Trăind prin Tatăl

Trăind prin Tatăl

Viaţa lui Isus, aşa cum este ea consemnată în Evanghelii, reprezintă nu doar modelul oricărei vieţi, ci pune, totodată, în lumină mijloacele prin care o asemenea viaţă poate fi oglindită în cel ce caută să o trăiască. Mântuitorul, e adevărat, a trăit, a lucrat şi a vorbit ca nimeni altul până la El, însă nu datorită cine ştie căror înlesniri aparte. Viaţa Sa s-a petrecut pe pământ pentru a ne arăta ce se poate face cu posibilităţile oferite de Dumnezeu tuturor oamenilor. A fost sărac, neavând un loc unde să-şi poată odihni capul. A fost dispreţuit şi părăsit de oameni până acolo încât nici măcar fraţii Săi n-au crezut în El. A fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, iar cei ce se credeau neprihăniţi l-au socotit nevrednic de viaţă. Oricare sunt slăbiciunile şi neputinţele oamenilor, Isus a avut parte de ele. „Atât de schimonosită îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor.“

Un anume fapt, cu toate acestea, a fost în măsură să-l ridice pe Isus deasupra oricărei nimicnicii pentru a duce o viaţă menită să le arate oamenilor, „plin de har şi adevăr, [...] slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl“. L-a întruchipat pe Tatăl în mod desăvârşit, aşa încât a putut spune: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl“, tocmai datorită faptului că Tatăl locuia în El. Isus s-a golit pe Sine pentru a nu pune nicio piedică lucrării Tatălui în El şi, întrucât Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură, se înţelege numaidecât că în Hristos a locuit trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.

Dumnezeu doreşte să facă pentru noi ceea ce a făcut şi pentru singurul Său născut. Isus le-a spus ucenicilor: „Cum M-a trimes pe Mine Tatăl, aşa vă trimet şi Eu pe voi.“ (Ioan 20:21). Urmând calea lui Isus, vom culege aceleaşi roade în propria noastră viaţă. În ce-l priveşte pe Dumnezeu, nu există nicio diferenţă între noi şi Hristos. Aşa cum L-a înzestrat şi L-a trimis pe Isus, aşa ne trimite şi pe noi. Isus a înţeles ce este Tatăl pentru El, drept care nu-l aflăm gândind, plănuind, vorbind, lucrând ori propovăduind de la Sine, ci lăsând totul pe seama Tatălui Său. „Eu nu am venit de la Mine“, a spus El, „Eu am venit în Numele Tatălui Meu.“ Dar iată că noi, deşi suntem trimişi de Isus aşa cum a fost El Însuşi trimis, în loc să lăsăm totul în mâinile lui Dumnezeu, preferăm să decidem singuri. Ne temem că dacă n-am prelua, fie şi numai câteodată, frâiele, nu s-ar isprăvi nimic. Ni se cere, chiar, să trecem la fapte şi, în ciuda faptului că nu găsim un răspuns, simţim că trebuie făcut ceva. Pentru că Samuel nu venise la timpul hotărât, Saul a socotit că e datoria lui să aducă arderea de tot, însă a lucrat, după vorbele profetului, ca un nebun (1 Samuel 13). Domnul vrea să ne încredem în El din toată inima şi să nu ne bizuim pe înţelepciunea noastră. (Proverbe 3:5). „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra.“ (Psalmi 37:5).

Hristos a depins de Tatăl Său la fiecare pas al vieţii Sale. Dacă Dumnezeu nu i-ar fi dat cuvântul să vorbească, atunci El n-ar fi vorbit, întrucât nu avea nimic de spus de la Sine. Dacă Dumnezeu nu i-ar fi dezvăluit calea de urmat, nimic nu s-ar fi săvârşit, întrucât nu venise să-şi împlinească propria voie. Hristos „s-a golit pe Sine“ şi dacă Tatăl nu l-ar fi umplut, gol ar fi rămas. Riscăm, oare, ca, mărturisindu-ne neajutorarea şi goliciunea în aşteptarea neobosită a lui Dumnezeu, să sfârşim prin a nu fi lăsat nimic în urmă? Nu aşa s-a întâmplat cu Hristos. Dacă ne găsim, bunăoară, într-o împrejurare când ni se pare că ar trebui să vorbim şi, totuşi, Domnul nu ne dă niciun cuvânt, acest lucru nu înseamnă că El a uitat de noi şi, ca atare, se cuvine să trecem noi înşine la fapte, ci că nu are nimic de spus prin noi şi că, deocamdată, tăcerea e de aur. Isus a trecut prin momente în care, potrivit înţelegerii omeneşti, oricine s-ar fi aşteptat ca El să-şi ridice neîntârziat şi cu dârzenie glasul, însă Tatăl nu-i dăduse nimic de spus, aşa încât răspunsul Său nu s-a făcut auzit. Acelaşi lucru le spune şi trimişilor Săi: „Nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.“ (Matei 10:19, 20).

Isus a avut într-o asemenea măsură încredere în Tatăl Său încât a ştiut mereu să aştepte ca El să-I inspire cuvântul sau fapta potrivită, iar Tatăl nu l-a părăsit niciodată. El nu şi-a dezamăgit niciodată Fiul şi nu-i va dezamăgi niciodată pe cei ce, încredinţându-se Lui după voia şi plăcerea Sa, sunt pregătiţi să se abţină de la orice cuvânt ori faptă care să nu fi izvorât de la El. „Cei ce nădăjduiesc în Mine nu vor fi daţi de ruşine.“ (Isaia 49:23).

Oamenii au fost surprinşi să constate cât de instruit era Isus. Nu urmase şcolile rabinilor şi, totuşi, vorbea cu autoritate, iar lumea nu s-a îndoit de incontestabila înţelepciune ale învăţăturilor Sale. Explicaţia era următoarea: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimes pe Mine.“ Nu luase lecţii de la un învăţător pământesc. Tatăl Însuşi îi învăţa pe oameni prin Hristos. Elihu întrebase pe bună dreptate: „Cine ar putea să înveţe pe alţii ca El?“

Faptele lui Hristos nu au fost de la Sine. „Tatăl care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.“ Cu toate acestea, nimeni nu poate tăgădui că viaţa Sa a fost plină de fapte bune. Iudeii spuneau: „Când va veni Hristosul, va face mai multe semne decât a făcut omul acesta?“ Aidoma şi în ce priveşte cuvintele lui Hristos. El a spus: „Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine“ şi, totuşi, înşişi aprozii s-au văzut nevoiţi să mărturisească: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.“

Pregătirea lui Hristos pentru lucrarea de descoperire a Tatălui rezidă tocmai în aceea că nu era nimic în El care să nu fie de la Tatăl. Întrucât a trăit prin Tatăl şi nu exista nimic în viaţa Sa care să fi izvorât de altundeva, toate gândurile, cuvintele şi faptele Sale au fost o descoperire a căii lui Dumnezeu. Este vorba, aici, în egală măsură de toţi credincioşii lui Hristos. „Căci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu.“ (2 Corinteni 5:17, 18). Nu le e îngăduit creştinilor să privească acest fapt cu nepăsare. Nimeni nu se poate sustrage pretinzând că o asemenea cerinţă i-ar fi oricui peste puteri şi nimeni nu-şi poate închipui că îşi poate rezerva, la o adică, dreptul de a gândi ori vorbi de la sine. Hristos face o deosebire cât se poate de limpede între cei ce se leapădă de sine, îşi poartă crucea zi de zi şi-L urmează, pe de-o parte, şi, pe de alta, cei cărora laudele celorlalţi le sunt mai de preţ decât le este Domnul. El spune: „Cine vorbeşte de la sine caută slava lui însuşi“ (Ioan 7:18). Oricine îşi caută slava nu-l poate primi pe Hristos, căci El este blând şi smerit cu inima. Din această pricină n-au putut crede iudeii în Hristos şi aceeaşi poticnire se poate dovedi nu mai puţin nimicitoare în ce ne priveşte pe noi înşine. „Cum puteţi crede voi, cari umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora?“ (Ioan 5:44).

Urându-L pe Hristos şi căutând să-i ia viaţa, iudeii şi-au trădat adevăratul simţământ faţă de Tatăl. Se mărturiseau plini de râvnă pentru Iehova considerând-L ca pe unul întru totul asemănător lor, însă atunci când au ajuns să-I cunoască adevăratul caracter după cum fusese acesta dezvăluit prin Fiul Său, mulţi au început să-L urască fără să ştie de ce. Fuseseră umpluţi de duhul ucigaş al Satanei şi, cu primul prilej, l-au dat pe Fiul lui Dumnezeu morţii. Duhul Satanei a rămas acelaşi, îmboldindu-i şi astăzi pe cei ce nu-i îngăduie lui Dumnezeu să gândească şi să vorbească prin ei. Căutându-şi propria slavă, ei nu fac decât să săvârşească încă o dată acelaşi păcat din pricina căruia Satana a căzut din Ceruri transformându-se dintr-un heruvim ocrotitor în domnul dracilor. Câtă vreme Biserica mărturisită a lui Hristos îşi caută propria slavă, ea devine, fără voie, o unealtă în mâna Satanei care, astfel,  îşi poate face pe mai departe nestingherit mendrele. Dacă, pe de altă parte, membrii acesteia urmează pilda Domnului şi-i îngăduie lui Dumnezeu să vorbească şi să lucreze prin ei, Satana se va ridica numaidecât împotriva lor cu furie, asmuţindu-şi ciracii să strivească mădularele trupului lui Hristos. „Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos vor fi prigoniţi.“ Toţi cei în a căror inimă locuieşte Hristos prin credinţă vor şti că Acela prin care trăiesc e ţinta celei mai înverşunate uri din partea Satanei şi că ei înşişi sunt hăituiţi de mânia lui. Pot şti, însă, la fel de bine, că tot a lor este şi desăvârşita izbândă a lui Hristos asupra oricăror puteri vrăjmaşe.

„Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi după dreptate“. Unul dintre cele mai vrednice de luat în seamă lucruri în legătură cu Isus a fost felul în care a ştiut să despartă apele între bine şi rău. Oricât de nedumeritoare vor fi fost întrebările care I se puneau, a ştiut întotdeauna să le răspundă cu o asemenea înţelepciune încât cei ce aşteptau un prilej să-L acuze rămâneau fără cuvinte. Avem, la rândul nostru, nevoie de aceeaşi înţelepciune câtă vreme tradiţiile oamenilor, falsele teorii şi oportunismul au tulburat într-o asemenea măsură deosebirea dintre bine şi rău în mintea oamenilor încât nu puţini sunt dintre aceia sincer convinşi că răul e bun şi binele e rău.

Cum ne vom recăpăta, aşadar, dreapta judecată? Nu altminteri stăteau lucrurile şi pe vremea lui Hristos, însă starea de confuzie generală nu i-a întunecat, cu toate acestea, judecata, întrucât Dumnezeu Însuşi era judecata Sa. El n-a judecat după înfăţişare dat fiind că, deşi acestea sunt tot singurele puncte de reper ale ooamenilor, aparenţele sunt deseori înşelătoare. Isus a spus: „Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi: judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimes.“ (Ioan 5:30). Interesele egoiste au întotdeauna darul de a ne înceţoşa judecata şi corupe hotărârile, dar Hristos nu s-a lăsat nicicând mânat de asemenea ispite. Pentru că nu căuta decât să facă voia lui Dumnezeu şi să-i asculte glasul, Tatăl era pentru El „un duh de dreptate pentru cel ce şade pe scaunul de judecată“. Se proorocise despre Hristos: „Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul. Plăcerea lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării.“ (Isaia 11:2-4). Acelaşi Duh ne este tuturor dat fără plată şi va fi pentru toţi cei ce-l primesc ce a fost şi pentru Isus din Nazaret.

Experienţa lui Isus în această privinţa nu s-a vrut niciodată a fi una excepţională. Mai mult, Dumnezeu a făcut un legământ, legământ pecetluit cu sângele lui Hristos, că va pune Legea Sa înlăuntrul nostru şi o va scrie în inima noastră. Este cu totul firesc din partea Sa să săvârşească binele şi acelaşi lucru se va întâmpla şi acelora ce-i îngăduie să-şi scrie legea în inimile lor. Vor judeca după dreptate, vor înviora cu vorba pe cel doborât de întristare şi vor face întotdeauna ceea ce se cuvine aşa cum se cuvine pentru că voia lui Dumnezeu este în inimile lor. Viaţa lor este Însuşi Dumnezeu. Asemeni lui Hristos, nu vor avea nevoie de nimeni să le arate calea, o dată ce legământul spune: „Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: «Cunoaşte pe Domnul!» Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul.“ (Ieremia 31:34). O atare condiţie nu se dobândeşte prin meritele omului. E un legământ întemeiat pe făgăduinţa dată păcătoşilor, pe care Duhul Sfânt îl adevereşte în toţi cei ale căror păcate sunt iertate (Evrei 10:15-17). Atunci când vom înţelege că nu ne aparţinem pentru a face cu noi înşine tot ceea ce ne place, ci că trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt şi că mădularele noastre trebuie date lui Dumnezeu ca pe nişte unelte ale neprihănirii, El ne va lua în stăpânire întreaga fiinţă astfel încât să fim umpluţi „de cunoştinţa voiei Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească“.

Omul e chemat să fie părtaş vieţii lui Hristos în tot ceea ce are ea mai bun şi mai frumos. Chemarea Sa din curtea templului rămâne valabilă şi astăzi: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.“ Nu păstrează nimic pentru Sine, ci ne face împreună-moştenitori cu El. Să ne ostoim, aşadar, setea cu toţii, fără întârziere. Isus a spus: „Mai sunt cu voi puţină vreme, şi apoi Mă duc la Cel ce M-a trimes. Voi Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi; şi unde voi fi Eu, voi nu puteţi veni.“ „Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L, câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui.“ (Isaia 55:6, 7). Doar gândurile noastre ne ţin departe de Dumnezeu câtă vreme ceea ce gândeşte El e ca de la cer la pământ faţă de ceea ce putem noi gândi. Cel ce-i primeşte gândurile va fi ridicat la Ceruri, până la scaunul de domnie al lui Hristos (Apocalipsa 3:21). Pe când cel ce se încăpăţânează să-şi asculte propriile gânduri îl va căuta în zadar pe Hristos, căci acolo unde va fi El, noi nu putem veni. Primindu-I Cuvântul, El se va ruga pentru noi: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe cari Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu.“ (Ioan 17:24). Cunoscându-l pe Dumnezeu acum, prin însăşi viaţa noastră de zi cu zi, şi urmându-I calea o dată ce îi îngăduim să o dezvăluie în noi, ne pregătim pentru a dobândi cunoaşterea desăvârşită, cea de care vom avea parte atunci când îl vom vedea aşa cum Este. „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.“ (1 Corinteni 13:12).

16 februarie, 1899