmpinaţi cu ispita amăgitoare de a ne implica în activităţi, după cum va căuta lumea să ne convingă, perfect concordante mărturisirii noastre, dar în privinţa cărora ştim, în inima noastră, că nu sunt aşa. Refuzăm crucea lui Hristos şi ne lepădăm de El fie renunţând la adevăr, fie îndepărtându-ne de puritatea şi simplitatea acestuia.

 

Împăratul iudeilor

 

„Pilat a scris o însemnare, pe care a pus-o deasupra crucii, şi era scris: «Isus din Nazaret, Împăratul Iudeilor.» Mulţi dintre Iudei au citit această însemnare, pentru că locul unde fusese răstignit Isus era aproape de cetate: era scrisă în evreieşte, latineşte şi greceşte. Preoţii cei mai de seamă ai Iudeilor au zis lui Pilat: «Nu scrie: ‘Împăratul Iudeilor.’ Ci scrie că El a zis: ‘Eu sunt Împăratul Iudeilor.’» «Ce am scris, am scris», a răspuns Pilat.“ Dacă Pilat se alegea, astfel, cu singura lui satisfacţie, sărmană pe cât va fi fost ea, de pe urma întregii tărăşenii, mândria preoţilor suferise, în schimb, o grea lovitură.

Era însemnarea de deasupra crucii cea potrivită ori fusese doar modul batjocoritor al lui Pilat de a le face în ciudă iudeilor? Oricine va înţelege, la o privire cât de cât mai atentă, că semnul de pe cruce dezvăluia, pur şi simplu, adevărul. Isus a fost şi este Împăratul iudeilor. Atunci când Natanel îl întâmpinase spunând: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!“, Isus a primit salutul fără nicio împotrivire. Dubla titulatură nu avea nimic nelalocul ei. Fiu al lui Dumnezeu, El era, totodată, şi Împăratul lui Israel, întrucât Dumnezeu Tatăl ni se face cunoscut chiar şi astăzi ca Dumnezeul lui Avraam, al lui Isac şi al lui Iacov; şi numai prin sămânţa acestora urmau să fie binecuvântate toate neamurile pământului. Isus afirmase întotdeauna despre Sine că este Fiul lui David; îngerul Buneivestiri a naşterii Sale, din Maria, mărturisise: „El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.“ (Luca 1:32, 33).

Urmează, de aici, că toţi supuşii Împărăţiei lui Hristos trebuie să fie iudei. Toţi adevăraţii creştini sunt iudei. Hristos nu e numit niciunde Împăratul Neamurilor. Toţi cei din Neamuri sunt „fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume“ (Efeseni 2:11, 12). Cu alte cuvinte, toţi creştinii trebuie să se lepede de apartenenţa lor la Neamuri şi să devină iudei. Atunci le va fi Hristos cu adevărat Împărat. „Mântuirea vine de la Iudei.“ (Ioan 4:22). Să nu dispreţuiască, aşadar, nimeni cuvintele pe care Scripturile le rezervă cu deosebire iudeilor. Aici găsim mântuirea şi viaţa veşnică.

 

Împărţirea hainelor prădate

 

„Ostaşii, după ce au răstignit pe Isus, I-au luat hainele, şi le-au făcut patru părţi, câte o parte pentru fiecare ostaş. I-au luat şi cămaşa, care n-avea nicio cusătură, ci era dintr-o singură ţesătură de sus până jos. Şi au zis între ei: «Să n-o sfâşiem, ci să tragem la sorţi a cui să fie.» Aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească Scriptura, care zice: «Şi-au împărţit hainele Mele între ei, şi pentru cămaşa Mea au tras la sorţi.»“

Acelaşi lucru trebuie să se petreacă şi cu credincioşii lui Hristos atunci când aceştia devin reprezentanţii Săi desăvârşiţi. Nu se întâmplă aşa pentru că, în vreme ce există, fără îndoială, credincioşi adevăraţi ai lui Isus, în care viaţa Sa e retrăită fără prihană, aceştia sunt atât de puţini încât trec cu totul neobservaţi. Viaţa lui Isus se manifestă prea puţin în întregul bisericii. Oricine urmează întru totul pilda lui Hristos aşa cum a trăit El în lume este socotit, în rândul majorităţii celor ce se mărturisesc credincioşi, ca fiind un smintit şi un fanatic, ceea ce-L osândeşte pe Isus Însuşi. Oamenii îşi închipuie că sunt credincioşi ai lui Hristos, deşi ştiu că nu trăiesc asemeni Lui; cu toate acestea, caută să explice o atare nepotrivire şi să-şi uşureze conştiinţa spunând că sunt alte vremuri şi că, date fiind noile împrejurări, creştinismul trebuie să ţină seama de spiritul epocii. Principul, însă, rămâne. Iar aceste gânduri nu sunt decât o amăgire a diavolului. Lumea este aceeaşi aşa cum acelaşi este şi Isus Hristos. Prin urmare, atunci când viaţa lui Isus va fi reprodusă în mod desăvârşit în credincioşii Săi, aceştia Îi vor împărtăşi deopotrivă suferinţele şi umilinţa. „Ucenicul nu este mai pe sus de învăţătorul său, nici robul mai pe sus de domnul său. Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui, şi robului să fie ca domnul lui. Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa lui?“ (Matei 10:24, 25).

Trăim, aşadar, în zilele de pe urmă, când Fiul omului e aşteptat să se întoarcă şi când lucrarea Evangheliei se va fi încheiat. Atunci, toţi cei ce se lasă în grija Domnului, pentru a-I sluji şi a-I asculta poruncile, trebuie să o facă gândindu-se că această hotărâre are să-i coste tot avutul lumesc. Au existat oameni bucuroşi să primească răpirea averilor (Evrei 10:34), iar exemplul acestora trebuie urmat şi astăzi. Ţelul credincioşilor lui Hristos, aşadar, nu e acela de a strânge bogăţii. Oricine devine cu adevărat ucenicul lui Hristos, înţelegând că trebuie să-şi asume întru totul sărăcia în bunuri lumeşti a Învăţătorului său, nu va lăsa niciodată ca gândul la avuţii şi proprietăţi să-l împiedice în a asculta adevărul lui Dumnezeu.

 

Fiecare după cum îl lasă inima

 

Este întotdeauna cu mult mai uşor şi mai plăcut să-ţi chiverniseşti de unul singur avutul. Lecţia cuvenindu-se a fi învăţată din împărţirea veşmintelor lui Hristos, aşadar, e că, în ce-i priveşte pe creştini, cea mai bună cale e aceea de a-şi „înpărţi“ singuri bunurile înainte ca altcineva să-i jupoaie cu de-a sila. Când au venit să jefuiască bunurile lui Hristos, ostaşii nu s-au ales decât cu hainele, şi acelea modeste, de pe El. Fericiţi cei ce vor fi găsiţi asemeni Lui atunci când se va hotărî ca nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei (vezi Apocalipsa 13:17).

Creştinii ar trebui să înveţe să împartă după cum îi îndeamnă inima. Tot astfel, darurile lor în slujba lui Dumnezeu nu-şi mai găsesc rostul doar după ce se vor fi stins din viaţă. Nu e nicio virtute în a dărui ceea ce nu-ţi mai este de trebuinţă ori te vezi nevoit să laşi în urmă. E ca şi cum i-ai dărui Domnului o zdreanţă ponosită.

 

Desăvârşirea creaţiei prin Cruce

 

O dată împlinite Scripturile cu privire la ceea ce avea să I se întâmple lui Hristos, „A zis: «S-a isprăvit!» Apoi Şi-a plecat capul, şi Şi-a dat duhul.“ Această simplă rostire, „S-a isprăvit!“, naşte un întreg univers de înţelesuri. Nu însemna doar că suferinţele Sale se isprăviseră şi nici că, acum, era în sfârşit liber. Nu, Isus nu se gândea nicidecum la El Însuşi. Însăşi lucrarea lui Dumnezeu se isprăvise în El spre izbăvirea lumii. Oamenilor li se deschisese uşa unei noi creaţii, de care nimic nu-i mai putea înstrăina. Crucea lui Hristos este puterea lui Dumnezeu (1 Corinteni 1:18), iar această putere este o putere creatoare (Romani 1:20). Crucea creează. În Hristos, totul este creat din nou, aşa cum fusese la început, când toate lucrurile făcute de Dumnezeu erau „foarte bune“, iar omul – omul desăvârşit – le avea în stăpânire. Lucrarea lui Dumnezeu fusese isprăvită încă de la întemeierea lumii (Evrei 4:3) şi, ca atare, urma odihna. Dovada acestui fapt se regăseşte în aceea că „Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Lui.“ (Versetul 4). O lucrare încheiată aduce în mod necesar după sine odihna. În Hristos, creaţia este înnoită, aşa încât le dă odihnă tuturor celor ce vin la El (Matei 11:28). El le dă aceeaşi odihnă pe care i-a dat-o omului la început, iar semnul ei e acelaşi. Sabatul Domnului este semnul şi pecetea crucii lui Hristos.

 

Rânduirea legii

 

Hristos a venit să împlinească legea lui Dumnezeu (Psalmi 40:7, 8). Tatălui Său, El îi va spune: „Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.“ (Ioan 17:4). Cuvintele „S-a isprăvit!“, prin urmare, n-au făcut decât să arate că, în El, legea îşi găsise desăvârşita împlinire. Acest fapt descoperă, pe de altă parte, caracterul perpetuu şi infailibil al legii lui Dumnezeu.  Dumnezeu nu e mai puţin înţelept decât omul şi nici un om nu-şi iroseşte vremea şi puterea suferind pentru a duce la bun sfârşit o lucrare cu gândul să o strice, după ce o va fi încheiat, numaidecât. Cu cât a fost mai mare truda, cu atât ne aşteptăm ca această lucrare să reziste mai mult peste veacuri. Desăvârşitele lucrări ale Legii L-au costat pe Fiul lui Dumnezeu viaţa. Valoarea acestei vieţi a fost una infinită. În consecinţă, legea va rămâne de-a pururi.

 

Primirea legii în Hristos

 

De vreme ce o lucrare încheiată şi desăvârşită rămâne de-a pururi, urmează că toţi cei ce-L primesc pe Hristos trebuie să primească şi ca legea lui Dumnezeu să se manifeste în vieţile lor. Să nu spună nimeni că, o dată ce Hristos a împlinit legea, oamenii nu mai sunt nevoiţi să o respecte. El şi-a desăvârşit lucrarea tocmai pentru ca noi să ne supunem acestei legi. În El, legea se desăvârşeşte şi, drept urmare, oricine Îl primeşte pe El îşi asumă, de asemenea, şi răspunderea de a urma prescrierile ei. „Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.“ (Romani 3:31). Legea este desăvârşirea caracterului lui Hristos. Oricine găseşte în supunerea faţă de lege o corvoadă îşi exprimă, ca atare, nemulţumirea faţă de Hristos; şi oricine ponegreşte ori tăgăduieşte legea Îl ponegreşte şi îl tăgăduieşte, în fapt, pe Hristos. De ce ne-am dori aşa ceva? Dacă ni s-ar cere nouă înşine să facem de unii singuri dovada virtuţilor legii, atunci am avea pricină să ne plângem, căci firea pământească nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună (Romani 8:7). Dar „Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea“ (Filipeni 2:13). By the blessed will power of Christ, we may be made both willing to do the law, and doers of it.

Prin binecuvântata putere a voinţei lui Hristos, în noi se poate naşte dorinţa de a împlini legea, şi de asemenea suntem făcuţi împlinitori ai legii. El ne oferă nu doar posibilitatea de a ne supune voinţei lui Dumnezeu, ci şi dragostea de a-I sluji. Rostirea „S-a isprăvit!“ ne dăruieşte toată binecuvântarea, bucuria şi puterea noii creaţii.

 

Familia lui Hristos

 

N-ar rebuie să ne încheiem comentariul fără a ne referi şi la ceea ce ne învaţă această Scriptură cu privire la familia lui Hristos şi, totodată, la înrudirea noastră cu aceasta. Pironit pe cruce, El a văzut-o pe mama Sa şi, de asemenea, pe preaiubitul Său ucenic, Ioan, cărora le-a spus: „«Femeie, iată fiul tău!» Apoi, a zis ucenicului: «Iată mama ta!»“ Ioan a recunoscut numaidecât această legătură, primind-o pe Maria în casa lui. Avem, aici, mai mult decât o simplă consemnare istorică. Episodul e menit să ne arate că noi înşine facem parte din familia tuturor celor înrudiţi cu Hristos. Isus a spus: „Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă.“ (Matei 12:50). Aşa cum ne recunoaştem, aşadar, propriile rude de sânge, tot astfel va trebui să ne socotim de acelaşi neam cu fraţii noştri în duh prin însuşi sângele lui Hristos. Această rudenie ne leagă de toţi cei spre mântuirea cărora a murit Hristos; dar cei ce au acceptat jertfa lui Hristos ne sunt, fireşte, prin aceasta, mai aproape. „Aşadar, cât avem prilej, să facem bine la toţi, şi mai ales fraţilor în credinţă.“ (Galateni 6:10).

25 mai 1899