Puterea de drept a omului

Puterea de drept a omului

O minune

 

Isus tocmai săvârşise o mare minune. Un om bolnav de treizeci şi opt de ani fusese numaidecât vindecat, încât, la porunca lui Isus s-a ridicat, şi-a luat patul şi a umblat. „Ziua aceea era o zi de Sabat.“ (Ioan 5:9).

„Din pricina aceasta, Iudeii au început să urmărească pe Isus, şi căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului.“ (Versetul 16). Isus ştiuse, desigur, că aşa se va întâmpla. Cum de hotărâse, aşadar, să săvârşească, totuşi, o asemenea minune tocmai de Sabat? Bolnavul respectiv nu fusese în primejdie de moarte. După treizeci şi opt de ani cât aşteptase, o zi în plus sau în minus n-ar fi fost un capăt de lume. Isus ar fi putut, fără îndoială, săvârşi minunea tot atât de bine cu o zi în urmă; căci omul zăcea de mult la scăldătoare, iar Isus trebuie să-l fi observat cu siguranţă. Voia, oare, Isus să-i întărâte pe iudei şi să le sfideze în mod voit prejudecăţile? E cu neputinţă să ne închipuim aşa ceva, fie şi pentru o clipă, întrucât o asemenea atitudine i-ar fi fost cu desăvârşire străină.

 

Adevărata cinstire a Sabatului

 

De ce s-a săvârşit, prin  urmare, această vindecare miraculoasă, ca atâtea altele limpede amintite, tocmai în ziua de Sabat? Întrucât Isus voia să ne arate care sunt, cu adevărat, menirea şi înţelesul Sabatului. Voia să ne arate că acesta e dat spre binele, iar nu împotriva omului, că nu e un jug greu de îndurat, ci o despovărare. El voia să ne înveţe că Sabatul, ca pomenire a zilei în care Dumnezeu şi-a desăvârşit lucrarea, ne face cunoscută măsura puterii lui Dumnezeu de a însănătoşi un suflet şi un trup întreg.

Când iudeii au început să-l urmărească pe Isus pentru bunăvoinţa Sa faţă de slăbănog, El şi-a îndreptăţit fapta spunând: „Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu de asemenea lucrez.“ O astfel de îndreptăţire e una cât se poate de reală, de vreme ce a urma întru totul pilda lui Dumnezeu ţine de însăşi esenţa neprihănirii. Totodată, faptele lui Isus n-au fost nişte simple imitaţii ale celor săvârşite de Tatăl; dacă ar fi, n-am găsi în ele nici învăţătură, nici ajutor, căci atunci n-ar mai exista nicio legătură între Dumnezeu şi plăpândele fiinţe umane. El, însă, a spus: „Nu fac nimic de la Mine Însumi“; „ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.“ (Ioan 8:28; 14:10). Nu există niciun om atât de slab încât să nu poată îngădui lui Dumnezeu să lucreze în el şi să-i dea, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.

Isus va fi acuzat că a încălcat Sabatul, ceea ce a şi făcut, de fapt, dar numai în ce priveşte Sabatul evreiesc, iar nu şi pe acela al Domnului. Sabatul evreiesc consta, prin lege, în a renunţa la orice formă de muncă pe parcursul celei de a şaptea zile din săptămână, chiar şi dacă acest lucru ar fi însemnat pierderea unei vieţi omeneşti. Era, pur şi simplu, un jug, o povară, un act de pocăinţă prin mijlocirea căruia, socoteau ei, îşi dobândeau neprihănirea. Nu avea nimic în comun cu Sabatul Domnului decât aceea că se ţinea în aceeaşi zi. Sabatul Domnului înseamnă odihnă desăvârşită în El şi în Cuvântul Său, o subjugare, într-adevăr, dar faţă de viaţa Sa. Şi cum viaţa Sa este activitate – slujirea celorlalţi –, urmează de aici că adevărata cinstire a Sabatului poate tot atât de bine presupune un efort fizic considerabil. Cine poate spune ce munci sunt îngăduite în ziua de Sabat sau nu? Nu se poate alcătui o listă cu muncile legiuite sau nelegiuite în răstimpul Sabatului, însă principiul călăuzitor este următorul: orice muncă necesară bunăstării unei umanităţi suferinde, că vorbim despre boli ale trupului ori ale sufletului, din care lucrătorul nu se alege cu niciun profit sau beneficiu în afară de conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu reprezintă o muncă îngăduită de Sabat. Adevărata cinstire a Sabatului este odihna în Dumnezeu – acceptarea pe deplin şi fără crâcnire a Cuvântului Său.

„Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu de asemenea lucrez.“ Cum lucrează Dumnezeu şi cum îi săvârşise Isus lucrarea pentru care era acum urmărit? Prin Cuvântul Său. Să luăm aminte: nu a fost totuna cu a lucra poruncindu-le altora să facă una sau alta. Nimeni nu se poate lăuda că ţine Sabatul în vreme ce alţii trudesc în slujba sa. Oricine săvârşeşte un lucru prin mijlocirea altuia îl săvârşeşte el însuşi. Nu aşa lucrează Dumnezeu şi nu aşa l-a vindecat Isus pe slăbănog. El n-a rostit un cuvânt prin care i-a pus pe alţii la treabă, ci însuşi Cuvântul Său a înfăptuit lucrarea. „Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui.“ „Căci El zice, şi se face.“ (Psalmi 33:6, 9). Această minune săvârşită de Isus a fost, pur şi simplu, manifestarea puterii de creaţie a Cuvântului lui Dumnezeu.

În şase zile, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul; apoi, în cea de a şaptea, s-a odihnit, nu pentru că ar fi fost un păcat să-şi continue lucrarea, ci din elementarul motiv că o desăvârşise. Cuvântul, însă, şi-a continuat lucrarea de oblăduire a celor create. Toate înfăptuirile lui Dumnezeu de atunci (în ce priveşte, cel puţin, acest pământ) nu sunt menite decât să întărească ori să restaureze, iar ceea ce face pentru şi prin noi are întocmai acelaşi scop. A ţine Sabatul Domnului nu e nimic altceva decât odihna desăvârşită în lucrarea încheiată a lui Dumnezeu, îngăduindu-i să o desăvârşească în noi înşine. Încetarea oricărei munci în ziua a şaptea – respectiv a celor ce ne pot aduce câştiguri – e un semn al încrederii noastre cum că Dumnezeu ne va da tuturor „viaţa, suflarea şi toate lucrurile“. Dacă nu ai încredere că Dumnezeu îţi va purta de grijă atunci când te odihneşti în răstimpul acelei zile pe care, altminteri, toată lumea (şi chiar bună parte din lumea mărturisit creştină) o socoteşte drept cea mai prinsă cu treburi a săptămânii, cum te vei convinge să ai încredere în faptul că ţi se va dărui veşnicia?

 

Dreptul şi împuternicirea unui fiu

 

„Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai. Căci Tatăl iubeşte pe Fiul, şi-I arată tot ce face; şi-I va arăta lucrări mai mari decât acestea, ca voi să vă minunaţi. În adevăr, după cum Tatăl înviază morţii, şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea. Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl.“ (Ioan 5:19-23).

Orice fiu este cu necesitate moştenitorul tatălui său. Legile, pungăşia, toanele tatălui sau orice altceva îl pot văduvi pe fiu de partea ce i se cuvine din avere; însă nimic nu-l poate lăsa pe un copil născut în lume fără moştenirea sa de căpătâi, şi anume trăsăturile individuale ale părinţilor săi. De orice soi ar fi, tatăl îşi înzestrează propriul fiu cu ceea ce este el şi aceasta este moştenirea sa esenţială. Astfel este Hristos „chipul Dumnezeului Celui nevăzut“ (Coloseni 1:15), „oglindirea slavei Lui“ (Evrei 1:3). Umanitatea e imperfectă şi, ca atare, nu se poate reproduce decât imperfect, aşa încât un fiu se poate dovedi de departe inferior tatălui său în numeroase privinţe, dacă nu chiar în toate; Dumnezeu, însă, desăvârşit fiind, nu se poate oglindi decât perfect în Fiul Său, „cea dintâi dintre lucrările Lui“. Prin urmare, singurul Lui Fiu are, prin însăşi naşterea Sa, puterea şi autoritatea Tatălui. Toată judecata îi este, ca atare, dată. Lui îi este dat să stăpânească peste neamuri şi, în cele din urmă, să le sfărâme ca pe vasul unui olar. Această putere nu e, însă, moştenită la întâmplare – este doar un pas în lucrarea „puterii peste orice făptură“ pe care o are Hristos în El Însuşi spre mântuirea omenirii.

„Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine. Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului.“ (Ioan 5:26, 27). O afirmaţie cum nu se poate mai diferită faţă de ceea am fi fost noi, spre exemplu, ispitiţi să scriem. Noi am fi spus, probabil, că Tatăl i-a dat Fiului putere să judece întrucât este Fiul lui Dumnezeu – însă iată că nu: motivul e acela că El este Fiul omului. Ceea ce aduce în discuţie locul pe care îl ocupă de drept omul pe pământ.

În virtutea Facerii dintru început, omul este fiul lui Dumnezeu (Luca 3:38). Ca atare, i s-a dat putere asupra întregului pământ. Să ne amintim că această putere i s-a dat prin creaţie. I s-a acordat demnitatea unui rege. Puterea era în el. Aşa cum un magnet nu e un magnet doar pentru că aşa îi spun oamenii, ci pentru că are în sine forţă de atracţie, tot astfel omul a căpătat puterea unui rege datorită forţei din sine, şi anume viaţa lui Dumnezeu. I s-au dat în stăpânire fiarele, păsările, peştii şi pământul însuşi. Toate acestea nu i s-au supus întrucât aşa socotiseră de cuviinţă ori li se poruncise, ci pentru că recunoşteau în el acea puterea căreia nu puteau decât să i se supună. Totul a fost pus în slujba omului şi urma să rămână aşa câtă vreme omul rămânea, la rândul său, în slujba lui Dumnezeu.

Cea dintâi stăpânire a omului a fost una a slavei, căci Dumnezeu l-a „încununat cu slavă şi cu cinste“ când a fost pus peste lucrările mâinilor Sale. (Evrei 2:7). Însă „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu“ (Romani 3:23). Drept urmare, omul şi-a pierdut autoritatea. Omul nu mai este rege prin însăşi natura sa dat fiind că şi-a pierdut puterea regească din sine. Urmează, deci, ca Isus să se nască în trup omenesc, asemănându-se fraţilor Săi în toate lucrurile (Evrei 2:17), pentru a gusta moartea în numele tuturor şi a fi încununat cu slavă şi cu cinste. El a fost „născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor“ (Romani 1:3, 4). Prin Isus, aşadar, stăpânirea pământului rămâne, cu toate acestea, în mâinile omului; căci, trebuie să ne amintim, Isus a venit pe pământ ca om, pentru a redobândi stăpânirea omului. Dumnezeu, pe de altă parte, nu şi-a pierdut vreodată stăpânirea nici în cea mai mică măsură. Hristos n-a venit pe pământ pentru  recâştiga stăpânirea acestuia şi dreptul de a judeca pentru Sine ca Dumnezeu, întrucât pe acestea nu le-a pierdut niciodată, ci pentru a recupera şi menţine puterea dată omului însuşi. Iată de ce, pe pământ, Isus a fost om în toate privinţele. El l-a întruchipat pe Dumnezeu înaintea omului astfel încât Dumnezeu să-şi dezvăluie prin El propria Sa idee de om.

Cel ce stăpâneşte e cel ce are dreptul de a judeca. Omul e stăpânitorul de drept al acestui pământ şi, ca atare, lui i se încredinţează fără doar şi poate răspunderea de a judeca. „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?“ (1 Corinteni 6:2). „Să salte de bucurie credincioşii Lui îmbrăcaţi în slavă, să scoată strigăte de bucurie în aşternutul lor! Laudele lui Dumnezeu să fie în gura lor, şi sabia cu două tăişuri în mâna lor, ca să facă răzbunare asupra neamurilor, şi să pedepsească popoarele; să lege pe împăraţii lor cu lanţuri, şi pe mai marii lor cu obezi de fer, ca să aducă la îndeplinire împotriva lor judecata scrisă! Aceasta este o cinste pentru toţi credincioşii Lui.“ (Psalmi 149:5-9). Ei au, însă, această putere numai atunci când, ca fii ai oamenilor, sunt deopotrivă fii ai lui Dumnezeu. În Hristos, prin Duhul veşnic, devenim fii ai lui Dumnezeu tot atât de sigur pe cât suntem fiii propriilor noştri părinţi şi moştenirtori ai bunătăţii Sale tot atât de sigur este că vom moşteni, din fire, trăsăturile părinţilor noştri lumeşti. Prin făgăduinţele nespus de mari şi de scumpe ale lui Dumnezeu devenim „părtaşi firii dumnezeieşti“ (Petru 1:4). „Dar tututor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.“ (Ioan 1:12, 13). Astfel suntem împreună-moştenitori cu Hristos, având aceleaşi drepturi şi privilegii. În El, devenim „un singur om nou“ creat după chipul dumnezeiesc.

Iar acum, când ni se înfăţişează ca o realitate faptul că aşa „cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta“ (1 Ioan 4:17), poate că vom înţelege mai bine semnificaţia minunilor Sale. Să ne amintim că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a devenit Fiu al omului pentru ca noi, fiii oamenilor, să devenim, la rândul nostru, fii ai lui Dumnezeu. A trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile pentru ca şi noi să ne putem asemăna Lui în toate lucrurile. Să citim, aşadar, încă o dată: „Adevărat, adevărat vă  spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl face şi Fiul întocmai. Căci Tatăl iubeşte pe Fiul, şi-I arată tot ce face; şi-I va arăta lucrări mai mari decât acestea, ca voi să vă minunaţi.“ (Ioan 5:19-20).

Ce vrea să însemne acest lucru pentru noi? Totul. E parte a moştenirii noastre. Dacă suntem „în El“ fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Isus, numiţi după numele Său şi făcându-ne vrednici de chemarea Sa, atunci, ca împreună-moştenitori cu El, părtaşi ai slavei şi stăpânirii Sale, putem şti că toate acestea ne sunt date nouă în aceeaşi măsură în care îi sunt date lui Isus din Nazaret. „Dar suntem atât de slabi şi neajutoraţi“, veţi spune. Fie, dar slăbiciunea nu poate fi nici pe departe atât de nefericită pe cât e neputinţa de a o scoate de unul singur. Luaţi, bunăoară, versetele 19, 30. Isus nu face decât ce vede pe Tatăl făcând, nu de la Sine, ca un scrib, ci de la Tatăl care locuieşte în El. Nouă ne spune: „V-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.“ (Ioan 15:15) şi „Cine crede în Mine va face şi el lucrările pe cari le fac Eu“ (Ioan 14:12). Să nu ne lăsăm călăuziţi de întâmplările trecutului spunând că e prea mult să credem, că nu putem, ci doar de Duhul Însuşi, care singur ne face cunoscută bogăţia slavei moştenirii.

Isus din Nazaret a fost un „om adeverit de Dumnezeu“ „prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere pe cari le-a făcut Dumnezeu prin El“ (Fapte 2:22). Neasemuite sunt lucrările Sale săvârşite din dragoste pentru oameni şi altele, încă mai minunate, se vor săvârşi. El ne spune, aşadar, că, prin credinţă, vom face, la rândul nostru, lucrările pe care le-a făcut El şi încă mai mari decât acestea. Ce dar nespus! Ce imbold în a ne lăsa întru totul pe seama Lui astfel încât să fim pe deplin curăţiţi de orice urmă a blestemului şi să avem „totul deplin în El“, „desăvârşirea sfinţilor“, până la „starea de om mare la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos“. Cum aşa? Se poate ca nişte bieţi muritori decăzuţi să aibă puterea de a-i vindeca pe bolnavi şi schilozi ori să alunge dracii cu un singur cuvânt? Chiar aşa, căci aşa stă scris şi aşa va rămâne după cum a fost şi este. Nu doar câte unii, ci toţi credincioşii în Hristos trebuie să aibă această putere. Orice încercare de a înţelege această realitate ar fi zadarnică, aşa încât e mai înţelept să o credem şi să o acceptăm pur şi simplu. Căci lucrurile pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, anume lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru ce-L iubesc – acele lucruri ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său cel Sfânt. Iar Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Pe El l-am primit fără plată ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. „Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare!“

2 februarie 1899