Viţa şi mlădiţele

Viţa şi mlădiţele

„Eu sunt adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce roadă, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă. Acum voi sunteţi curaţi, din pricina cuvântului, pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă rămâne în viţă, tot aşa, nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă.“

Cina Paştelui se săvârşise. Plin de dragoste şi smerenie, Isus le slujise pentru ultima oară ucenicilor Săi, imnul de încheiere fusese cântat, iar acum urmau să se îndrepte spre grădina unde va avea loc cea mai copleşitoare înfruntare a Mântuitorului cu puterile întunericului. Nimic mai obişnuit decât bolta unei viţe de vie, iar Isus, pregătit ca întotdeauna să transmită o învăţătură prin intermediul lucrurilor înconjurătoare, a folosit priveliştea unei viţe pentru a le da ucenicilor Săi o lecţie importantă cu referire la realitate. Voia ca ei să ştie că lucrurile văzute sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt reale şi veşnice (2 Corinteni 4:18), pentru ca aceştia să rămână neclintiţi „ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut“.

Isus este adevărata viţă. Tulpinile pe care le vedem crescând din pământ şi rodind nu sunt decât dovada vizibilă a faptului că există o prezenţă nevăzută a viţei – realitatea. Sămânţa oricărui lucru menit să crească este Cuvântul lui Dumnezeu (Luca 8:11). La început, când pământul de curând creat era pustiu, Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor.“ (Geneza 1:11). „Şi aşa a fost.“ Cuvântul lui Dumnezeu a fost sămânţa din care au încolţit plantele de orice soi. Aşa cum şi-a trimis Cuvântul în întuneric, iar lumina a despărţit ziua de noapte, tot astfel şi-a trimis Cuvântul pe un pământ gol dând naştere vegetaţiei. Dar „Cuvântul lui Dumnezeu“ este tocmai Isus. „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. [...] Toate lucrurile au fost făcute prin El.“ (Ioan 1:1, 3). Prin urmare, Hristos este Sămânţa. Acest fapt e adevărat în cel mai cuprinzător sens. Încrederea noastră în El ca sămânţă neprihănită în măsură să nască în noi înşine neprihănirea capătă un temei desăvârşit datorită lucrării rodnice a acestei seminţe în solul întregii creaţii. „Şi Cuvântul S-a făcut trup“ locuind printre noi „plin de har şi de adevăr“, a cărui putere ni se înfăţişează încă înainte de a avea experienţa propriu-zisă a acesteia prin faptul, evident pretutindeni, că acest cuvânt a fost făcut iarbă, plante şi copaci. Viaţa în stare să desăvârşească această creaţie vegetală poate să ne desăvârşească, deopotrivă, pe noi înşine o dată ce deschidem calea credinţei.

Dovada cu privire la îndreptăţirea afirmaţiei potrivit căreia Hristos este adevărata viţă apare încă de la începutul lucrării Sale. Cu prilejul nunţii din Cana, Isus a prefăcut apa în vin. Se turnase apă în vase pentru ca, apoi, gazdele să scoată vin. Aceeaşi minune se săvârşeşte în fiecare an. Apa cade din cer pe pământ pentru ca, pe urmă, să urce în viţă şi să se transforme în vin. Minunea din Cana urma să ne arate că orice strop de apă preschimbată în vin din sevele oricărei viţe trece prin această transformare numai prin prezenţa şi puterea lui Hristos, adevărata viţă.

Apa datorită căreia rodeşte pământul este apa vieţii din râul lui Dumnezeu (Psalmi 65:9-11). Apa izvorâşte din Mielul înjunghiat care stă în mijlocul scaunului de domnie (Apocalipsa 5:6; 7:17) tot astfel precum apa băută de israeliţi în pustie venea de la Hristos (1 Corinteni 10:4). Duhul lui Dumnezeu este apă vie (Ioan 7:37-39), iar Duhul, apa şi sângele sunt una în mărturisirea lor (1 Ioan 5:8). Acest fapt se arată în apa şi sângele ieşite din coasta lui Hristos pe Cruce (Ioan 19:34, 35). Sângele este viaţa. Înţelegem, astfel, că atunci când le-a dat „rodul viţei“ ucenicilor Săi, Isus avea să se refere la o realitate cât se poate de concretă spunând: „Acesta este sângele Meu.“ Rodul viţei, menit să-l învigoreze pe om dăruindu-i viaţă, este sângele lui Hristos, adevărata viţă!

Mai mult: deşi nu vom putea înţelege niciodată pe deplin în ce fel miraculos este Hristos adevărata viţă, cu atât mai de nepătruns ne va fi să pricepem că noi suntem mlădiţele şi, ca atare, trebuie să rodim. Pe ramuri creşte, la urma urmei, fructul. N-avem, cu toate acestea, nicio pricină de mândrie, întrucât acestea nu produc nimic de unele singure, ci numai câtă vreme sunt legate de butaş; mlădiţele vor rodi doar păstrându-şi legătura vitală cu viţa. „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada voastră să rămână.“ (Ioan 15:16).

E limpede, de aici, că Hristos ne cere să săvârşim lucrarea ce se cuvine pe pământ sau, mai curând, se aşteaptă ca această lucrare să fie săvârşită prin noi. El Însuşi a spus: „Eu nu pot face nimic de la Mine însumi.“ (Ioan 5:30). „Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări.“ (Ioan 14:10). Aşa încât „minunile, semnele şi lucrările pline de putere“ n-au fost decât ceea ce a făcut „Dumnezeu prin El“ (Fapte 2:22). Nu putem face, aşadar, nimic fără El. El este puterea motrice, iar noi trebuie să dăm seama de rezultate, întrucât suntem socotiţi răspunzători pentru rodul pe care îl aducem. Dumnezeu ne-a lăsat pe pământ în locul lui Hristos, care este cu Tatăl. Tatăl este îngrijitorul acestei vii cu rădăcinile în Ceruri şi ramurile pe pământ.

„Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit.“ Fructul dat este „roada luminii“ (Efeseni 5:9). Suntem îndemnaţi, prin urmare: „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.“ (Matei 5:16). Ultimul mesaj rostit – ultima propovăduire a Evangheliei, care anunţă că ora Judecăţii lui Dumnezeu a şi venit – este o povaţă spre rodire în următoarele cuvinte: „Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!“ (Apocalipsa 14:7). Dumnezeu e proslăvit de noi numai dacă rodim; şi nu vom putea face acest lucru decât prin puterea pe care o manifestă în întreaga Sa creaţiune.

Astfel se face că ultimul mesaj adresat omenirii atrage atenţia asupra lui Dumnezeu drept Creator. Când Domnul va veni, slava Sa va cuprinde Cerurile unindu-se cu slava ce umple pământul. Slava Domnului se va descoperi pentru ca orice făptură să o vadă înainte de venirea Sa (Isaia 40:3-5). Strigătul „Iată Dumnezeul vostru!“ va răsuna în auzul tuturor şi li se vor descoperi lucrurile făcute de El pentru a le vedea lămurit (Romani 1:18-20). Când li se va arăta lucrarea Sa în întreaga creaţie, cei ce vor dori să rodească spre slava lui Dumnezeu vor fi încredinţaţi că El are aceeaşi putere de a lucra şi în ei pentru a-i face să aducă rodul pentru care i-a creat.

Dar cu toate că tot ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu se arată în oameni şi că lucrurile Sale nevăzute, până şi nesfârşita Sa putere şi Dumnezeire, sunt limpede descoperite în ceea ce a creat, rămânem câte unii într-o asemenea măsură absorbiţi de noi înşine încât trecem pe lângă revelaţiile vieţii şi puterii Sale ca nişte orbi. Dumnezeu ne-a lăsat, prin urmare, o aducere aminte cu privire la Sine spre veşnica pomenire a minunatelor Sale lucrări şi, astfel, a Lui Însuşi (Psalmi 111:2-4). El spune: „Le-am dat Sabatele Mele, să fie un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc.“ (Ezechiel 20:12). Această aducere aminte rămâne peste generaţii. Săptămână de săptămână, Sabatul ne dă din nou şi din nou de înţeles că Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor şi că toate lucrurile create sunt foarte bune. Ni se reaminteşte, astfel, că Lui trebuie să I ne încredinţăm pentru mântuirea noastră. El este Păzitorul viei, pe care o ţine zi şi noapte, udând-o în fiecare clipă (Isaia 27:3).

 

Prieteni ai Domnului

 

„Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.“ Şi ce ne porunceşte El? Să rodim. Pare ciudat ca, imediat după lectura primei părţi a acestui capitol, unde ne sunt lămurite condiţiile în care trebuie să rodim şi ni se arată că nu putem face nimic de unii singuri, ci doar să purtăm fructul născut în noi datorită rădăcinii, să citim versetul al paisprezecelea şi să ne închipuim că trebuie să facem ceva prin propriile noastre puteri pentru a ne face plăcuţi Domnului şi a-i câştiga prietenia! „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimis El.“ (Ioan 6:29). Porunca Sa se împlineşte prin încrederea în El; tot aşa şi „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire“ (Galateni 3:6).

În lipsa credinţei, e cu neputinţă să-i fii pe plac lui Dumnezeu. Avraam, părintele nostru, a fost socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar, întrucât „credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: «Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire»; şi el a fost numit «prietenul lui Dumnezeu».“ (Iacov 2:21-23). Dumnezeu fusese prietenul lui Avraam şi înainte, dar, acum, Avraam însuşi devenise prietenul lui Dumnezeu. Dumnezeu este Prietenul tuturor oamenilor, Prietenul păcătoşilor; trist este, însă, faptul că puţini dintre noi consimţim să fim prietenoşi cu Dumnezeu. Ne lipseşte încrederea în El.

„Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El, şi legământul făcut de El le dă învăţătură.“ (Psalmi 25:14). Potrivit altor versiuni, Dumnezeu întreţine o legătură confidenţială cu cei ce se tem de El. Acestora, El le dezvăluie secretele Sale, doar acelora care se apropie îndeajuns de mult încât să le şoptească în ureche.

Prietenia trebuie să fie reciprocă. Prietenii îşi fac unii celorlalţi confidenţe. Isus spune: „V-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.“ Faţă de prieteni te manifeşti, fireşte, cu prietenie. Dacă dorim să ne păstrăm prietenia cu Dumnezeu astfel încât să devenim părtaşii tainelor Sale, nu trebuie să-I ascundem nimic din ceea ce ne priveşte. Nu trebuie să avem secrete faţă de El. Trebuie să-I spunem totul, să-I mărturisim toate păcatele. Nu că nu le-ar cunoaşte deja, însă aşa avem prilejul de a ne dovedi prietenia. El Însuşi ne va dezvălui, mai apoi, secretul mântuirii. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.“ (1 Ioan 1:9). Dumnezeu nu ne va înşela niciodată încrederea. Nicidecum; şi nu doar că ne va ascunde păcatele de privirile celorlalţi în ultima zi, aruncându-le în fundul mării pentru ca diavolul, vrăjmaşul şi pârâşul nostru, să nu le mai găsească oricât le-ar căuta (Ieremia 50:20), ci El Însuşi nu-şi va mai aduce aminte de ele (Evrei 8:12). Ce minunată e chemarea de a ne împrieteni cu Dumnezeu! Să o ascultăm numaidecât: căci, iată, acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.

27 aprilie 1899