A doua zi – Norii sunt praful picioarelor Lui

A doua zi – Norii sunt praful picioarelor Lui

„Dumnezeu a zis: «Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape.» Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua” (Geneza 1:6-8).

La o primă vedere pare că lucrarea din ziua a doua a fost foarte săracă, dar în ceea ce priveşte lucrarea lui Dumnezeu primele aprecieri ale omului sunt întotdeauna foarte limitate. Minunate lecţii de speranţă şi mângâiere se pot învăţa din acest scurt raport. Lucrarea făcută în această zi este adesea considerată în Biblie ca un exemplu al puterii minunate a lui Dumnezeu. Și să ne amintim că puterea lui Dumnezeu este speranţa omului.

Cartea lui Iov conţine unele descrieri extraordinare ale puterii şi maiestăţii lui Dumnezeu. „El întinde miazănoaptea asupra golului şi spânzură pământul pe nimic. Leagă apele în norii Săi, şi norii nu se sparg sub greutatea lor” (Iov 26:7-8). Cine poate să se plictisească vreodată privind norii în variatele lor forme? Ei sunt un veşnic motiv de uimire. Să ne gândim doar la puterea minunată pe care o reprezintă! Gândiţi-vă la cantităţile imense de apă pe care aceştia le conţin pentru a putea da ploaie la timp pe pământ! Numai puterea personală, directă a lui Dumnezeu face să plouă. Ştiinţa ne poate spune, în parte, ce condiţii trebuie întrunite ca să cadă ploaia şi poate prognoza când va ploua cu o precizie considerabilă, dar aceasta nu contrazice faptul că Dumnezeu este Cel care porunceşte să plouă.

Sunt multe lucruri pe care omul le-a observat în legătură cu lucrarea lui Dumnezeu şi sunt încă multe altele de observat. Aceasta este ceea ce doreşte Dumnezeu să facem noi. „El a lăsat o aducere aminte a minunilor Lui” (Psalmii 111:4). Dar El doreşte ca noi să le observăm numai cu scopul de a-L vedea pe El în ele. Cei care observă lucrurile lui Dumnezeu numai ca să le atribuie unei zeiţe numite „Natura”, ca şi cum Dumnezeu n-a avut nicio legătură cu ele, studiază fără rost. Natura este pur şi simplu ceea ce putem observa din căile lui Dumnezeu. Nicio altă definiţie nu poate fi mai bună decât aceasta: „Legile naturii sunt obiceiurile lui Dumnezeu.” Dar după ce omul îşi epuizează toată priceperea observând şi calculând căile lui Dumnezeu, totuşi el trebuie să-şi amintească că „acestea sunt doar marginile căilor Sale, şi numai adierea lor uşoară ajunge până la noi! Dar tunetul lucrărilor Lui puternice cine-l va auzi?” (Iov 26:14). Nu este posibil pentru omul mărginit să înţeleagă toate căile Dumnezeului infinit şi, în consecinţă, ştiinţa umană, în cel mai bun caz, este foarte limitată.

Am spus că ploaia este produsă de puterea directă, personală a Domnului. Citiţi cele ce urmează: „Dar Domnul este Dumnezeu cu adevărat, este un Dumnezeu viu şi un Împărat veșnic. Pământul tremură de mânia Lui şi neamurile nu pot să sufere urgia Lui. Aşa să le vorbiţi: «Dumnezeii care n-au făcut nici cerurile, nici pământul vor pieri de pe pământ şi de sub ceruri. Dar El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înţelepciunea Lui, a întins cerurile prin priceperea Lui. La tunetul Lui urlă apele în ceruri; El ridică norii de la marginile pământului, dă naştere fulgerelor şi ploii şi scoate vântul din cămările Lui.»” (Ieremia 10:10-13).

Ce intenţionează să ne înveţe aceasta? Întotdeauna numai despre puterea cuvântului lui Dumnezeu. Nu numai puterea cuvântului Domnului, ci şi înţelepciunea lui Dumnezeu şi puterea prin care El rosteşte asupra noastră cuvântul neprihănirii. Citiţi din nou cartea lui Iov. Capitolul 28 este unul dintre cele mai desăvârşite şi sublime compoziţii scrise vreodată de om, următoarele rânduri aflându-se la sfârşitul capitolului:

„De unde vine înţelepciunea? Unde este locuinţa priceperii? Este ascunsă de ochii tuturor celor vii, este ascunsă de păsările cerului. Adâncul şi moartea zic: «Noi am auzit vorbindu-se de ea.» Dumnezeu îi ştie drumul, El îi cunoaşte locuinţa. Căci El vede până la marginile pământului, zăreşte totul sub ceruri. Când a rânduit greutatea vântului şi când a hotărât măsura apelor, când a dat legi ploii şi când a însemnat drumul fulgerului şi al tunetului, atunci a văzut înţelepciunea şi a arătat-o, i-a pus temeliile şi a pus-o la încercare. Apoi a zis omului: «Iată, frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea; depărtarea de rău este pricepere.»” (Iov 28:20-28).

Psalmistul ne spune că „pământul este plin de bunătatea lui Dumnezeu” (Psalmii 33:5). Prin orice lucru din natură, Dumnezeu doreşte să învăţăm o lecţie despre El şi iubirea Sa. Slujitorii lui Dumnezeu din toate timpurile au învăţat unele din aceste lecţii. În special acei oameni sfinţi care au fost mişcați de Duhul Sfânt, L-au văzut pe Dumnezeu în lucrările Sale. Dar în aceste zile, la fel cum s-a întâmplat și cu filozofii de demult, oamenilor, în propria lor înţelepciune fantezistă, nu le-a plăcut să-L reţină pe Dumnezeu în cunoştiințele lor şi n-au ţinut cont de El. Prea mulţi dintre cei care au studiat lucrurile pământeşti şi cereşti, în loc să fie plini de uimire şi laudă faţă de manifestarea puterii extraordinare a lui Dumnezeu, s-au umplut de uimire faţă de realizările lor minunate, până când şi-au închipuit că ei înșiși au creat lucrurile pe care le-au descoperit. Oamenii uită că aceste lucruri au existat cu secole înainte ca ei să se nască şi aproape îşi imaginează că descoperirea lor este echivalentă cu crearea acestora. Ei vorbesc cu milă dispreţuitoare despre oamenii care au scris Biblia, ca despre unii care au trăit într-o epocă înapoiată comparativ cu timpurile noastre, când „ştiinţa” nu făcuse nicio descoperire, şi care, în simplitatea lor, credeau că lucrurile pe care noi le vedem şi le explicăm atât de uşor, reprezintă, de fapt, rezultatul acţiunii directe a lui Dumnezeu. În acest caz este mult mai bine să fii simplu decât să ai atât de multă înţelepciune care nu vine de la Dumnezeu şi nici nu te conduce la El.

Dar să citim cuvintele unuia care a fost un mare om de ştiinţă, cuvintele unuia a cărui înţelepciune a fost minunea timpului său. Un om despre care însuşi Dumnezeu a spus: „Îţi voi da o inimă înţeleaptă şi pricepută, aşa cum n-a fost nimeni înaintea ta” (1 Împărați 3:12). Un om despre care cuvântul inspirat spune:

„El era mai înţelept decât orice om, mai mult decât Etan, ezrahitul, mai mult decât Heman, Calcol şi Darda, fiii lui Mahol; şi faima lui se răspândise printre toate neamurile dimprejur. A rostit trei mii de pilde şi a alcătuit o mie cinci cântări. A vorbit despre copaci, de la cedrul din Liban până la isopul care creşte pe zid, a vorbit de asemenea despre dobitoace, despre păsări, despre târâtoare şi despre peşti. Veneau oameni din toate popoarele să asculte înţelepciunea lui Solomon, din partea tuturor împăraţilor pământului care auziseră vorbindu-se de înţelepciunea lui” (1 Împăraţi 4:31-34).

În Proverbele sale el vorbeşte mult despre lucrările minunate ale lui Dumnezeu şi într-unul din ele el se referă direct la lucrarea care a fost făcută în cea de-a doua zi a săptămânii creaţiunii şi o leagă de cuvântul lui Dumnezeu prin care ea a fost împlinită. Astfel citim: 

„Cine s-a suit la ceruri şi cine s-a pogorât din ele? Cine a adunat vântul în pumnii lui? Cine a strâns apele în haina lui? Cine a hotărât toate marginile pământului? Cum se numeşte el şi cum cheamă pe fiul său? Ştii tu lucrul acesta? – Orice cuvânt al lui Dumnezeu este încercat. El este un scut pentru cei ce se încred în El. N-adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească şi să fii găsit mincinos” (Proverbele 30:4-6).

Ploaia pe care Dumnezeu a închis-o în norii groşi şi pe care o face să cadă pe pământ prin vocea Sa – aceeaşi voce care rosteşte pace şi neprihănire – este o mărturie pentru noi a bunăvoinţei lui Dumnezeu de a ierta. Ascultaţi îndrăzneala sfântă a profetului Ieremia: „Doamne, ne recunoaştem răutatea noastră şi nelegiuirea părinţilor noştri; căci am păcătuit împotriva Ta. Pentru Numele tău, nu nesocoti, nu necinsti scaunul de domnie al slavei Tale! Nu uita, nu rupe legământul Tău cu noi! Este oare printre idolii neamurilor vreunul care să aducă ploaie? Sau poate cerul să dea ploaie? Nu dai Tu ploaie, Doamne Dumnezeul nostru? Noi nădăjduim în Tine, căci Tu ai făcut toate aceste lucruri!” (Ieremia 14:20-22). Domnul este cel care produce ploaia, deci Îl vom aştepta cu încrederea că El nu ne va lepăda, chiar dacă am păcătuit grav, dar, din pricina cuvântului Său, El ne va ierta păcatul.

Aşa cum mulţi oameni se tem când văd norii pe cer, tot la fel atât de mulţi se îngrijorează fără rost în faţa norilor care se ridică în mintea lor. Cât de des am auzit despre oameni care au cunoscut binecuvântarea Domnului şi s-au bucurat de ea, dar când au apărut norii n-au mai avut pace! Există diferite moduri de a privi norii.

Putem spune despre nori că sunt imateriali. Soarele poate să-i risipească, iar pentru că Soarele neprihănirii străluceşte întotdeauna, nu trebuie să intrăm sub norii îndoielii. Se poate merge pe deasupra norilor. Cei care au avut această experienţă pot să mărturisească că este locul cel mai plin de slavă. Nu mi-am putut niciodată imagina o scenă de o slavă mai minunată ca cea care mi-a izbit privirea într-o seară după ce mă chinuisem să urc panta estică a unui munte. Am ajuns în vârf înainte de apusul soarelui, iar valea de pe partea cealaltă era plină de nori, luminaţi de splendoarea apusului de soare. Nu a fost numai o privelişte care încântă ochiul, ci mi-a predat o lecţie care nu poate fi uitată niciodată.

Mai mult, atunci când norii se ridică, ar trebui să ne reamintim că Dumnezeu locuieşte în mijlocul lor: „Domnul împărăţeşte: să se veselească pământul şi să se bucure ostroavele cele multe! Norii şi negura Îl înconjoară, dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Său de domnie” (Psalmii 97:1-2). Din mijlocul norului, din dragoste, a fost dată legea lui Dumnezeu, iar noi ştim că „porunca Lui este viaţa veşnică” (Ioan 12:50). Chiar dacă norii sunt groşi şi negri, noi trebuie să fim bucuroşi, căci norul care Îl ascunde pe Dumnezeu de privirea noastră reprezintă tocmai siguranţa prezenţei Sale.

Din nori cade ploaia, iar ea simbolizează harul gratuit şi abundent al lui Dumnezeu. Când Dumnezeu ne îndeamnă să cumpărăm de la El vin şi lapte fără bani şi fără preţ – să venim şi să găsim din abundenţă iertare – El ne dă asigurarea: „Căci după cum ploaia şi zăpada se pogoară din ceruri şi nu se mai întorc înapoi, ci udă pământul şi-l fac să rodească şi să odrăslească, pentru ca să dea sămânţă sămănătorului şi pâine celui ce mănâncă, tot aşa şi cuvântul meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele” (Isaia 55:10-11).

După cum apa strânsă în norii grei este menită să ne reamintească marea putere a lui Dumnezeu, tot aşa ea trebuie să ne aducă aminte de evanghelia harului Său, pentru că aceasta este tocmai puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Evanghelia este vestea cea buna a mântuirii din păcat şi orice lucru care vorbește despre puterea lui Dumnezeu ne vorbeşte despre puterea Sa de a ne da neprihănirea. „Să picure cerurile de sus şi să plouă norii neprihănirea! Să se deschidă pământul, să dea din el mântuirea şi să iasă totodată din el izbăvirea! Eu, Domnul, fac aceste lucruri” (Isaia 45:8). Şi, folosind aceeaşi figură de stil, profetul Osea spune: „Semănaţi potrivit cu neprihănirea şi veţi secera potrivit cu îndurarea. Desţeleniţi-vă un ogor nou! Este vremea să căutaţi pe Domnul, ca să vină şi să vă plouă mântuire“ (Osea 10:12).

Astfel, din puterea manifestată în norii ce-şi varsă ploaia pe pământ, învăţăm puterea acestui har care se revarsă asupra tuturor celor care îl acceptă şi aduce „ploaie de binecuvântări”.

Există o legătură mult mai strânsă între ploaie şi iertarea păcatelor decât o sesizează mulţi. Când Dumnezeu a făcut un legământ cu Noe, făgăduind să nu mai distrugă lumea prin potop, El a spus: „Iată semnul legământului pe care-l fac între Mine şi voi, şi între toate vieţuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameni în veci: curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre Mine şi pământ. Când voi strânge nori deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor; şi Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine şi voi şi dintre toate vieţuitoarele de orice trup; şi apele nu se vor mai face un potop, ca să nimicească orice făptură. Curcubeul va fi în nor; şi Eu Mă voi uita la el, ca să-mi aduc aminte de legământul cel veşnic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup de pe pământ” (Geneza 9:12-16).

Dumnezeu a spus: „Curcubeul Meu L-am aşezat în nor.” Curcubeul, într-un sens special, este al lui Dumnezeu pentru că acesta înconjoară tronul Său. Când Ioan, pe insula Patmos, a văzut tronul lui Dumnezeu în cer, el a văzut că „scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere” (Apocalipsa 4:3). Profetul Ezechiel a avut şi el „vedenii dumnezeieşti”. El a văzut că „deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om care şedea pe el. Am mai văzut iarăşi o lucire de aramă lustruită ca nişte foc, înăuntrul căruia era omul acesta şi care strălucea de jur împrejur; de la chipul rărunchilor lui până sus şi de la chipul rărunchilor lui până jos, am văzut ca un fel de foc şi de jur împrejur era înconjurat cu o lumină strălucitoare. Ca înfăţişarea curcubeului care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini strălucitoare, care-l înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului. Când am văzut-o, am căzut cu faţa la pământ şi am auzit glasul Unuia care vorbea” (Ezechiel 1:26-28).

Aşadar, vedem că atunci când Dumnezeu Îşi aşează curcubeul în nori, El pune acolo propria Sa slavă care este în jurul tronului Său. Este curcubeul făgăduinţei pentru că El şi-a dat cuvântul, iar cuvântul Său este slava Sa. Aşa se face că profetul Ieremia, pledând pentru iertarea poporului lui Dumnezeu, a spus: „Nu necinsti scaunul de domnie al slavei Tale!” (Ieremia 14:21). Ca Dumnezeu să-şi calce cuvântul ar însemna ca acest curcubeu al Său, plin de slavă, să fie făcut fără efect; şi cum acesta este o parte din slava tronului Său, ar însemna ca tronul slavei Sale să fie dezonorat.

Despre curcubeul din nori, care este simbolul credincioşiei cuvântului lui Dumnezeu, aflăm din profeţie că reprezintă nu numai garanţia că nu va mai fi un alt potop, ci şi asigurarea milei lui Dumnezeu în ceea ce priveşte iertarea păcatelor. El a spus poporului Său: „Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă Faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău. Şi lucrul acesta va fi pentru Mine ca şi cu apele lui Noe: după cum jurasem că apele lui Noe nu vor mai veni pe pământ, tot aşa jur că nu mă voi mai mânia pe tine şi nu te voi mai mustra. Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine” (Isaia 54:7-10).

Oricât de gros şi de ameninţător ar fi norul de păcate ce ne înconjoară, slava cuvântului lui Dumnezeu care strălucește asupra lui va descoperi în întregime curcubeul făgăduinţei Sale; şi astfel ne vom aminti că în El este iertare, pentru ca să fie de temut. Aşa că şi norii întunericului care umbresc pământul pot purta o solie de mângâiere pentru noi.