Vindecarea fiului unui slujbaş împărătesc

Vindecarea fiului unui slujbaş împărătesc

Ni se pare ciudat, când citim astăzi în Evanghelii pasionanta istorisire a lucrării lui Hristos pe pământ, să ne închipuim că ar fi existat între aceia care L-au cunoscut în carne şi oase câte unii atât de orbi şi de surzi încât să-i fi pricinuit nemulţumirea de a spune cum că „un prooroc nu este preţuit în patria sa“. Şi totuşi, din această perspectivă, Hristos n-a făcut decât să trăiască aceeaşi experienţă pe care o trăiseră, la rândul lor, pe vremuri, cei ce făcuseră cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu oamenilor. E adevărat că iudeii vremii Sale nutreau un profund respect faţă de profeţii din vechime. Ei credeau că aceştia fuseseră trimişi de Dumnezeu şi că înaintaşii lor greşiseră omorându-i. Spuneau: „Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui proorocilor.“ Cu toate acestea, atunci când au auzit ei înşişi vestea lui Dumnezeu, au socotit de cuviinţă să se lepede de Acela care a fost mai mult decât un profet,  dovedind, astfel, că nu sunt cu nimic mai presus de proprii lor părinţi.

Mesajul celui ce i s-a dat să rostească înseşi Cuvintele lui Dumnezeu, întotdeauna viu, conţine un adevăr prezent. El nu se referă la probleme care, deşi importante în trecut, şi-au pierdut între timp semnificaţia. Mesajul său se adresează nevoilor prezentului şi nu presupune acordul faţă de ceea ce s-a petrecut cu o sută de ani în urmă, cât o hotărâre imediată în privinţa lucrurilor de aici şi acum. Iată de ce un prooroc nu este preţuit în patria sa. Când nu se mai tem că interesele lor vor avea de suferit, mulţimile vor încuviinţa mesajul şi îl vor preţui pe profet. În acest fel, se măgulesc cum că sunt una cu sufletele pline de vitejie care şi-au pus viaţa în primejdie supunându-se adevărului pe vremea când acesta era văzut ca stânjenitor. Satana e de-a dreptul încântat ca oamenii să ţină stindardul unor adevăruri fundamentale în viaţa unor generaţii demult apuse câtă vreme acest fapt pune în umbră ceea ce are cu adevărat însemnătate în prezent.

Adresându-i-se slujbaşului iudeu, Hristos avea să scoată în evidenţă însuşi neajunsul din pricina căruia compatrioţii Săi vor alege să-L respingă: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu niciun chip nu credeţi!“ Oamenii tind să nu vadă nimic remarcabil în lucrurile cu care sunt obişnuiţi. Isus şi-a petrecut mare parte din anii tinereţii la Nazaret, unde viaţa Sa fără pată descoperise fără doar şi poate slava lui Dumnezeu, dar locuitorii oraşului n-au văzut nimic în El de natură să îndreptăţească afirmaţia cum că ar fi fost uns de Dumnezeu în vederea unei lucrări aparte. „Şi ziceau: «Oare nu este acesta Isus, fiul lui Iosif?»“ ca şi cum acest fapt ar fi fost suficient pentru a-i infirma cuvântul.

Un semn cu adevărat miraculos a fost tocmai Isus, însă celor de lângă El nu li s-a părut cu nimic ieşit din comun. Se gândeau că dacă le va da un anume semn, precum o făcuseră Moise sau Ilie, bunăoară, atunci vor crede. Ideea lor era următoarea: „Convinge-i pe toţi că eşti Mesia şi când ceilalţi te vor recunoaşte, te vom recunoaşte şi noi.“ Nu voiau să-şi atragă oprobriul celorlalţi susţinând o cauză cu prea puţină trecere în rândul poporului. Se aşteptau din partea Sa ca, mai întâi, să scape de cârtiri şi, de vreme ce niciuna dintre minunile Sale nu avusese acest efect, ele nu căpătau, în mintea lor, demnitatea semnului pe care şi-l doreau.

Viaţa însăşi a lui Hristos a fost un semn pentru toţi cei ale căror inimi erau pregătite să primească lumina şi adevărul, însă El n-a fost preţuit în patria Sa. E un miracol de nepătruns faptul că Dumnezeu ne vorbeşte prin propriul Său Cuvânt şi, totuşi, câţi din dintre noi îl mai înţelegem ca pe o minune? Spunem: „Dacă Dumnezeu şi-ar face auzit Cuvântul ca un tunet aşa cum s-a întâmplat pe Muntele Sinai, atunci am crede.“ E un miracol că Dumnezeu se îngrijeşte de noi cu mâncare şi băutură, aer şi lumină, prin neobosita întrebuinţare a puterii şi înţelepciunii Sale, şi, totuşi, oamenii nu văd în toate acestea nimic vrednic de luat în seamă. Ei spun că dacă Dumnezeu le-ar da să mănânce pâine din cer aşa cum a le-a dat israeliţilor sau dacă ar preface apa în vin aşa cum a făcut în Cana Galileii, atunci nu s-ar mai îndoi de El. Minunile pe care le săvârşeşte Dumnezeu zi de zi şi ceas de ceas sub privirile tuturor nu-i aduc preţuire în rândul celor prea obişnuiţi cu lucrarea Sa. „Boul îşi cunoaşte stăpânul, şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său: dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine.“

Slujbaşul din Capernaum al cărui fiu era bolnav a venit la Isus asemeni majorităţii celorlalţi doritori să obţină ceva de la El. „L-a rugat să vină şi să tămăduiască pe fiul lui, care era pe moarte.“ Inima acestui tată ardea de dorinţă, iar mustrarea dindărătul cuvintelor lui Isus: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu niciun chip nu credeţi!“ nu i-a întors nicio clipă gândul de la binefacerea la care spera cu atâta râvnă. Singurul său răspuns său a fost: „Doamne, vino până nu moare micuţul meu.“ De data aceasta, omul nu venise aidoma sutaşului, a cărui credinţă nestrămutată avusese nevoie doar de un Cuvânt  pentru a-şi tămădui robul, ceea ce nu l-a făcut, însă, pe Isus să-l alunge. Durerea slăbiciunilor noastre nu-l lasă niciodată indiferent; iar inima Sa a tresăltat la strigătul după ajutor al tatălui. Tot astfel, când inimile noastre împovărate îşi revarsă aleanul înaintea Domnului, El îşi pleacă urechea în ciuda puţinei lor credinţe.

Isus l-a învăţat, cu toate acestea, pe slujbaş cum să creadă. I-a spus: „Du-te, fiul tău trăieşte.“ Şi omul acela a crezut în Cuvânt şi a pornit la drum. Prea mulţi nu ştiu ce înseamnă credinţa. Ei îşi închipuie că este o calitate cu care unii au fost înzestraţi în mai mică sau mai mare măsură. Ca atare, îşi spun uneori: „Da, cred în ceea ce spune Domnul, dar nu am îndeajuns de multă credinţă să trec la fapte.“ Au impresia că îşi pot cântări credinţa şi că totul depinde de cantitatea acesteia. „Credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu.“ Credinţa nu înseamnă nimic altceva decât a crede ceea ce spune Dumnezeu. Nu se pune problema măsurii în care crezi. Ideea e: crezi ori nu? Ce părere ai avea dacă ţi-ar mărturisi cineva: „Cred în ceea ce spui, dar nu prea cred în tine?“ Ai trage, fără îndoială, concluzia că persoana respectivă nu te-a crezut, în fapt, deloc. Hristos spune că dacă am avea credinţă cât un grăunte de muştar, am muta munţii din loc. Nu credinţa noastră, ci Cuvântul în care credem e în stare de asemenea înfăptuiri. Puterea Cuvântului lui Dumnezeu e infinită, aşa încât orice spune acesta este ca atare şi nu-ţi rămâne decât să crezi atunci când îţi vorbeşte. Aceasta este credinţa. O credinţă cu adevărat profundă se regăseşte în a nu şovăi să crezi în marile făgăduinţe ale Cuvântului. Iar credinţa slujbaşului a izvorât tocmai din auzirea Cuvântului.

Îţi doreşti să fii puternic în credinţă? Atunci Cuvântul lui Dumnezeu să locuiasă din belşug în tine. Să nu-l primim ca pe un cuvânt al oamenilor, ci precum este, în adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu; să-l ascultăm, să medităm asupra lui, să-l adăpostim în inimi şi vom fi plini de credinţă căci „credinţa vine în urma auzirii“. Dacă îl ascultăm pe Dumnezeu vorbindu-ne, credinţa va veni de la sine fără nicio trudă din partea noastră. Când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, cei ce-l vor asculta vor învia. Oricât de morţi am fi, prin urmare, din pricina greşelilor şi păcatelor noastre, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu vom trăi, vom trăi prin credinţă.

Se întâmplă mult prea adesea ca, după ce am îngenunchiat în rugăciune şi ne-am deschis inimile înaintea lui Dumnezeu, să ne ridicăm şi să ne vedem de drum ca şi cum n-am fi isprăvit nimic în afară de uşurarea firească pe care o resimţim atunci când ne mărturisim necazurile. Isus a spus: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi.“ „Fiindcă oricine cere, capătă.“ „Şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face.“ Oricine poate să ceară orice în Numele lui Hristos şi va şti că cererea îi va fi ascultată întrucât Domnul a spus-o răspicat. Când ne rugăm Domnului, aşadar, nu ne vom ridica de pe genunchi văzându-ne de ale noastre cu aceeaşi tulburare şi nelinişte, ci vom şti că, de vreme ce Dumnezeu îşi ţine promisiunile, nevoile ne vor fi împlinite. Domnul ne pune la dispoziţie un cec în alb pe care îl putem oricând completa cu numele nostru şi cu ceea ce ne este de trebuinţă. Dacă un om bogat ne-ar oferi o asemenea posibilitate, n-am sta nicio clipă pe gânduri în a ne bucura de acest dar, ci ne-am înfăţişa numaidecât la bancă şi ne-am încasa banii fără a încerca nicidecum sentimentul că suntem la fel de săraci şi nemulţumiţi ca întotdeauna. Aşa cum am şti că, datorită acestui cec, suntem mai bogaţi decât am fost, tot astfel ştim, fără urmă de îndoială că, datorită repetatelor asigurări din partea lui Dumnezeu, noi suntem mai bogaţi pe măsura celor cerute în rugăciune. Cu această asigurare s-a întors slujbaşul acasă, urmând să afle de la robii săi că frigurile îl lăsaseră pe copil îndată ce Isus spusese: „Fiul tău trăieşte.“

Isus a venit să-l pună în lumină pe Tatăl, iar nu să-L ascundă vederii. Dacă minunile săvârşite de Isus n-ar scoate în evidenţă perpetua dorinţă a lui Dumnezeu de a ne ajuta, lucrarea lui Hristos de vindecare a atâtor năpăstuiţi n-ar face decât să arunce un văl de mister asupra Tatălui Său, lăsându-ne pradă îndoielii cu privire la ceea ce ar trebui să aşteptăm din partea Sa. Când ne dăm seama, însă, că Hristos a fost însăşi expresia bunăvoinţei lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii, împrejurările acestei minuni sunt, dimpotrivă, dătătoare de speranţă; ascultarea cererii tatălui, modul în care acesta va fi călăuzit să creadă în rezultatele imediate ale Cuvântului vindecător ne dezvăluie posibilităţile de care avem parte în Cuvântul lui Dumnezeu atunci când credem, pur şi simplu, în el şi îi îngăduim să lucreze în noi.

Dumnezeu ne-a adresat tuturor un cuvânt care are o aplicaţie la fel de personală şi o putere de a face minuni la fel de mare, acest împlinindu-se de asemenea instantaneu, ca şi cuvântul spus slujbaşului referitor la fiul său. Domnul ne spune: „Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe cari le-aţi făcut!“ (Isaia 1:16). Atât de puţin încurajator pare acest îndemn încât mulţi se vor gândi că el nu are nimic de a face cu viaţa lor. E limpede că nimeni nu se poate găsi într-o stare mai nefericită decât oamenii amintiţi în primul capitol din Isaia, cei cărora li se adresează aceste vorbe, drept care ele se referă la fiece păcătos. Care este puterea poruncii: „Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe cari le-aţi făcut“? Când Hristos le-a cerut leproşilor să se cureţe, El a fost Cel ce le-a pus la dispoziţie toate cele necesare. Leproşii n-au fost cuprinşi de deznădejde socotind că li se cere un lucru imposibil. Imposibilitatea cădea în sarcina lui Isus. Tot aşa şi când i-a îndemnat pe şchiopi să umble, întrucât avea această putere. Drept urmare, când ne spune: „Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe cari le-aţi făcut“, cu cât pare lucrul mai cu neputinţă, cu atât trebuie să ne bucurăm mai mult pentru neasemuita lucrare ce se săvârşeşte în noi. E nevoie de forţă Divină pentru a împlini o asemenea sarcină, iar această forţă se regăseşte în porunca însăşi. Tot ceea ce trebuie e să ascultăm şi să credem că binecuvântata poruncă se poate împlini în noi aşa cum s-au împlinit cuvintele „Vino afară!“ în Lazăr.

Să ne gândim la câte înţelesuri naşte această poruncă. Domnul spune: „Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe cari le-aţi făcut.“ Dar nu există nimic din ceea ce facem nedescoperit ori nevăzut ochilor Săi. A lua, aşadar, ceva dinaintea ochilor Săi înseamnă, de fapt, a-i curma existenţa. Ceea ce vrea să spună că trebuie să fim fără păcat în ochii Domnului. Lucru pe care nu-l putem face noi înşine deoarece noi avem păcate tainice al căror caracter nu ni s-a descoperit încă în adevărata lor natură. Domnul, însă, le vede şi sunt, ca atare, cuprinse în poruncă. „Tu pui înaintea ta nelegiuirile noastre, şi scoţi la lumina Feţei Tale păcatele noastre cele ascunse.“ (Psalm 90:8). Aceste izvoare ascunse ale răului din pricina cărora inimile noastre cad în deznădejdea netrebniciei şi a înşelăciunii fără ca nimeni să o ştie sunt cele pe care Domnul porunceşte să le luăm dinaintea ochilor Săi. Să suspinăm, oare, spunând că e cu neputinţă ori să credem în Cuvânt, supunându-ne puterii sale? Dumnezeu e Cel ce rosteşte porunca, iar atunci când credem în puterea Cuvântului Său, ne vom bucura simţind că lucrează în noi, credincioşii. Despre oamenii care ascultă astfel prin credinţă de Cuvântul lui Dumnezeu, stă scris, „se va căuta nelegiuirea lui Israel, şi nu va mai fi, şi păcatul lui Iuda, şi nu se va mai găsi“. (Ieremia 50:20).

26 ianuarie 1899