Ungerea din Betania

Ungerea din Betania

„Cu şase zile înainte de Paşte, Isus a venit în Betania, unde era Lazăr, care fusese mort, şi pe care îl înviase din morţi. Acolo I-au pregătit o cină. Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce şedeau la masă cu El. Maria a luat un litru cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus, şi I-a şters picioarele cu părul ei; şi s-a umplut casa de mirosul mirului. Unul din ucenicii Săi, Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, care avea să-L vândă, a zis: «De ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de lei, şi să se fi dat săracilor?» Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoţ, şi, ca unul care ţinea punga, lua el ce se punea în ea. Dar Isus a zis: «Lasă-o în pace; căci ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele. Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.»

O mare mulţime de Iudei au aflat că Isus era în Betania; şi au venit acolo, nu numai pentru Isus, ci ca să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Preoţii mai de seamă au hotărât să omoare şi pe Lazăr, căci din pricina lui mulţi Iudei plecau de la ei şi credeau în Isus.“

Şase zile înainte de Paşte înseamnă şase zile înainte de crucea Golgotei. Niciunul dintre cei aşezaţi la masă împreună cu Isus nu ştia acest lucru; Isus, însă, o ştia foarte bine. Într-adevăr, Isus umblase mereu în umbra crucii întrucât ştiuse încă de la începutul lucrării Sale care va fi deznodământul acesteia; ştia, totodată, întocmai când va fi trădat şi, apoi, răstignit, căci El Însuşi le spusese acest lucru ucenicilor pe când se îndreptau spre Ierusalim. Nimic, cu toate acestea, din înfăţişarea ori gesturile Sale nu avea să tulbure pacea sau voioşia cinei.

Ce învăţătură de preţ în ce ne priveşte! Isus şi-a trăit fiece zi a vieţii Sale în mod nu mai puţin desăvârşit decât urma să şi-o trăiască pe ultima, astfel încât n-ar fi avut de ce să facă vreo schimbare majoră în ultima clipă. Majoritatea oamenilor ar socoti că dai dovadă de  nechibzuinţă, sfruntare sau, altminteri, insensibilitate grosolană să iei parte la un ospăţ când ştii că peste şase zile îţi e dat să mori; ştim, însă, foarte bine că nu e cazul lui Isus. De ce ar refuza să se poarte în ultima săptămână a vieţii Sale pământeşti aşa cum se purtase mereu? De ce şi-ar fi pierdut vremea cu îndoliate „pregătiri de moarte“? O asemenea atitudine presupune întotdeauna conştiinţa unei vieţi irosite. Nicio pregătire nu e necesară pentru moarte; omul nu trebuie să se pregătească decât pentru a trăi, a trăi cu adevărat, pentru ca, în clipa morţii, să o întâmpine cu seninătate, oricum şi oricând ar lovi ea.

Punându-ne în pielea ucenicilor, n-ar trebui să ne mire necazul acestora faţă de ceea ce părea a fi risipa unui mir foarte scump. Capitolul al douăzeci şi şaselea din Matei consemnează că, asemeni lui Iuda, nici ceilalţi ucenici n-au fost mai bucuroşi. De câte ori nu ne-am exprimat noi înşine ceea ce socoteam că e o „sfântă indignare“ în privinţa cine ştie cărui fapt pe care l-am perceput drept extravagant ori lipsit de orice rost? Suntem mai mereu dispuşi să judecăm în pripă. Să nu ne fie, oare, acest lucru învăţătură de minte? Se înţelege că ucenicii au greşit în acest caz, chiar dacă împrejurarea n-a fost atât de limpede precum se întâmplă de multe ori chiar sub ochii noştri. Dacă ucenicii ar fi cunoscut situaţia în ansamblul ei aşa cum o cunoaştem noi astăzi, niciunul dintre ei, cu excepţia lui Iuda, n-ar fi cârtit.

Pe cei unsprezece ucenici îi preocupa în mod sincer starea săracilor, pe când Iuda nu era decât un hoţ făţarnic. Şi totuşi, aici, râvna lor nu-şi găsea locul. Se făceau, fără îndoială, părtaşi ai păcatului lui Iuda, întrucât se lăsaseră influenţaţi de el. E de la sine înţeles că, în ce priveşte osândirea Mariei, acesta fusese capul răutăţilor câtă vreme Ioan nu-l aminteşte decât pe el plângându-se. Dacă ar fi ştiut ce duh îl stârneşte, ucenicii nici nu s-ar fi gândit să-i ţină isonul. Iată un nou prilej de a învăţa că n-ar trebui să fraternizăm numaidecât cu cel ce-şi arată nemulţumirea ori să luăm partea unuia grăbit să arate cu degetul atunci când e limpede că greşeşte. Dacă nu suntem atenţi, ne-am putea trezi că punem umărul la ticluirea planurilor mârşave ale unui trădător în loc să susţinem cauza unei omeniri suferinde.

Când au văzut litra de mir cu care Maria ungea picioarele lui Isus, ucenicii au spus: „Ce rost are risipa aceasta?“ (Matei 26:8). Să ne gândim la ce înseamnă a cheltui banii obţinuţi în răstimpul unui an întreg de muncă pe un singur dar şi încă pe unul folosit doar o singură dată! Trei sute de „lei“ (sau dinari) reprezentau trei sute de zile de muncă. (Vezi Matei 20:1, 2) Acesta fusese, însă, dăruit din toată inima, iar Isus nu doar că nu a mustrat-o pe femeie, ci, dimpotrivă, i-a adus laude. Nimic nu se risipeşte din ceea ce e adus înaintea Domnului cu inima curată. Pe vremuri, poporul lui Dumnezeu obişnuia să ardă de tot dobitoace pe altar şi să aducă drept ofrandă tămâie extrem de costisitoare; jertfe primite de Dumnezeu şi, mai mult, bine plăcute Lui. Plăcerea lui Dumnezeu pentru asemenea slujbe, însă, atârna de inima celui ce i se închina. Dacă inima poporului era spurcată, toate jertfele, oricât de multe ar fi fost, se dovedeau în zadar. (Isaia 1:10-13). Pe de altă parte, dacă inima acestuia era curăţită prin credinţă, iar jertfa se aducea ca una de bucurie pentru neprihănirea dobândită, atunci Dumnezeu găsea plăcere, căci „jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit“ (Psalmi 51:17-19).

Există doar o singură jertfă săvârşită ori care poate fi săvârşită vreodată, şi aceasta este jertfa lui Hristos. Niciun om nu „s-a jertfit“ până la El pentru Dumnezeu. Mulţi „au adus jertfe“, fără îndoială plăcute Lui, însă ele le-au fost puse la dizpoziţie de Dumnezeu Însuşi. Cu prilejul acestei jertfe unice, Dumnezeu ne-a dat totul şi, câtă vreme am primit cu toţii din plinătatea Lui, ni se cere să dăm înapoi, nu pentru a-L îmbogăţi, ci pentru a-I mulţumi şi a-I arăta că ne încredem în darul Său. Secretul oricărei jertfe plăcute este încrederea în Dumnezeu. „Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain.“ (Evrei 11:4) Ceea ce vrea să spună aducătorul de jertfe – semnificaţia însăşi a ofrandei – este că, de vreme ce primeşte totul de la Dumnezeu, poate, în aceeaşi măsură, să dea totul înapoi Domnului fără teama că va fi lăsat de izbelişte. Prin Hristos, primim de la Dumnezeu toate lucrurile. Dumnezeu are belşug din toate şi împărtăşeşte cu dărnicie. Nu doar că dă ploaie peste cei drepţi şi cei nedrepţi, dar face să cadă ploaia până şi pe un pustiu unde nu sunt oameni. (Iov 38:26) Este ea, astfel, zadarnică? Nicidecum – căci nu se va întoarce la El deşeartă. Niciunul dintre darurile lui Dumnezeu nu se pierde şi nimic nu se pierde din ceea ce i se dă. Doar dăruindu-ne pe noi înşine, cu tot ceea ce este al nostru, Domnului, ne putem păstra cu adevărat. Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Hristos, o va mântui în viaţa veşnică.

Ce lecţie pilduitoare în ce priveşte orbirea şi ticăloşia necredinţei! Lazăr fusese înviat din morţi şi, drept urmare, trezise interesul multora. Minunea îi făcuse pe mulţi să creadă în Isus. Oamenii s-au adunat să-l vadă pe cel ce fusese mort şi îngropat vreme de patru zile pentru ca, văzându-l acum viu, să se întoarcă în lume plini de credinţă. Ce-au făcut, pe de altă parte, necredincioşii preoţi mai de seamă? Au hotărât să nu creadă şi să nu îngăduie nimănui o asemenea credinţă, drept care şi-au pus în gând să-l omoare şi pe Lazăr, astfel încât să treacă sub tăcere această mărturie a puterii lui Hristos. Şi totuşi, convingerea lor era că toate acestea sunt spre binele norodului. Ciudat e că bunele lor intenţii erau mai curând animate de un duh rău. Nu înţelegeau că, stârnindu-i pe alţii la mârşăvia de a comite o crimă pentru a-şi consolida poziţia dovedea că însăşi această poziţie e una greşită. Adevărul nu se poate întemeia niciodată pe violenţă şi nelegiuire. „Căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu.“ Iată răutatea la care îi aduce necredinţa pe oameni. Cât despre orbire, să ne gândim la intenţia lor de a omorî un om înviat prin şi pentru slava lui Dumnezeu doar pentru a-i tăinui mărturia vie cu privire la puterea lui Hristos de a da viaţă! Cum îşi închipuiau că-l vor putea omorî? Acest lucru ar fi însemnat să-l înfrunte pe Însuşi Dumnezeu! Chiar dacă li s-ar fi îngăduit preoţilor să-l ucidă pe Lazăr, ar fi urmat, fără îndoială, o nouă înviere a acestuia în împrejurări şi mai copleşitoare. Dumnezeu îi poate face pe oameni să-I înalţe laudă până şi în mânia lor, căci n-avem nicio putere împotriva adevărului, ci pentru adevăr. Cine nu şi-ar dori să fie în armonie cu o putere a cărei biruinţă e atât de sigură încât până şi vrăjmaşii îi dau o mână de ajutor?

30 martie 1899