„Vino după Mine”

„Vino după Mine”

„A doua zi, Ioan stătea iarăşi cu doi din ucenicii lui. Şi, pe când privea pe Isus umblând, a zis: «Iată Mielul lui Dumnezeu!» Cei doi ucenici l-au auzit rostind aceste vorbe, şi au mers după Isus.“ (Ioan 1:35-37).

„A doua zi, Isus a vrut să Se ducă în Galilea, şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis: «Vino după Mine.»“ (Versetul 43).

Faptul că ucenicii menţionaţi mai întâi nu L-au urmat pe Domnul fără a fi chemaţi reiese din ceea ce istoriseşte Evanghelia după Matei. Acolo, citim: „Pe când trecea pe lângă Marea Galileii, Isus a văzut doi fraţi: pe Simon, zis Petru, şi pe fratele său Andrei, cari aruncau o mreajă în mare; căci erau pescari. El le-a zis: «Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni.» Îndată, ei au lăsat mrejile, şi au mers după El.“ (Matei 4:18-20).

Vom ţine seama, înainte de orice, că această chemare a lui Isus ni se adresează nouă înşine în aceeaşi măsură în care li s-a adresat celor din relatarea evanghelică. Tuturor celor trudiţi şi împovăraţi Mântuitorul le spune: „Veniţi la Mine.“ „Şi Duhul şi Mireasa zic: «Vino!» Şi cine aude, să zică: «Vino!» Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!“ (Apocalipsa 22:17).

Suntem în primejdia de a pierde mare parte din binecuvântarea de care, citind istorisirea chemării celor dintâi ucenici, ar trebui să ne bucurăm întrucât, de cele mai multe ori, îngăduim ca starea la care au ajuns ei să pună în umbră ceea ce ştim că a fost starea lor la început, când au auzit chemarea. Ne închipuim că Isus i-a chemat datorită anumitor virtuţi care L-au atras şi, ca atare, credem că s-au bucurat de o anume trecere înaintea oricăror altor oameni. Ni se pare, aşadar, ca de la sine înţeles că muritorii de rând asemeni nouă nu vor fi niciodată chemaţi de Domnul aşa cum au fost chemaţi ucenicii. Să vedem, prin urmare, ce putem descoperi în legătură cu firea acestor oameni care să-i fi făcut vrednici de cinstea chemării Sale în a-l urma.

Au fost doisprezece, însă amănunte ne-au rămas doar despre câţiva dintre ei. Ştim că Petru şi Andrei, Iacov şi Ioan au fost pescari. Pescuitul nu este cea mai delicată ori aleasă ocupaţie din lume, iar cât despre caracterul lui Iacov şi Ioan, ni se dezvăluie ici şi colo un portret în măsură să-i zugrăvească nu într-atât de binevoitori din fire pe cât ne-am aştepta. Asemeni lui Petru, nu se sfiau să se ia la harţă cu oricine i-ar fi ocărât pe ei ori pe Învăţătorul lor.

Când a fost adus în împrejurarea de a-şi primejdui viaţa din pricina alăturării sale cu Hristos, Petru s-a văzut biruit de temeri şi şi-a tăgăduit Stăpânul. Mai mult, a făcut-o cu blesteme şi sudalme. Desigur, nu putem bănui că Petru avea, la acea vremea, apucătura unei limbi spurcate, însă ştim foarte bine că oamenii care n-au fost niciodată obişnuiţi cu asemenea vorbe nu răbufnesc îndeobşte numaidecât în injurii ori de câte ori sunt luaţi pe nepusă masă. Un om, pe de altă parte, deprins pe vremuri cu astfel de lucruri, dar care, prin apropierea de Hristos, a izbutit să-şi înfrângă de la un timp pornirile poate recădea cu uşurinţă în ispita vechilor sale slăbiciuni atunci când, departe de Domnul său, se vede strâns cu uşa. Într-adevăr, oricât şi-ar ţine în frâu demonii vechilor obişnuinţe, o dată ce-şi pierde legătura cu Domnul, omul se afundă din nou în aceeaşi mocirlă deznădăjduită. Aşa încât, faptul că, răvăşit de spaimă, Petru l-a tăgăduit pe Hristos cu blesteme şi jurăminte nu face decât să arate că, mai demult, înainte să-l fi cunoscut pe Domnul, fusese doar un pescar grosolan şi slobod la gură mânat, ce-i drept, de bune intenţii şi, precum se spune, „bun la inimă“, însă departe de nobilul creştin care avea să devină o dată ce va fi fost umplut de Duhul lui Dumnezeu.

Iuda a fost încă unul dintre cei chemaţi de Isus. El a fost trădătorul Domnului, cel ce-l va vinde pentru treizeci de arginţi. Păcatul său de căpătâi a fost setea de bani. Atunci când avutul cetei de ucenici i-a fost dat în grijă, şi-a însuşit ceea ce nu i se cuvenea. Totuşi, nu trebuie să uităm că a fost chemat de Domnul la apostolat şi, ca unul dintre cei doisprezece, a fost trimis cu „putere să scoată afară duhurile necurate şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă“, căpătând următoarea însărcinare: „Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţiţi pe leproşi, scoateţi afară dracii.“ (Matei 10:1-8). Până să-l fi dat pe Domnul în mâinile gloatei, nimeni, afară de Domnul Însuşi, nu l-a deosebit în vreun fel de ceilalţi ucenici. Purtarea lui a fost, în aparenţă, tot atât de corectă; şi nimic nu arată că, la început, firea sa poate să fi fost mai rea decât a lor. Într-adevăr, din ceea ce ne învaţă Biblia cu privire la firea tuturor oamenilor, ştim că, atunci când au fost chemaţi ucenicii, Iuda promitea tot atât de mult ca oricare altul.

Unde li s-au despărţit, în cele din urmă, drumurile? Pur şi simplu acolo unde ceilalţi unsprezece s-au lăsat în mâinile Domnului şi au traşi şi scoşi din vechilor lor vieţi fiind înnoiţi prin Spiritul Său, pe când Iuda, în ciuda bunelor sale intenţii de la început, a rămas, din proprie voinţă, prizonierul făpturii sale de dinainte, împotrivindu-se cu încăpăţânare puterii înnoitoare a Domnului pentru a sfârşi cu inima împietrită. Iuda ne arată ce se alege de orice om care se împotriveşte Duhului în vreme ce Petru, Iacov şi Ioan, alături de mulţi alţii, ne descoperă ce poate face harul lui Dumnezeu în viaţa celui ce i se supune.

Nu e nimic dispreţuitor în a spune despre apostoli că n-au fost la început, prin însăşi firea lor, cu nimic mai buni decât orice alt om. Toţi aceştia, între care şi Iuda, au avut înzestrări a căror cultivare şi creştere datorate Domnului urmau să-i transforme în cei mai puternici slujitori ai lucrării Sale, dar care, pe de altă parte, neîngrijite i-ar fi putut la fel de bine pune în slujba răului. Este numai spre lauda veşnică a slavei harului Domnului nostru Isus că asemenea bărbaţi, ridicaţi din starea lor, au putut fi transformaţi în asemenea giganţi ai spiritualităţii şi destoinici lucrători în Duhul Sfânt.

Învăţătura desprinsă din chemarea acestor ucenici e una a nădejdii, curajului şi încrederii. Trebuie să ne amintim că au fost oameni „supuşi aceloraşi slăbiciuni“ ca şi noi, nici mai buni, nici mai răi decât suntem noi înşine. Poate să fi avut oarecare trăsături mai însemnate în virtutea cărora se puteau dovedi în stare să-şi asume o misiune mai importantă decât ne este dat nouă, însă, din acest punct de vedere, nu sunt cu nimic diferiţi faţă de mulţi contemporani ai noştri necredincioşi; întrucât nu încape îndoială că există mulţi oameni în lume mai capabili din născare decât majoritatea celor ce s-au pus în slujba Domnului. Trebuie să înţelegem, de aici, că făptura unui om prin firea sa nu reprezintă nicidecum măsura a ceea ce acesta poate deveni prin har. Numai atunci când, gândindu-ne la ceea ce au devenit majoritatea celor doisprezece, trecem cu vederea ceea ce fuseseră ei când au fost chemaţi mai întâi, pierdem cu adevărat folosul sfintei istorisiri. Ea a fost scrisă spre învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile să avem nădejde. Câtă vreme aceştia n-au fost decât întruchipări ale întregii omenirii iar Dumnezeu nu este părtinitor, vedem în chemarea lor chemarea tuturor oamenilor. În sarcina noastră rămâne ca, acceptând cu smerenie voia lui Dumnezeu, să facem în aşa fel încât să ne întărim chemarea şi alegerea.

 

Rostul chemării

 

Isus le-a spus celor dintâi ucenici ceea ce ne spune tuturor: „Vino după Mine“. Să vedem, acum, de ce au fost chemaţi. Am aflat, aşadar, că, la vremea chemării, ei erau păcătoşi. Isus nu i-a chemat pentru ceea ce erau, ci pentru ceea ce urmau să devină sub îndrumarea Sa. A spus El, prin urmare: „Veniţi după mine şi vă voi mântui de păcatele voastre“? Acest lucru fusese, fără îndoială, subînţeles în chemare, însă ceea ce a spus El a fost: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.“ Acesta este, întru totul, rostul chemării Sale în ce ne priveşte pe fiecare dintre noi. Mântuirea personală este, desigur, cuprinsă în chemare, căci nimeni nu e îndreptăţit să dea altora ceea ce nu-i aparţine; însă faptul că Isus ne cheamă pentru a putea fi mântuiţi este cu atât mai mult pus în lumină şi întărit prin aceea că ne cheamă să facă din noi înşine mântuitori ai altora.

Prea mulţi dintre cei ce-şi mărturisesc credincioşia în Domnul Isus sunt, fie şi după ani întregi de viaţă creştină, deseori nelămuriţi cu privire la măsura în care sunt acceptaţi de Dumnezeu. Ei şi-ar dori să ştie cu certitudine că sunt primiţi de Hristos. De ce ne-am mira, prin urmare, când întâlnim atâţia căutători ai lui Dumnezeu îngroziţi la gândul că sunt nevrednici şi care şovăie în a porni pe calea slujirii Domnului de teama ca nu cumva, socotindu-se într-atât de păcătoşi, să fie îndepărtaţi dinaintea Sa. Toate aceste temeri s-ar risipi numaidecât dacă aceşti oameni ar putea fi făcuţi să înţeleagă pe deplin înţelesul chemării Domnului Isus. Ea nu se încheie cu cel ce e chemat. Dumnezeu ne cheamă pentru ca, prin noi, să ajungă la alţii. „Şi cine aude, să zică: «Vino!»“ Aşa încât, atunci când cineva spune: „E greu de crezut că Domnul ar putea mântui un păcătos atât de mare ca mine“, acestuia i se poate, tot atât de bine, răspunde: „Dragul meu frate sau draga mea soră, Domnul te-a chemat cu singurul scop de a face din tine un mântuitor al altui sărman păcătos; mântuirea ta e implicată în acest fapt. Să te mântuiască pe tine Îi e uşor; minunat este că va face din tine un mijloc de mântuire.“

Să reluăm, acum, unul sau două pasaje în măsură să limpezească şi mai mult acest aspect. Cel dintâi este 2 Corinteni 5:17-20. Cităm adnotarea din traducerea Revision a Bibliei, punând în paranteză cuvântul „vă“ din versetul 20, care, după cum se indică, nu face parte din text: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi dar, suntem trimeşi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, [vă] rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!“

Citind acest pasaj, să nu uităm că aceia cărora le este încredinţată propovăduirea împăcării sunt cei împăcaţi. Oricine este, aşadar, în Hristos şi, prin urmare, o făptură nouă, are în el propovăduirea împăcării devenind, astfel, un ambasador al lui Hristos căruia i s-a încredinţat să continue lucrarea de împăcare. Prin fiecare dintre cei ce-l acceptă pe Domnul Isus, Dumnezeu îi roagă fierbinte pe păcătoşi întocmai aşa cum a făcut-o prin El. Pe cei ce n-au văzut acest înţeles în pasaj îi îndemn să citească până îl vor descoperi, întrucât este acolo.

Acum, ne vom opri la Isaia 49:6-9: „Este prea puţin lucru să fii Robul Meu ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să aduci înapoi rămăşiţele lui Israel. De aceea, te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului. Aşa vorbeşte Domnul, Răscumpărătorul, Sfântul lui Israel, către Cel dispreţuit şi urât de popor, către Robul celor puternici: «Împăraţii vor vedea lucrul acesta, şi se vor scula, şi voivozii se vor arunca la pământ şi se vor închina, din pricina Domnului, care este credincios, din pricina Sfântului lui Israel, care te-a ales.» Aşa vorbeşte mai departe Domnul: «La vremea îndurării Te voi asculta, şi în ziua mântuirii Te voi ajuta; Te voi păzi şi Te voi pune să faci legământ cu poporul, să ridici ţara, şi să împarţi moştenirile pustiite; să spui prinşilor de război: ‘Ieşiţi!’ şi celor ce sunt în întunerec: ‘Arătaţi-vă.’»“

Nu e nicio îndoială cum că aceste cuvinte îl au, înainte de orice, în vedere pe Isus; dar El este „Fiul Omului“ şi a venit în lume în numele omului astfel încât să devenim noi înşine ambasadori în numele Său. Că ele se referă la oamenii pe care îi cheamă, în egală măsură cu Hristos, Domnul, se poate vedea comparând versetul 6 cu Fapte 13:46, 47, unde aflăm că Pavel şi Barnaba au spus: „... iată că ne întoarcem spre Neamuri. Căci aşa ne-a poruncit Domnul: «Te-am pus ca să fii Lumina Neamurilor, ca să aduci mântuirea până la marginile pământului.»“ Apostolilor li se părea tot atât de firesc ca vorbele acestea să li se adreseze pe cât li s-ar fi părut, bunăoară, ca înseşi numele lor să apară în profeţie. Ceea ce arată că orice însărcinare ar fi primit Domnul pe pământ, ea este deopotrivă dată tuturor celor ce-i acceptă chemarea.

Ce încântătoare pace se revarsă din acest pasaj biblic! Către cine spune Domnul să ducă mântuirea Sa până la marginile pământului? „Către cel dispreţuit şi urât de popor.“ E adevărat că Isus a fost dispreţuit şi respins de oameni; însă a fost dispreţuit numai din pricina noastră, întrucât a suferit ocara noastră. El a luat asupra Sa întru totul vina păcătosului. Şi totuşi, oricât de dispreţuit, ca unul părăsit de Dumnezeu pentru păcatele sale, El a fost mântuirea lui Dumnezeu, arătând că oricine e dispreţuit pentru păcatele săvârşite de el însuşi este de asemenea ales spre a fi mântuirea lui Dumnezeu.

Ce voce binecuvântată se aude în chemarea Domnului! Cum îndepărtează ea orice urmă de îndoială şi teamă! Atunci când ştim să-i dăm ascultare, nimic nu ne mai abate de la încredinţarea că Domnul are puterea de a ne mântui. Căutându-ne în mocirla păcatului, chemarea Domnului se aude mult dincolo de orice îndoieli: „Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!“ „Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii prea iubiţi.“

29 decembrie 1898