Slava lui Dumnezeu

Slava lui Dumnezeu

Isus se afla dincolo de Iordan, într-un loc retras, unde plecase să scape de neîncetata prigonire a conducătorilor iudei. Le propovăduia oamenilor în linişte şi „mulţi au crezut în El în locul acela“ (Ioan 10:42). În acest răstimp, unul dintre cei mai dragi prieteni ai Săi s-a îmbolnăvit, iar surorile acestuia i-au trimis vorbă, spunând: „Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti este bolnav.“ (Ioan 11:3).

„Dar Isus, când a auzit vestea aceasta, a zis: «Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.»“ (Versetul 4). Şi totuşi, Lazăr a murit. Ce se poate spune, prin urmare? Ce am spune dacă ni s-ar întâmpla nouă înşine acest lucru ori dacă am fi fost încredinţaţi că boala celui drag nouă nu e spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu pentru ca, în cele din urmă, să veghem la căpătâiul unui trup neînsufleţit? Am spune că Domnul nu şi-a ţinut cuvântul? Fie că Domnul a greşit, fie că noi am înţeles greşit cuvintele Sale? Probabil că am simţi nevoia să spunem toate aceste lucruri, însă e tocmai ceea ce n-ar trebui. „Cuvântul Domnului rămâne în veac.“ Cu toate că Lazăr murise de câteva zile, boala sa n-a fost spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu. Mai poţi crede în cuvântul Domnului chiar şi când „pare“ a fi atât de limpede că acesta nu s-a împlinit? Da, în măsura în care ai credinţă, căci credinţa nu se clatină în faţa aparenţelor, preface înfrângerea în izbândă şi învie morţii.

Şi iată că, până la urmă, Învăţătorul ajunge la casa unde petrecuse, în tihnă, multe ore plăcute de nestânjenită părtăşie creştină. Acolo a fost întâmpinat cu vorbele: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!“ (Versetele 21 şi 32). Acesta a fost salutul ambelor surori. De parcă nefericitul eveniment îl lăsase cu totul indiferent pe Prietenul lor. Ştia de două zile că Lazăr e bolnav şi, totuşi, sosea abia acum. O, preaslăvită indiferenţă! Era indiferenţa Atotputerniciei, nicidecum faţă de suferinţa şi nevoile umane, cât faţă de ameninţările vrăjmaşului, ale cărui forţe, fie şi adunate laolaltă nu pot face nimic. Era calmul neclintit izvorât din conştiinţa „puterii desăvârşite“. Nimeni şi sub nicio formă nu poate smulge un suflet din mâna marelui Păstor. Porţile mormântului nu-l pot învinge pe cel adăpostit în inima Sa.

Pentru ce atâta grabă? Cel ce crede „nu se va grăbi să fugă“. Poate că mormântul să-şi fi înghiţit, pentru o vreme, prada: asta, însă, nu dovedeşte nimic. Când a fost informat, în toiul luptei, că bătălia acelei zile e pierdută, generalul unei oştiri a răspuns fără să se piardă nicio clipă cu firea: „Nu-i nimic, vom câştiga mâine.“ Ceea ce a şi făcut. Înfrângerea n-a fost decât un pas spre victorie. Moartea, prin urmare, nu l-a tulburat pe Cel ce avea să spună: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată.“ (Versetele 25, 26). Ce încredere minunată în puterea Tatălui răzbătea din aşa-zisa indiferenţă a lui Isus! N-a pretins că poate face nimic de unul singur; a recunoscut că puterea nu e a Lui Însuşi; ştia, însă, în ce crede, şi puterea Sa se făcea simţită în linişte şi încredere. Ce lecţie cu privire la încredere ni se oferă în istorisirea despre Isus şi Lazăr! „Încredeţi-vă în Domnul pe vecie, căci Domnul Dumnezeu este Stânca veacurilor.“

„Isus plângea.“ La fel au plâns Maria şi Marta, după cum au plâns şi iudeii veniţi să le consoleze. Plângeau cu toţii. Însă, oricine îşi închipuie că Isus a plâns asemeni celorlalţi face o mare greşeală. E regretabil că niciuna dintre versiunile englezeşti nu face, aici, o deosebire, de altfel, foarte importantă. În versiunea grecească, se folosesc doi termeni de care unele traduceri ţin, cu toate acestea, seama. Cuvântul referitor la Maria, Marta şi ceilalţi e redat în mod adecvat prin echivalenţa „a plânge“ pentru a sugera bocetele şi jeluirile; Isus, pe de altă parte, „a lăcrimat“. Fântâna dragostei şi compasiunii divine stă întotdeauna să se reverse. Isus trebuie să fi vărsat lacrimi la vederea zbuciumului omenesc chiar dacă ştia că, având această putere, urmează să le aline durerea. Iată, în ce ne priveşte, o pildă: „Ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El.“ (1 Tesaloniceni 4, 5). Cel ce se întristează cu Isus şi doar aşa cum se întristează El Însuşi, dobândeşte o bucurie cum nu e alta pe lume.

„Isus S-a înfiorat din nou în Sine, şi S-a dus la mormânt. Mormântul era o peşteră, la intrarea căreia era aşezată o piatră. «Daţi piatra la o parte», a zis Isus. Marta, sora mortului, I-a zis: «Doamne, miroase greu, căci este mort de patru zile.» Isus i-a zis: «Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?» Au luat dar piatra din locul unde zăcea mortul. Şi Isus a ridicat ochii în sus, şi a zis: «Tată, Îţi mulţămesc că M-ai ascultat. Ştiam că totdeauna Mă asculţi; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimes.» După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: «Lazăre, vino afară!» Şi mortul a ieşit cu mânile şi picioarele legate cu fâşii de pânză, şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar. Isus le-a zis: «Deslegaţi-l, şi lăsaţi-l să meargă.»“ (Ioan 11:38-44).

„Vei vedea slava lui Dumnezeu.“ A strălucit vreo lumină orbitoare asupra celor adunaţi în jur? Nu există nicio mărturie în acest sens. Totul s-a petrecut în linişte şi n-a răsărit nicio lumină, în afară de cea obişnuită a zilei; şi, totuşi, întreaga adunare a văzut slava lui Dumnezeu. Unde? În puterea dovedită prin învierea lui Lazăr din morţi. Când a prefăcut apa în vin la nunta din Cana, Isus „Şi-a arătat slava Sa“ (Ioan 2:11). Slava lui Dumnezeu este însăşi puterea Sa, şi anume neprihănirea Sa. „Dumnezeu e lumină“ (1 Ioan 1:5), aşa încât slava Sa este propria Sa personalitate – caracterul Său – şi, de vreme ce slava Sa este puterea Sa, înţelegem că El e proslăvit şi puternic întrucât este neprihănit.

Faptul că puterea şi slava lui Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru devine limpede atunci când comparăm Romani 6:4 cu Efeseni 1:17-20. În cel dintâi pasaj, citim că „Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui“, iar în cel de-al doilea că învierea lui Hristos din morţi şi înălţarea Sa la dreapta Domnului în locurile cereşti este „lucrarea puterii tăriei“ lui Dumnezeu. Puterea Sa a fost „desfăşurată în Hristos“ şi, mai mult, Duhul lui Dumnezeu doreşte ca noi să cunoaştem „nemărginita mărime“ a acestei puteri „faţă de noi, credincioşii“. Orice lucru doreşte Duhul pentru noi, îl vom avea dacă consimţim să ne lăsăm călăuziţi de Duhul. Să ne gândim, aşadar, ce înseamnă acest lucru pentru noi.

Slava lui Dumnezeu este puterea învierii, o putere pe care ne este nu doar cu putinţă, ci de-a dreptul esenţial să o cunoaştem (Filipeni 3:10). Suntem, iată, îndemnaţi: „Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru.“ (1 Corinteni 6:20) Ceea ce nu înseamnă nimic altceva decât că puterea învierii lui Hristos trebuie să se manifeste în trupurile creştinilor. Dar aceasta e puterea prin care a fost însuşi Lazăr înviat din morţi – puterea prin care Hristos a fost ridicat din mormânt. Iar acest fapt trimite la o putere – viaţa lui Hristos – în oameni de natură să-i ridice deasupra puterilor morţii. „Căci noi cei vii, totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor.“ (2 Corinteni 4:11).

Acelaşi lucru se spune şi în Romani 8:10, 11: „Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii. Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi.“ Duhul este viaţă; prin urmare, Duhul nu poate locui pe deplin într-un om fără a-i împărtăşi viaţă acestuia. Viaţa Duhului îl ajută pe om să trăiască în ciuda faptului că acesta din urmă e supus morţii. Faptul că această împărtăşire a vieţii are loc acum, în lumea de aici, şi nu este ceva de aşteptat în viitor, îl dovedesc următoarele versete: „Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.“ Primind Duhul, suntem datori să trăim potrivit Duhului, iar nu potrivit firii pământeşti. Cu alte cuvinte, Duhul ne dă tuturor plinătatea Sa, astfel încât Lui îi datorăm totul; pe de altă parte, într-o asemenea stare, firea pământească nu lasă nimic din stricăciunea ei, aşa încât acesteia nu-i mai datorăm nimic. O dată ce firea pământească ne eliberează de stricăciunea ei, atunci suntem izbăviţi din robia stricăciunii ca să avem parte de slava slobozeniei copiilor lui Dumnezeu.

Acelaşi lucru propovăduieşte Isaia 30:3-5: „Un glas strigă: «Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii, şi strâmtorile în vâlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea; căci gura Domnului a vorbit.»“ Unde se cuvine pregătită calea Domnului? În oameni. Calea Domnului se pregăteşte pregătindu-i pe oameni pentru Domnul: „Şi tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Prea Înalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregăteşti căile Lui, şi să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui.“ (Luca 1:76-77). Calea Domnului se găseşte în inimile şi vieţile oamenilor Săi. Când această cale e pregătită, atunci slava Domnului poate şi va fi descoperită în oamenii Săi, căci slava Domnului este însăşi viaţa Sa. Numai crezând, îl primim pe Domnul şi devenim fii ai lui Dumnezeu. Cuvintele adresate surorilor lui Lazăr ni se adresează, aşadar, şi nouă în egală măsură: „Dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu.“ Ce lucruri pline de slavă le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc!

„Deslegaţi-l, şi lăsaţi-l să meargă.“ Hristos a venit să le redea robilor libertatea. „Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire, şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor, să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţă pe cei legaţi, şi din prinsoare pe cei ce locuiesc în întunerec.“ (Isaia 42:6, 7) Dar cuvântul de împăcare ne este încredinţat nouă înşine; el este sădit în toţi cei împăcaţi. Oamenilor li se încredinţează lucrarea începută de Isus din Nazaret. „Aşa vorbeşte mai departe Domnul: «La vremea îndurării Te voi asculta, şi în ziua mântuirii Te voi ajuta; Te voi păzi şi Te voi pune să faci legământ cu poporul, să ridici ţara şi să împarţi moştenirile pustiite; să spui prinşilor de război: ‘Ieşiţi!’ şi celor ce sunt în întunerec: ‘Arătaţi-vă!’»“ (Isaia 49:8, 9). O comparaţie a acestui text cu 2 Corinteni 6:1, 2 ne va lămuri asupra faptului că aceste cuvinte le sunt adresate credincioşilor în Hristos. Poporul lui Hristos trebuie nu numai să aibă viaţa de nebiruit a lui Hristos manifestată în trupul lor muritor, ci ei trebuie s-o transmită şi altora.

23 martie 1899