GALATENI 3:24-26

Legea aflată aici în discuţie îi conduce pe oamenii la Hristos ca să poată fi „îndreptățiți prin credinţă”. Îndreptăţirea prin credinţă este scopul avut în vedere. Dar din exemplul lui Abel şi din legea ceremonială descrisă în Leviticul, prezentate deja în aceste studii, este demonstrat că legea ceremonială a jertfelor şi a arderilor de tot era ea însăşi calea îndreptăţirii prin credinţă. Prin urmare, este imposibil ca o lege care în ea însăşi este îndreptăţire prin credinţă să conducă oamenii la îndreptăţirea prin credinţă.

Pe de altă parte, pentru ce este necesară îndreptăţirea? Toţi au păcătuit, toţi au călcat legea, toţi sunt închişi sub păcat şi, astfel, sunt sub lege. Ei nu pot niciodată să fie îndreptăţiţi de lege. Unica posibilitate de scăpare este prin credinţa lui Isus Hristos. Unica lor speranţă de îndreptăţire este îndreptăţirea prin credinţă. În consecinţă, legea aceasta este legea prin care vine cunoştinţa păcatului, legea prin care toți oamenii sunt închiși sub păcat, legea sub care fiecare om este ținut până când este îndreptățit prin credință. Această lege este îndrumătorul care îi aduce pe oameni la Hristos, pentru a fi îndreptăţiţi prin credinţă.

Încă un cuvânt legat de aceasta. Legea ceremonială a jertfelor a trecut. Acest fapt nu-l pune nimeni la îndoială. Dar dacă legea ceremonială a jertfelor ar fi fost aceea care îi aducea pe oameni la Hristos ca să poată fi îndreptățiți prin credinţă, cum mai pot fi aduşi oamenii la Hristos dacă aceasta s-a încheiat? Şi cum pot ei să găsească îndreptăţirea prin credinţă? Dacă aceasta ar fi fost legea despre care este vorba, atunci legea aceasta nu ar fi trebuit niciodată să se sfârşească. Și nici nu ar fi putut să se sfârşească, atât timp cât mai rămâne un singur suflet care are nevoie să fie condus la Hristos, care are nevoie să fie socotit neprihănit prin credinţă. În consecinţă, întrucât legea aceasta s-a sfârşit şi de atunci încoace nu mai funcţionează – cu toate că oamenii au avut și de atunci încoace nevoie să fie conduşi la Hristos şi să fie îndreptăţiţi prin credinţă – aceasta este cea mai concludentă dovadă că legea ceremonială a jertfelor nu este deloc legea despre care este vorba aici şi nici nu ar putea fi.

Din aceste motive, legea aceasta nu poate fi decât o lege care rămâne pentru veşnicie, iar legea aceasta este legea morală, legea prin care vine cunoştinţa păcatului, prin care toţi oamenii sunt declaraţi vinovaţi şi sunt socotiţi vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, până când sunt îndreptăţiţi prin credinţă. „Știm însă că, ce spune Legea, pentru cei de sub [în] Lege spune, pentru ca orice gură să fie astupată și întreaga lume să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu: căci prin faptele Legii nu va fi îndreptățit nimeni înaintea Lui, fiindcă prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului. Acum însă, fără Lege, s-a arătat dreptatea [neprihănirea] lui Dumnezeu – despre care dau mărturie Legea și Profeții – și anume dreptatea [neprihănirea] lui Dumnezeu prin credința lui Isus Hristos, pentru toți cei ce cred. Nu este nicio deosebire, căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.”[1]

„Ei sunt îndreptățiți fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El, Dumnezeu L‑a înfățișat ca mijloc de ispășire, prin sângele Lui – prin credință – ca să‑Și dovedească dreptatea, căci Dumnezeu trecuse cu vederea păcatele săvârșite odinioară, în vremea îngăduinței lui Dumnezeu, ca să‑Și dovedească dreptatea în vremea de acum, astfel încât să fie drept și să‑l îndreptățească pe cel ce are credință în Isus. Unde este deci temeiul de laudă? S‑a dus! Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu, ci prin legea credinței! Pentru că noi socotim că prin credință este îndreptățit omul, fără faptele Legii” (Romani 3:24-28). Toate aceste cuvinte se referă la legea morală. Deoarece faptele legii ceremoniale a jertfelor erau însăşi expresia credinţei, într-adevăr, niciun om nu putea fi îndreptățit prin credință fără faptele legii ceremoniale a jertfelor care erau însăși expresia credinței. „Prin credinţă I-a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă.”[2] Cât valora credinţa care nu aducea jertfa? Nimic. Aceasta a fost credinţa lui Cain. Deci, legea care îi conduce pe oameni la Hristos ca să fie îndreptăţiţi prin credinţă, este o lege – şi trebuie să fie o lege – ale cărei fapte nu sunt necesare pentru ca omul să fie îndreptățit prin credinţă. Şi acest lucru este adevărat, şi poate fi adevărat doar în ce priveşte legea morală.

Una dintre principalele surse de înţelegere greşită a acestui text, constă în a lua cuvântul îndrumător în sensul în care se foloseşte în zilele noastre ca învăţător în şcoală. Luând cuvântul învăţător şi ştiind că cele zece porunci, în ele însele, nu învaţă oamenii, nu-i instruiesc şi nu le spun nimic despre Hristos şi lucrarea Lui de mântuire, în timp ce legea ceremonială a jertfelor face aceasta, pentru că în simboluri era Hristos, se trage concluzia că legea care este acel îndrumător, și trebuie să fie, şi nu poate fi alta decât legea ceremonială a jertfelor.

Dar cuvântul tradus prin îndrumător nu înseamnă un învăţător. Înseamnă un îndrumător în sensul unuia care face disciplină, nu un învăţător în sensul unuia care dă învăţătură. Este adevărat că uneori acel îndrumător, acel responsabil cu disciplina, era uneori şi învăţător, dar acesta era doar ca incident. Ideea primară şi originală a cuvântului este aceea de stăpân, adică unul care disciplinează, păzeşte, corectează. În acord cu aceasta, traducerea germană a lui Luther traduce cuvântul prin Zuchtmeister, adică omul responsabil de la casa de corecţie. Cuvântul grecesc corespunde cuvântului latin şi celui anglicizat tutore, iar în unele traduceri el apare ca tutore. Dar, chiar dacă este legat de ideea de tutore, ideea de învăţător se ataşează doar incidental, deoarece înţelesul primar şi original al cuvântului tutore este pur şi simplu un gardian, un păzitor, un protector. Este adevărat că şi gardianul poate să fie un învăţător, dacă are abilitatea şi facultatea de a fi şi învăţător, dar nu acesta este înţelesul primar şi original al cuvântului; acesta apare doar incidental.

Cuvântul grecesc tradus prin îndrumător este paidagogos[3] şi înseamnă păzitor al unui copil, responsabil peste copil sau călăuzitorul copilului; sclavul care însoţea copilul de acasă la şcoală şi invers, un fel de tutore. „Fabius[4] era numit, în mod răutăcios, paidagogos lui Hannibal, pentru că întotdeauna îl urma de aproape; în general era un conducător, desmkratias, turannidos.” Ideea că acesta era în primul rând o persoană deosebită de învăţătorul băiatului este subliniată de cuvântul paidagogeion – camera din clădirea şcolii în care pedagogul aştepta băiatul. The Century Dictionary spune: „La greci şi la romani, pedagogul era la origine un sclav care însoţea copiii stăpânului său şi îi conducea la şcoală, la teatru etc. Combinând, în multe cazuri, instruirea cu paza.” Dacă ideea care s-ar fi dorit transmisă în versetul acesta ar fi fost aceea de învăţător, cuvântul folosit nu ar fi trebuit să fie paidagogos, ci didaskalos.

Legea menţionată aici nu este o lege care în ea însăşi vorbeşte despre Hristos, ci este cea care conduce oamenii, ca pe nişte copii, la Hristos, ca să fie învăţaţi de El. Legea nu este în ea însăşi învăţătorul, ci este cea care veghează, păzeşte, corectează şi conduce oamenii, ca pe nişte copii neînvăţaţi şi neascultători, la Hristos, ca la o şcoală în care pot fi învăţaţi de El. Iar unica lege care se potriveşte – nu doar cu ideea cuprinsă în cuvântul paidagogos, ci şi cu întregul context a cărui concluzie o constituie versetele 24-25 – este legea morală, cele zece porunci. Căci „Scriptura a închis pe toți sub păcat”; „noi eram sub sub Lege, închişi până la credință”. „Astfel” – în consecinţă – „Legea a fost paidagogos nostru – păzitorul, temnicerul, gardianul, corectorul şi conducătorul nostru – către Hristos, ca să fim îndreptățiți prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai suntem” sub lege, nu mai suntem ținuți sub lege, închişi sub păcat, „căci toţi suntem fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus”.

Doi dintre corespondenţii noştri se gândesc că aceasta este o învăţătură nouă, mai ales pentru Review and Herald. Dar chiar dacă pentru unii aceasta ar fi o învăţătură nouă, este un lucru sigur că pentru Review and Herald nu este nouă deloc. Primul număr din Review care a fost tipărit a fost vol. I, nr. 1, din noiembrie 1850 – acum patruzeci şi nouă de ani şi jumătate. Numărul 5 din volumul I a ieşit de sub tipar în ianuarie 1851. În numărul acesta, 5, a apărut prima notă despre Galateni 3 care a apărut vreodată în Review and Herald. Este un articol scris de J. N. Andrews despre „Perpetuitatea legii lui Dumnezeu”. Din articolul acesta cităm, exact așa cum a fost scris, aşa ca toţi să poată vedea acum, clar poziţia care a fost susţinută atunci de Review:

„Credinţa noastră poate fi exprimată printr-o singură propoziţie: legea lui Dumnezeu acoperă toate timpurile şi în toate dispensaţiunile stă în faţa oamenilor ca o normă pentru vieţile lor şi însumarea datoriilor lor faţă de Dumnezeu. Căderea omului a lăsat «lucrarea legii» scrisă în inima lui (deşi, este adevărat, în mod slab). Apoi la muntele Sinai a fost scrisă pe table de piatră cu degetul lui Dumnezeu. Mai apoi, în noul legământ, este scrisă în inimile poporului lui Dumnezeu, întocmai aşa cum a fost înainte de cădere. Ne adresăm oamenilor cu bunătate şi cu raţiune. Nu sunt aşa aceste lucruri?

Galateni 3 – Întrucât marea învăţătură a îndreptăţirii prin credinţă fusese pierdută din vedere de biserica galatenilor, apostolul discută subiectul împreună cu ei, şi cu multă claritate arată că aceasta este unica noastră speranţă pentru mântuire. Aici sunt examinate diferitele legăminte pe care Dumnezeu le-a făcut cu poporul Său şi sunt puse în contrast. Legământul făcut cu Avraam care a fost bazat pe neprihănirea credinţei este prezentat cel dintâi. Legământul acesta asigura, pentru el şi pentru sămânţa lui, moştenirea pământului (Romani 4:13). […] Se pune aici întrebarea: De ce spune apostolul că legea nu putea să desfiinţeze făgăduinţa făcută lui Avraam? Este ceva în lege care este împotriva făgăduinţei lui Dumnezeu? Nu, sigur că nu. Vezi versetul 21. Căci legea lui Dumnezeu, cea care întruchipează cerinţele Lui şi datoria omului, nu poate fi contrară făgăduinţei Lui.

De ce atunci este spus că, dacă moştenirea ar veni din lege, nu ar mai fi prin făgăduinţă? Noi răspundem că Dumnezeu a făcut din perfecta ascultare de legea Sa, condiţia pe baza căreia a luat pe Israel, sămânţa literală a lui Avraam, ca să fie poporul Său (Ieremia 11:3-4; Exodul 19:5-8, 20) Legământul acesta a făcut din faptele legii condiţia pe baza căreia ei trebuiau să primească moştenirea, în loc de neprihănirea credinţei care era condiţia făgăduinţei făcute lui Avraam. Dar este limpede că, dacă faptele legii ar fi făcute temeiul îndreptăţirii, atunci îndreptăţirea prin credinţă este făcută zadarnică. Şi este evident că omul căzut, vinovat, nu poate fi îndreptăţit de o lege care deja îl condamnă; şi atunci nu ar mai avea nicio speranţă de mântuire. […] De ce atunci, se poate pune întrebarea, a dat Dumnezeu lui Israel un legământ care recunoaşte ascultarea desăvârşită ca unica lui condiţie? Răspundem că El a făcut aceasta ca să poată exclude orice aparenţă că moştenirea s-ar transmite seminţei naturale, în afară de cazul că aceasta umblă în credinţa tatălui lor Avraam. Auziţi ce spune apostolul: «Căci dacă ar fi fost dată o lege care putea da viață, într-adevăr, neprihănirea ar fi fost prin lege. Dar Scriptura a închis pe toți oamenii sub păcat, ca promisiunea prin credința lui Isus Hristos, să fie dată celor ce cred.» Aceştia sunt singurii moştenitori.”

Articolul acesta despre „Perpetuitatea legii lui Dumnezeu” a fost încheiat în numărul 6 din volumul I, şi aici fratele Andrews a luat în discuţie exact versetele care sunt obiectul acestui studiu de faţă din Galateni, după cum urmează:

„Galateni 3:23-26 – […] Cum este legea un îndrumător care ne duce la Hristos? Răspuns: Legea ne arată vinovăţia şi condamnarea noastră pe drept, ne arată că suntem pierduţi dacă nu avem un Mântuitor. Citiţi relatarea lui Pavel despre experienţa aceasta în Romani 7:7-25. «Prin Lege vine cunoştinţa păcatului.» (Romani 3:20) «Nu am cunoscut păcatul decât prin Lege.» (Romani 7:7) Aşadar, îndrumarea legii este absolut necesară, ca să putem şti personal că suntem păcătoşi în ochii lui Dumnezeu. Ne vedem păcătoşi din cauza fărădelegilor din trecut şi incapabili de ascultare în prezent. Pedeapsa legii atârnă pe drept asupra capetelor noastre; ne vedem pierduţi şi fugim la Hristos ca să găsim scăpare.”

Aceleaşi gânduri au fost publicate din nou în volumul II, nr. 4, din 16 septembrie 1851 şi în volumul III, nr. 7, din 5 august 1852. Prin urmare, aceasta este învăţătura originară a lui Review and Herald în ce priveşte Galateni 3. Faptul că aceasta a fost o învăţătură sănătoasă atunci, este cert o învăţătură sănătoasă și acum, pentru că în Review and Herald din 5 aprilie 1898, în articolul de pe prima pagină, sub titlul „Legea desăvârşită”, Spiritul Profeției vorbeşte după cum urmează:

„Legea lui Dumnezeu, aşa cum este prezentată în Scriptură, este vastă în cerinţele ei. Fiecare principiu al ei este sfânt, drept şi bun. Legea pune oamenii sub obligaţie faţă de Dumnezeu; ea atinge sfera gândurilor şi sentimentelor; şi ea produce convingere în ce priveşte păcatul, în oricine este sensibil datorită faptului că a încălcat cerinţele ei. […]

În învăţăturile Sale, Hristos a arătat cât de cuprinzătoare sunt principiile legii rostite de pe Sinai. El a prezentat o aplicaţie vie a acelei legii ale cărei principii rămân pentru totdeauna marele standard de neprihănire. […]

Mărturia lui Pavel despre lege declară: «Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? (păcatul este în om, nu în lege). Nicidecum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: ‚Să nu pofteşti!’ […]  Aşa că Legea, negreşit, este Sfântă, şi porunca este Sfântă, dreaptă şi bună.» […]

Nu este siguranţă, nici odihnă, nici îndreptăţire în călcarea legii. Omul nu poate avea nădejdea că va sta în nevinovăţie înaintea lui Dumnezeu şi în pace cu El prin meritele lui Hristos, cât timp continuă să păcătuiască. El trebuie să înceteze să mai calce legea şi să devină loial şi drept. Pe măsură ce păcătosul priveşte în marea oglindă morală, îşi vede defectele de caracter. Se vede pe sine exact aşa cum este: pătat, mânjit şi condamnat. Însă, el ştie că legea nu poate îndepărta vinovăţia în niciun fel şi nici nu poate da iertare celui ce a călcat-o. El trebuie să meargă dincolo de ea. Legea este doar îndrumătorul care îl duce la Hristos. El trebuie să privească la Salvatorul lui, purtător al păcatului. Şi pe măsură ce Hristos îi este descoperit pe crucea Calvarului, murind sub greutatea păcatului întregii lumi, Duhul Sfânt îi arată atitudinea lui Dumnezeu faţă de toţi cei ce se pocăiesc de fărădelegile lor: «Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.»”[5]

Toate acestea sunt, nu legea în Galateni, ci evanghelia în Galateni – îndreptăţirea, neprihănirea prin credinţă – adică solia îngerului al treilea.

Note de subsol:

[1]. Romani 3:19-23.

[2]. Evrei 11:4 (n.ed.).

[3]. Strong G3807 (n.ed.).

[4]. Quintus Fabius Maximus Verrucosus, numit și Cunctator, a fost un om de stat Roman și general (n.ed.).

[5]. E. G. White, „The Perfect Law”, Review and Herald, 5 aprilie 1898 (n.ed.).