Păstorul cel bun

Excomunicându-l pe omul căruia Hristos îi restabilise vederea, Fariseii au demonstrat că acţiunile lor erau mânate nu atât de grija binevoitoare faţă de bunăstarea celor ce căutau îndrumare spirituală, cât de interesul meschin în a-şi păstra neatinse demnitatea şi onorurile. Scripturile se referă deseori la omenire ca la o turmă de oi, o comparaţie neîndoielnic nimerită dacă e să ne gândim la obiceiurile şi înclinaţia oamenilor. Domnul Însuşi o recunoaşte, căutând să ne fie un păstor credincios: „Căci El este Dumnezeul nostru, şi noi suntem poporul păşunei Lui, turma pe care o povăţuieşte mâna Lui.“ (Psalmi 95:7). „Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. El mă paşte în păşuni verzi, şi mă duce la ape de odihnă.“ (Psalmi 23:1, 2). „Voi sunteţi oile Mele, oile păşunei Mele, şi Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu.“ (Ezechiel 34:31).

Păstorul Însuşi venise acum să-i caute şi să-i mântuiască pe cei pierduţi. Celor în grija cărora le fusese dată turma în grijă se dovediseră mult prea adesea hoţi şi tâlhari, iar oile se risipiseră. „Turma Mea rătăceşte pe toţi munţii şi pe toate dealurile înalte; oile Mele sunt risipite pe toată faţa ţării, şi nimeni nu îngrijeşte de ele, nici nu le caută!“ „Vai de păstorii lui Israel, cari se pasc pe ei înşişi! Nu trebuie păstorii să pască turma? Voi mâncaţi grăsimea, vă îmbrăcaţi cu lâna, tăiaţi ce e gras, dar nu paşteţi oile. Nu întăriţi pe cele slabe, nu vindecaţi pe cea bolnavă, nu legaţi pe cea rănită; n-aduceţi înapoi pe cea rătăcită, nu căutaţi pe cea pierdută, ci le stăpâniţi cu asuprire şi cu asprime! Astfel ele s-au risipit, pentru că n-aveau păstor; au ajuns prada tuturor fiarelor câmpului, şi s-au risipit.“ (Ezechiel 34). De aceea, Domnul spune: „Iată, Mă voi îngriji Eu Însumi de oile Mele, şi le voi cerceta!“

Prin îndeplinirea acestei lucrări, Păstorul cel Bun s-a făcut vrăjmaşul păstorilor mincinoşi. Aceştia din urmă căutau să ţină sub control turma, nu spre binele acesteia, cât de dragul puterii pe care, astfel, o puteau dobândi asupra oilor. Deveniseră nişte slujbaşi interesaţi doar de câştigurile poziţiei fără a le mai păsa de îndatoririle şi responsabilităţile slujbei. Hristos a venit să arate cum ar trebui să fie adevăratul păstor. Cu toate că, asemeni oilor, oamenii o luaseră care încotro, ei erau, totuşi, oile Sale, iar Păstorul a venit nu pentru a-i osândi, ci pentru a-i mântui. Nimeni nu poate fi, însă, mântuit câtă vreme nu se întoarce fiecare de la calea sa cea rea pentru a trăi.

Isus se vesteşte pe Sine drept singura uşă pe care oile pot intra în staul. El este calea, adevărul şi viaţa. Aşa încât El este calea cea vie şi uşa cea vie. Nimeni nu poate intra în staul dacă nu trăieşte viaţa lui Hristos. Oricine poate spune, asemeni lui Pavel, „trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ este pe cale şi poate intra pe uşă. „Dacă va intra cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi, şi va găsi păşune.“

Dar nu aici se termină totul. Fiind pentru totdeauna turma lui Hristos o dată ce avem viaţa Sa în noi, suntem, totodată, păstorii altora pentru ca şi ei, la rândul lor, să poată intra pe uşă. „Cine intră pe uşă este păstorul oilor.“ Această răspundere îi revine oricărui suflet. Nu putem repeta cuvintele lui Cain: „Sunt eu păzitorul fratelui meu?“ decât dacă vrem să îi împărtăşim duhul şi soarta. Hristos a răspuns pentru noi toţi întrebării acelora ce caută să se îndreptăţească: „Cine este aproapele meu?“ Ori ne adunăm în jurul lui Hristos, ori ne risipim. Suntem fie păstori adevăraţi, fie păstori mincinoşi.

Nu există decât o singură cale de a deveni păstor adevărat, respectiv hotărârea de a primi viaţa lui Hristos. O atare hotărâre nu presupune, pur şi simplu, a te declara de acord cu ceea ce spune Domnul. Viaţa lui Hristos este tot atât de reală pe cât este viaţa noastră trupească, întrucât numai prin viaţa Sa trăim în fapt. Vieţile noastre suntem noi înşine în cuvânt, faptă şi gând. Viaţa lui Hristos este El Însuşi în fiece amănunt al vieţii Sale. Oricine primeşte viaţa lui Hristos va trăi asemenea Lui, în gând, cuvânt şi faptă. Altminteri, păcătuim şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Romani 3:23). Oricine e lipsit de slava lui Dumnezeu, indiferent de evlavia cu care îşi mărturiseşte credinţa, trăieşte o viaţă păcătoasă. Dar Isus a venit să-şi mântuiască poporul de păcate, aşa încât a venit pentru ca noi să putem fi, în vieţile noastre, umpluţi cu plinătatea lui Dumnezeu, iar nu să fim lipsiţi de slava Sa. Propriile noastre gânduri, cuvinte şi fapte nu-şi găsesc aici locul, căci „în adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.“ „Ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădulările voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.“ (Romani 6). „Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii.“ (Romani 8:10).

Isus lămureşte foarte bine lucrurile. Păstorul care trăieşte pentru sine sau doar prin sine, în vreun fel, nu e unul ce poate creşte spre a deveni un păstor adevărat. Şi nu va putea niciodată. Porunca dată oamenilor nu e aceea de a-şi educa ori ţine în frâu gândurile, ci de a le părăsi cu totul (Isaia 55:7). Să se lase cel rău de calea lui. Hristos este calea cea vie şi nimeni nu intră în staul decât pe această cale. Hristos nu a venit să se amestece cu oamenii, ci să-i mântuiască de ei înşişi. Lumina nu are părtăşie cu întunericul. Sunt prea mulţi păstori ce-şi hrănesc turma cu propriile vorbe. Aceştia nu se identifică, precum s-ar cuveni, cu Hristos, ci păşesc ei înşişi în faţă. Hristos spune despre asemenea păstori că sunt, de fapt, hoţi şi tâlhari. Numai cel ce se goleşte pe sine şi îngăduie minţii lui Hristos să-l călăuzească pe de-a întregul poate să-şi hrănească turma cu o dăruire lipsită de egoism, asemenea lui Hristos.

Să luăm aminte la câteva dintre trăsăturile adevăratului păstor şi să nu uităm că acestea, ca orice altă trăsătură a vieţii lui Hristos, trebuie să se regăsească în păstorii ucenici întrucât singura lor cale nu e alta decât calea vieţii lui Hristos.

Oile îi aud glasul. Adevăratul păstor nu va vorbi de la sine, ci ca profet al lui Dumnezeu. Viaţa lui Isus a fost tocmai Cuvântul făcut trup, iar credincioşii Săi trebuie să ştie că vor trăi cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Astfel, Cuvântul va fi izvorul tuturor faptelor lor; nu doar a câtorva, ci a tuturor. Cuvintele lui Dumnezeu nu sunt doar sunete articulate, ci, fiind vii, sunt lucruri. Hrana noastră, crescând prin puterea zămislitoare a Cuvântului, este Cuvântul prefăcut în hrană, iar în vieţile noastre, Cuvântul trebuie să se manifeste ca un lucru viu, luând forma noastră, însă avându-şi propria viaţă şi putere în sine. Trebuie să fim noi înşine cuvânt întrupat pentru ca, prin noi, Cuvântul să le vorbească oilor risipite şi rătăcite cu vorbe şi fapte pline de dragoste şi îndatorire binevoitoare. Oile vor recunoaşte glasul Păstorului şi vor urma chemarea plină de dragoste. Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în noi în toată înţelepciunea pentru ca nimic să nu existe în vieţile noastre în afara lucrării Cuvântului, iar Hristos, după ce va fi înălţat de pe pământ, va atrage la El pe toţi oamenii.

„El îşi cheamă oile pe nume.“ O lucrare cu adevărat izbutită nu constă în te adresa mulţimilor, ci indivizilor. Lucrarea nu este dată doar câtorva privilegiaţi, ci este dată „fiecăruia după fapta lui“. Iubirea de sine şi propria mulţumire nasc dorinţa de a găsi vaduri unde poporul e cât mai numeros, acolo unde toată lumea te poate vedea şi admira. Adevăratul păstor le lasă pe cele nouăzeci şi nouă şi se duce să o caute pe cea rătăcită. Şi aşa va fi cu toţi cei ce, intrând în staul pe uşa vieţii lui Hristos, primesc inima adevăratului păstor. „După ce şi-a scos toate oile, merge înaintea lor; şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul.“ Adevăratul păstor nu însărcinează pe alţii cu partea dificilă sau neplăcută a lucrărilor. El merge înaintea lor. Hristos nu este pentru ei doar un cod de legi, ci o viaţă. În măsura în care oamenii pot fi faţă de semenii lor ceea ce este Hristos pentru ei, credincioşii Săi trebuie să reprezinte faţă de cei cărora le slujesc nu doar nişte cuvinte de învăţătură, ci o pildă vie. Adevăratul păstor trăieşte faţă de turma sa înseşi adevărurile pe care le propovăduieşte. El este cel dintâi în fiece cuvânt sau faptă bună. El nu predică doar prin vorbe, aşteptându-se din partea celorlalţi să dea viaţă spuselor sale, ci predică mai cu seamă prin ceea ce înfăptuieşte el însuşi.

Asemănarea dintre Păstorul şef şi ucenicii Săi nu trebuie să înceteze niciodată. Păstorul cel Bun îşi dă viaţa pentru oi, iar cei ce-i împărtăşesc viaţa şi-o vor da pe a lor. Domnul le făgăduieşte tuturor celor ce iau parte la suferinţele Sale că îi vor împărtăşi şi bucuria. Prin ei, El se va arăta turmei în mod desăvârşit. „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, şi cum cunosc Eu pe Tatăl.“ Apropierea între Hristos şi Tatăl întruchipează însăşi apropierea de nedestrămat pe care Hristos o va zidi între El şi turma Sa. Aşa cum Hristos şi Tatăl sunt una, tot astfel poporul Său va fi una cu El şi cu semenii lor. Iar când acest lucru se va adeveri, vor fi cu adevărat câştigători de suflete. Domnul se va putea, astfel, descoperi pe Sine prin ei ca adevăratul Păstor şi, cu ajutorul lor, va aduce înăuntru oile risipite, astfel încât, până la urmă, să fie un singur staul şi un singur păstor.

9 martie 1899