Atacul religios asupra Constituției Statelor Unite și cei care îl fac

Atacul religios asupra Constituției Statelor Unite și cei care îl fac

Principiile expuse în cele trei capitole anterioare sunt principiile originale ale lui Isus Hristos. Constituţia Statelor Unite în forma în care este concepută, susţinând totala separare între religie şi stat, este în perfectă armonie cu aceste principii. De aceea, este evident că orice încercare de a introduce în Constituţia noastră naţională orice religie, chiar dacă se numeşte religie creştină, este subversivă faţă de principiile lui Hristos. Orice astfel de încercare este anticreştină, şi reprezintă cel mai mare pericol ce poate ameninţa libertăţile oamenilor, precum şi răul cel mai mare ce i s-ar putea produce unei naţiuni. O astfel de încercare nu doar că se face, dar este deja atât de avansată încât devine un subiect de importanţă primordială pentru oricine iubeşte creştinismul sau drepturile omului.

Următoarea rezoluţie a fost introdusă în Senatul Statelor Unite, pe data de 25 mai, 1888, de către senatorul Henry W. Blair, din New Hampshire. Prezentăm o copie exactă:

Al 50-lea Congres
Sesiunea I,          S.R. 86

Rezoluţie adiţională, cu propunerea unui amendament la Constituţia Statelor Unite în legătură cu stabilimente ale religiei şi şcolile publice libere.

Să fie hotărât de către Senat şi Camera Reprezentanţilor Statelor Unite ale Americii în şedinţă comună în Congres (şedinţă la care participă două treimi din fiecare Cameră), Ca următorul amendament la Constituţia Statelor Unite să fie, şi prin aceasta este, propus Statelor, să intre în vigoare odată cu ratificarea lui de către legislativul a trei sferturi dintre State, după cum prevede Constituţia:

ARTICOL

SECŢIUNEA 1. Niciun Stat nu va elabora sau menţine vreo lege referitoare la un stabiliment al religiei, sau interzicerea liberei ei exercitări.

SECŢIUNEA 2. Fiecare Stat din Uniune va stabili şi va menţine un sistem de şcoli publice libere adecvat pentru educaţia tuturor copiilor care locuiesc pe teritoriul acelui Stat, cu vârsta cuprinsă între şase şi şaisprezece ani, inclusiv, în vederea dobândirii de cunoştinţe generale în domeniile ştiinţei, virtuţii, moralităţii şi principiilor religiei creştine. Dar niciun ban din fondurile obţinute prin taxe impozitate de lege, sau alţi bani, proprietăţi sau credite aparţinând primăriilor locale, Statelor, sau Statelor Unite, să nu fie alocate, folosite sau date spre uzul sau scopurile vreunei şcoli, instituţii, corporaţii sau persoane, care oferă instruire sau educare în domeniul doctrinelor, dogmelor, crezurilor, ceremoniilor sau datinilor specifice unei secte, denominaţiuni, organizaţii, sau societăţi care are, sau afirmă că are caracter religios; nici astfel de doctrine, dogme, crezuri, ceremonii sau datini să nu fie predate sau insuflate în şcolile publice libere.

SECŢIUNEA 3. Având în vedere scopul ca fiecare Stat, Statele Unite, şi toată populaţia de pe teritoriul lor, să poată avea şi menţine guvernarea republicană în formă şi în substanţă, Statele Unite vor garanta fiecărui Stat, şi populaţiei de pe teritoriul fiecărui Stat şi al Statelor Unite, sprijinul şi menţinerea unui sistem de şcoli publice libere, după cum prevede acest act.

SECŢIUNEA 4. Congresul va impune acest articol prin lege, dacă este necesar.

Adoptarea unui astfel de amendament va fi de fapt stabilirea unei religii naţionale şi impunerea acestei religii la nivelul tuturor Statelor. Aceasta va angaja naţiunea într-un curs interminabil de legislaţie religioasă şi controverse religioase. Aparent primele două secţiuni ale acestui amendament propus sunt contradictorii. Prima secţiune declară că „niciun Stat nu va elabora sau menţine vreo lege referitoare la un stabiliment al religiei sau interzicerea liberei ei exercitări;” în timp ce prima frază din secţiunea a doua declară că „fiecare Stat din Uniune va stabili şi menţine un sistem de şcoli publice libere, adecvat pentru educaţia tuturor copiilor care locuiesc pe teritoriul acelui Stat, cu vârsta cuprinsă între şase şi şaisprezece ani, inclusiv, în vederea dobândirii de cunoştinţe generale în domeniile ştiinţei, virtuţii, moralităţii şi principiilor religiei creştine.” Cu alte cuvinte, niciun Stat nu va elabora sau menţine vreo lege referitoare la un stabiliment al religiei; dar fiecare Stat din Uniune va elabora şi menţine legi care stabilesc principiile religiei creştine.

Aceste două secţiuni fie sunt contradictorii, fie prima înseamnă de fapt că niciun Stat nu va elabora sau menţine vreo lege referitoare la un stabiliment al religiei, cu excepţia faptului că o face la dictarea puterii naţionale. Această ultimă viziune pare a fi cea cuprinsă de amendament, întrucât secţiunea a treia declară lămurit că „Statele Unite vor garanta fiecărui Stat, şi populaţiei de pe teritoriul fiecărui Stat şi al Statelor Unite, sprijinul şi menţinerea unui sistem de şcoli publice libere, după cum prevede acest act.” Cu alte cuvinte, guvernul Statelor Unite fie va constrânge fiecare Stat să stabilească şi să menţină principiile religiei creştine în şcolile ei publice, fie va acţiona el în acest sens. Această chestiune deschide calea pentru centralizarea puterii şi pentru limitarea puterii Statelor sub puterea naţională, discuţie în care nu vom intra. Orice fel de consecinţe va avea acest amendament, există una care este dincolo de orice îndoială, şi anume că rezultatul direct al amendamentului propus va fi stabilirea creştinismului ca religie naţională a Statelor Unite; deoarece:

1. În mod distinctiv angajează puterea naţională în stabilirea şi menţinerea principiilor religiei creştine.

2. Acordă Congresului puterea de a legifera în dreptul subiectului religiei creştine, şi de a impune prin lege predarea principiilor acestei religii în toate şcolile publice ale naţiunii.

3. Dacă acest amendament propus va fi adoptat, trebuie în mod necesar să existe o decizie la nivel naţional care să declare exact care sunt principiile religiei creştine. Apoi, după ce decizia va fi exprimată, fiecare Stat şi populaţia fiecărui Stat va trebui să primească din partea naţiunii, ca principii ale religiei creştine, întocmai acele principii care vor fi declarate la nivel naţional că sunt principiile religiei creştine, principii pe care naţiunea însăşi se va fi angajat să le predea în şcolile publice ale fiecărui Stat. Cu alte cuvinte, populaţia Statelor Unite va trebui atunci să-şi primească religia de la guvernul Statelor Unite.

Din aceste motive, dacă amendamentul propus de senatorul Blair la Constituţia naţională nu prevede stabilirea sau menţinerea unei religii naţionale, atunci nicio religie nu a fost vreodată stabilită sau menţinută în lumea aceasta la nivel naţional.

O altă chestiune importantă: Cum se va lua decizia la nivel naţional pentru stabilirea principiilor religiei creştine? Se pare că Secţiunea a doua ne sugerează aceasta. Ea spune că nicio „instruire sau educare în domeniul doctrinelor, dogmelor, crezurilor, ceremoniilor sau datinilor specifice unei secte, denominaţiuni, organizaţii, sau societăţi care are, sau afirmă că are caracter religios; nici astfel de doctrine, dogme, crezuri, ceremonii sau datini să nu fie predate sau insuflate în şcolile publice libere.” Întrucât nicio doctrină religioasă, dogmă, sau crez nu vor putea fi predate în şcoli cu excepţia acelora comune tuturor denominaţiunilor religiei creştine, va fi nevoie în mod inevitabil să ia naştere un conciliu naţional al bisericilor, pentru a decide care sunt principiile comune tuturor, şi pentru a stabili un crez naţional, care va fi impus şi insuflat prin puterea naţională în toate şcolile publice din Statele Unite.

Faptul acesta este confirmat de autorul amendamentului propus. Într-o scrisoare adresată secretarului Asociaţiei pentru reformă Naţională, senatorul Blair spune:

„Cred că se poate pregăti un manual pentru instruire în domeniul virtuţii, moralităţii şi religiei creştine, pentru a fi folosit în şcolile publice. Acest manual să fie elaborat prin colaborarea unor reprezentanţi din fiecare ramură a bisericii creştine, atât protestanţi cât şi catolici, şi de asemenea a celor ce nu sunt în mod activ asociaţi cu niciunii dintre aceştia.”

În mod virtual aceasta spune că „prin colaborarea unor reprezentanţi din fiecare ramură a bisericii creştine, atât protestanţi cât şi catolici,” se va formula un crez pe care guvernul Statelor Unite îl va adopta şi îl va impune în toate şcolile publice ale naţiunii. Oricine are cunoştinţe minime de istorie, nu are nevoie să i se arate perfecta paralelă între ceea ce se întâmplă aici şi formarea acelei legături de unire între biserică şi Stat din secolul patru, care s-a dezvoltat concretizându-se în papalitate şi în tot despotismul şi intoleranţa religioasă care au existat de atunci şi până azi în Europa şi America.

Exact în acelaşi fel s-au petrecut lucrurile şi în secolul al patrulea. Constantin a declarat creştinismul religia recunoscută a imperiului roman. Apoi, imediat a devenit necesară o decizie imperială cu privire la care formă a creştinismului să fie religia imperială. Pentru a emite această decizie, a fost necesară constituirea unui conciliu imperial pentru a formula acel fel de creştinism ce era comun tuturor. Conciliul de la Nice a fost convocat în urma unei porunci imperiale, pentru a se stabili un crez imperial, crez care a fost impus prin puterea imperială.

Stabilirea unei religii imperiale a sfârşit în despotismul imperios al papalităţii. Şi, aşa cum pe baza recunoaşterii la nivel imperial a creştinismului în secolul patru s-a fondat în mod complet şi s-a dezvoltat papalitatea, tot la fel se va fonda în mod complet şi se va dezvolta un despotism religios după asemănarea întocmai a despotismului papal, pe baza recunoaşterii la nivel naţional a creştinismului după cum prevede amendamentul constituţional propus de senatorul Blair, aflat în dezbatere acum în Congres.

Pentru a dovedi aceasta, nu avem doar deducţia logică şi exemplul istoric, ci avem şi fapte reale. Am menţionat mai sus scrisoarea senatorului Blair adresată secretarului Asociaţiei pentru Reformă Naţională. Scrisoarea aceasta a fost scrisă ca răspuns la o invitaţie adresată senatorului de a participa la o întrunire desfăşurată în Philadelphia în sprijinul amendamentului propus. Iniţiativa organizării acestei întruniri a fost luată de Asociaţia pentru Reformă Naţională. Asociaţia aceasta se străduia de douăzeci şi cinci de ani să obţină un amendament la Constituţia naţională, prin care creştinismul să fie recunoscut drept religia oficială. Amendamentul propus de senatorul Blair le furnizează exact ceea ce aşteaptă de atâta timp, şi imediat ce a fost propus, ei au depus toate eforturile să-l popularizeze.

„The Christian Statesman”, publicat în Philadelphia, este organul oficial al Asociaţiei, iar în numărul din 12 iulie, 1888, editorul spune că amendamentul „ar trebui să primească sprijinul viguros al tuturor creştinilor americani.” În numărul din 19 iulie, el spune:

„Amendamentul constituţional propus de senatorul Blair oferă o oportunitate admirabilă pentru familiarizarea minţilor populaţiei cu ideile Asociaţiei pentru Reformă Naţională.”

Apoi, după ce menţionează „Creştinismul, religia naţiunii,” şi „Biblia, manualul creştinismului nostru comun în toate şcolile,” el spune:

„Acestea au fost lozincile noastre în discuţiile purtate un sfert de secol. Iar acum, aceste idei se află efectiv în aşteptare în faţa Senatului Statelor Unite, sub forma unei rezoluţii adiţionale ce propune adoptarea lor ca parte a Constituţiei Statelor Unite. Ne aflăm în faţa unei ocazii măreţe. Vom folosi ocazia, cu curaj şi inteligenţă?”

În numărul din „Statesman” din 26 iulie, 1888, Rev. J.C.K. Milligan, fost secretar pe district, membru activ în conducerea Asociaţiei, spune editorului:

„Editorialul dumneavoastră din 12 iulie, referitor la amendamentul constituţional creştin aflat în dezbatere în Senat, este vestea cea mai bună pentru orice patriot creştin. Pare un lucru prea bun pentru a fi adevărat. Este prea bun pentru a izbândi fără o susţinere îndelungă, puternică şi unită din partea tuturor celor ce îl aprobă; dar este atât de bun încât cu siguranţă va avea mulţi susţinători care vor depune efortul necesar. Este adevărat, amendamentul în dezbatere are valoarea lui extraordinară cuprinsă în expresia: „religia creştină.” Dar dacă va fi adoptat ca lege fundamentală, expresia aceasta va fi însoţită de toată autoritatea Dumnezeului Atotputernic, a lui Hristos Domnul, a Sfintei Biblii, şi a lumii creştine. Prin scrisori adresate senatorilor şi reprezentanţilor în Congres, prin petiţii semnate în mare număr şi înaintate către ei, prin convenţii desfăşurate la nivel local, statal şi naţional, prin întruniri publice ţinute în fiecare district şcolar, o astfel de influenţă poate deveni repede atât de puternică încât să oblige legiuitorii noştri să adopte măsura, şi să o impună prin legislaţia dorită. Amvoanele creştine, dacă ar vrea, ar putea conduce la adoptarea ei înainte de sfârşitul zilelor caniculare. Asociaţia pentru Reformă Naţională, şi secretarii de pe teren sunt însărcinaţi cu lucrarea aceasta, şi nu vor fi necorespunzători ca lideri în interesul cauzei.”

În acelaşi ziar, din data de 9 august, Rev. R.C. Wylie laudă amendamentul propus deoarece, dacă va fi adoptat, va da cauzei Reformatorilor Naţionali un avantaj pe care acum nu îl au. El spune:

„Vom avea atunci o poziţie avantajoasă pe care acum nu o deţinem. Obiecţia principală ce a fost îndreptată împotriva noastră, îşi va pierde puterea. Această obiecţie, atât de plăcută conştiinţei infidele, îşi va pierde forţa în faţa acestui amendament, şi nu va mai putea fi folosită împotriva noastră.”

Obiecţia principală adusă împotriva Asociaţiei pentru Reformă Naţională a fost acuzaţia de tentativă de invadare a drepturilor de conştiinţă. Dar, Mr. Wylie spune că, dacă acest amendament va fi adoptat ca lege, acuzaţia aceasta va trebui să stea împotriva amendamentului, consumându-se în felul acesta, în timp ce Reformatorii Naţionali vor scăpa. Acuzaţia aceasta este pe drept adusă în dreptul Reformatorilor Naţionali, deoarece ei afirmă în mod limpede că puterea civilă are dreptul de a constrânge conştiinţele oamenilor. Iar recunoaşterea faptului că, în cazul în care amendamentul va fi adoptat, acuzaţia va trebui adusă împotriva acestuia, este o mărturisire a faptului că amendamentul propus, în cazul în care va fi adoptat, va invada drepturile de conştiinţă. Şi acesta este adevărul. Cu siguranţă aşa va face.

John Alexander, părintele mişcării, cel care dăruieşte în fiecare an cinci sute de dolari pentru înaintarea ei, şi care a prevăzut ca aceeaşi sumă să fie plătită anual din bugetul său până când mişcarea va izbândi, şi care, pe lângă aceasta mai dă ocazional câte o mie de dolari, în „Christian Statesman” din 6 sept., 1888, a felicitat Asociaţia pentru introducerea amendamentului Blair, şi a spus că „Asociaţia pentru Reformă Naţională nu ar trebui să evite nicio suferinţă şi să nu omită niciun efort care ar putea ajuta la adoptarea acestuia.” Mai mult, a zis:

„Fără întârziere să se înceapă circularea de petiţii (formulate în mod potrivit de către Asociaţie), şi să se dea ocazia tuturor zonelor din ţară să genereze o avalanşă de petiţii care să facă necesar un convoi de căruţe pentru a le transporta în faţa reprezentanţilor naţiunii, în Camera Congresului … Prietenii cauzei să se adune la Washington pentru a desfăşura o convenţie în masă, în timpul în care va fi în dezbatere rezoluţia Blair, pentru a însoţi cu influenţa lor prezentarea petiţiilor, şi pentru a acţiona în modul cel mai potrivit pentru a trezi în popor un entuziasm sincer în favoarea creştinismului nostru naţional.”

În felul acesta este privit amendamentul Blair de către oameni. Să vedem acum pentru ce vor să-l folosească după ce îl vor obţine.

„The Christian Statesman” din 2 oct., 1884, a spus:

„Faceţi pe toţi oamenii să înţeleagă că aceasta este o naţiune creştină, şi că, întrucât credem că fără creştinism vom pieri, noi trebuie să ne menţinem prin orice mijloc posibil caracterul nostru creştin. Înscrieţi acest caracter în Constituţia noastră. Impuneţi tuturor celor ce vin printre noi legile moralităţii creştine.”

A impune oamenilor legile moralităţii creştine, nu înseamnă altceva decât a încerca să-i constrângi să devină creştini, ceea ce de fapt înseamnă să-i constrângi să devină ipocriţi. Se va vedea imediat că aceasta va fi o invadare a drepturilor de conştiinţă, ceea ce, după cum declară unul dintre vicepreşedinţii Asociaţiei, puterea civilă are dreptul să facă. Rev. David Gregg, D.D., în prezent pastor al bisericii Park Street din Boston, vicepreşedinte al Asociaţiei pentru Reformă Naţională, a declarat limpede în „Christian Statesman” din 5 iunie, 1884, că puterea civilă „are dreptul de a stăpâni conştiinţele oamenilor.”

Rev. M.A. Gault, secretar de district şi membru activ în conducerea Asociaţiei, spune:

„Remediul nostru pentru toate aceste influenţe malefice, este ca Guvernul să restabilească pur şi simplu legea morală, să recunoască autoritatea lui Dumnezeu în spatele acestei legi, precum şi să îşi întindă împotriva oricărei religii care nu se conformează ei.”

Rev. E.B. Graham, de asemenea vicepreşedinte al Asociaţiei, într-o adresă expediată de la York, Neb., reprodusă în Christian Statesman din 21 mai, 1885, a spus:

„Am putea adăuga cu tot dreptul: dacă oponenţii Bibliei nu au plăcere de guvernul nostru şi de caracteristicile creştine ale acestuia, să se ducă într-un ţinut pustiu, sălbatic, şi în numele diavolului şi pentru diavolul, să-l desţelenească şi să-şi instaureze o guvernare după ideile lor necredincioase şi ateiste; şi apoi, dacă pot sta astfel, să stea acolo până mor.”

Ce diferenţă este între aceasta şi despotismul rusesc? În ziarul „Century” din aprilie 1888, d-l Kennan a prezentat ceva despre legile statutare din Rusia cu privire la subiectul crimei împotriva credinţei, citând statut după statut în care se prevede că oricine va vorbi împotriva credinţei creştine, sau a bisericii ortodoxe, sau împotriva Scripturilor, sau împotriva sfintelor taine, sau a sfinţilor, împotriva icoanelor, sau împotriva fecioare Maria, sau a îngerilor, împotriva lui Hristos sau a lui Dumnezeu, va fi privat de toate drepturile civile şi exilat pe viaţă în părţile cele mai îndepărtate ale Siberiei. Acesta este sistemul în Rusia, şi se potriveşte exact cu dorinţele Asociaţiei pentru Reformă Naţională, cu diferenţa că, în timp ce Rusia se mulţumeşte să-şi trimită dizidenţii în Siberia, Reformatorii Naţionali vor să-i trimită direct la diavolul.

Într-un discurs ţinut în New York City pe data de 26, 27 feb., 1873, cu ocazia unei convenţii a Reformei Naţionale, Jonathan Edwards, D.D., a spus:

„Vrem Statul împreună cu religia, şi le vom avea. În măsura în care afacerile Statului vor face necesară religia, va fi religie – religia lui Isus Hristos. Jurământul creştin şi moralitatea creştină vor avea în ţara aceasta ‚o bază legală indiscutabilă.’ Folosim cuvântul religie la sensul propriu, adică semnificând relaţia personală a omului de credinţă şi ascultare faţă de Dumnezeu.”

Aşadar, potrivit propriei lor definiţii, Asociaţia pentru Reformă Naţională intenţionează ca Statul să se amestece în relaţia personală a omului de credinţă şi ascultare faţă de Dumnezeu. D-l Edwards continuă:

„Suntem avertizaţi că grefarea acestei doctrine în Constituţie va fi opresivă; că va încălca drepturile de conştiinţă. Ni se spune că există atei, deişti, evrei şi baptişti de ziua a şaptea, şi că aceştia vor avea de suferit.”

Apoi, el defineşte termenii: atei, deişti, evrei şi baptişti de ziua a şaptea, sub numele de atei, după cum urmează:

„Toţi aceştia sunt, având în vedere ocazia şi importanţa amendamentului nostru, o singură clasă. Ei folosesc aceleaşi argumente împotriva noastră şi aceleaşi tactici. Ei trebuie luaţi ca un tot unitar, lucru pe care îl regretăm foarte mult, dar nu putem face nimic în acest sens. Cel dintâi amintit este liderul în nemulţumire şi proteste zgomotoase – ateul, pentru care nu există nimic mai înalt sau mai sacru decât omul, şi nimic nu există după mormânt. Este clasa lui. Eforturile lui sunt aproape complet în interesul lui; succesul lui va fi aproape complet triumful lui. Restul sunt adjuncţii lui în acest conflict. Ei trebuie numiţi după numele lui; ei trebuie trataţi, în această chestiune, ca o singură partidă.”

Care sunt drepturile celor pe care Reforma Naţională îi clasifică drept atei? D-l Edwards pune întrebarea şi răspunde astfel:

„Care sunt drepturile ateilor? Îi voi tolera aşa cum aş tolera un biet lunatic; căci în viziunea mea, mintea acestuia este foarte puţin sănătoasă. Atât timp cât el nu delirează, atât timp cât nu este periculos, îl voi tolera. Îl voi tolera ca pe un conspirator. Ateul este un om periculos.”

Să ne întrebăm puţin care sunt drepturile unui ateu? Raportat la guvernele pământeşti, nu are omul dreptul de a fi ateu, la fel cum altul are dreptul de a fi creştin? Dacă nu, de ce nu? Am vrea ca cineva să ne spună. Nu are un om dreptul de a fi ateu, la fel cum Jonathan Edwards are dreptul de fi doctor în teologie? Îl puteţi constrânge să fie altfel? Dar cât timp vrea d-l Edwards să tolereze un ateu? – „Atât timp cât nu delirează.” Un lunatic poate fi inofensiv, şi i se poate permite să meargă oriunde doreşte; totuşi este ţinut sub supraveghere continuă, deoarece nu se ştie când demonul din el îl poate face să-şi iasă din minţi şi să devină periculos. În felul acesta vor Reformatorii Naţionali să-i trateze pe cei ce nu sunt de acord cu ei. Atât timp cât cei de altă părere permit să fie aduşi la ascultare de teamă ca o adunătură de laşi, şi se supun pentru a fi dominaţi de aceşti despoţi auto exaltaţi, totul va merge bine. Dar dacă o persoană are principiul de a fi om, susţinându-şi convingerile aşa cum trebuie să o facă omul, atunci „delirează”, atunci devine „periculos,” şi trebuie tratat ca un lunatic periculos aflat în delir.

Apoi, cei de altă părere vor fi toleraţi aşa cum sunt toleraţi conspiratorii. Un conspirator politic este cineva care caută să distrugă guvernul; în mod virtual acesta atentează la viaţa fiecărui membru al guvernului; şi datorită acestui fapt, îşi pierde toate drepturile la protecţie din partea guvernului sau la consideraţie din partea populaţiei. În felul acesta vor fi trataţi cei ce au alte păreri decât Reforma Naţională, atunci când aceasta va obţine puterea pe care o doreşte. Iar pentru aceşti Reformatori, amendamentul propus de Blair la Constituţie este extrem de satisfăcător, întrucât le va aduce în final ceea ce doresc.

D-l Edwards urmează:

„Da, doar în măsura aceasta voi tolera pe ateu, nu mai mult. De ce l-aş tolera mai mult? Pe mine nu mă tolerează ateul. El nu îmi zâmbeşte nici din milă, nici din bătaie de joc faţă de credinţa mea. El îmi urăşte credinţa, şi mă urăşte pe mine din cauza credinţei mele.”

Amintiţi-vă că oamenii aceştia vor să facă din ţara aceasta o naţiune creştină. Ei sunt cei care se prezintă drept cei mai buni interpreţi ai doctrinei creştine din naţiunea noastră. Ce armonie este între cuvintele d-lui Edwards şi cuvintele predicii de pe munte! A spus Mântuitorul: urâţi pe cei ce vă urăsc, dispreţuiţi pe cei ce nu vă tolerează, şi persecutaţi pe cei ce nu zâmbesc în faţa credinţei voastre? Aşa spune predica de pe munte? Aceasta nu este predica de pe munte. Isus a spus: „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri.” Dar stilul acesta de creştinism al Reformei Naţionale vrea să fie altfel: „urâţi pe vrăjmaşii voştri, asupriţi pe cei ce vă urăsc, şi persecutaţi pe cei ce nu vor să zâmbească, fie de milă fie din batjocură, în faţa credinţei voastre, ca să fiţi adevăraţi fii ai partidei Reformei Naţionale;” ceea ce veţi fi, dacă faceţi aşa.

Dar d-l Edwards nu a terminat de expus ideile sale tolerante. El mai spune:

„Pot tolera diferenţele de păreri şi discuţiile; pot tolera erezia şi religia falsă; pot intra în dezbateri cu privire la uzul Bibliei în şcolile noastre generale, la impozitarea averii bisericii, averii capelanilor şi altele asemănătoare, dar există chestiuni care nici nu intră în discuţie. Să tolerez ateismul, domnilor? Ateii pot trăi, aşa cum am spus; dar, Dumnezeu să ne ajute, ca infecţia crezului lor distructiv să nu mânjească vreuna dintre instituţiile civile ale acestei ţări curate! Daţi-mi voie să repet, ateismul şi creştinismul sunt termeni contradictorii. Cele două sisteme sunt incompatibile. Ele nu pot exista împreună pe acelaşi continent!”

Din nou mai rău decât Rusia! Rusia îşi suportă dizidenţii pe acelaşi continent, chiar dacă îi pune să locuiască în părţile cele mai îndepărtate ale Siberiei. Însă oamenii aceştia care primesc cu bucurie amendamentul religios propus de senatorul Blair, vor să depăşească Rusia, nesuferind ca oamenii cu păreri diferite de ale lor să locuiască pe acelaşi continent cu ei. Având în vedere aceste declaraţii, ale unor oameni contemporani cu noi, care susţin în mod activ amendamentul propus, este necesar să spunem că amendamentul propus de senatorul Blair la Constituţie se încadrează în caracteristica despotismului religios, fiind chiar mai nemilos decât acela din Rusia, având un echivalent doar în despotismul religios al papalităţii pe vremea când deţinea supremaţia puterii.

Dar, ca şi cum acestea nu ar fi suficiente, şi de parcă intenţiile lor tolerante nu ar fi destul de sincere, ei vor ca în plus să dea mâna cu biserica catolică, înscriind în lucrarea lor şi acţiunile acesteia. „The Christian Statesman” din 11 dec., 1884, a declarat:

„Oridecâte ori ei (romano catolicii) sunt dispuşi să coopereze pentru a împiedica progresul ateismului politic, le vom strânge mâna cu bucurie.”

Ce porunceşte Papa Leo XIII tuturor catolicilor să facă? – Iată ce:

„Toţi catolicii să facă tot ce le stă în putere pentru a determina modelarea constituţiilor şi legislaţiei Statelor după principiile adevăratei biserici.”

Membrii Reformei Naţionale fac exact ceea ce a poruncit papa să facă toţi catolicii, şi atunci de ce nu şi-ar da mâna cu bucurie? Şi putem fi siguri că Roma va accepta propunerile de prietenie ale Reformei Naţionale de îndată ce influenţa Asociaţiei va dobândi suficientă greutate încât să devină profitabilă pentru ea. Amendamentul propus de senatorul Blair este o lovitură ce ne aruncă direct în mâinile papalităţii.

Este demonstrat clar că amendamentul constituţional propus de senatorul Blair, dacă va fi adoptat, va deschide calea pentru instaurarea despotismului religios în iubita noastră ţară, şi am văzut că acesta este scopul în care vor să se folosească de amendament cei ce îl privesc atât de favorabil. A favoriza amendamentul acesta, înseamnă a favoriza despotismul religios.

Dar, se poate pune întrebarea, dacă noi credem la modul serios că o asociaţie care susţine propuneri atât de urâte, poate avea vreo influenţă în secolul acesta iluminat, sau dacă poate fi luată în seamă sau recunoscută de oamenii respectabili? Să vedem.

Senatorul Blair este un personaj respectabil, şi în scrisoarea menţionată anterior, el a spus secretarului Asociaţiei:

„Am deplină încredere că mişcarea dumneavoastră va deveni tot mai puternică, se va generaliza, şi de fapt, va pătrunde peste tot; căci a sosit timpul în care acţiunea este imperativă şi orice amânare este nespus de periculoasă.”

Dacă orice amânare poate fi mai periculoasă decât ar fi succesul acestei mişcări, vom lăsa cititorul să decidă.

Joseph Cook, lector la Boston Monday, este vicepreşedinte al acestei Asociaţii. Preşedintele Colegiului Amherst, Seelye, este de asemenea unul dintre vicepreşedinţi. Episcopul Huntington, din New York, este altul. Preşedintele W.C.T.U. este altul. La fel este doamna J.C. Bateham, membru al National Union, şi doamna Woodbridge, membru al aceleiaşi organizaţii. Miss Mary A. West, editor la Union Signal; doamna Hoffman, preşedinte al Missouri Union; doamna Lathrap, preşedinte al Michigan Union; doamna Sibley, al Georgia Union; doamna J. Ellen Foster, al Iowa Union, - toţi aceştia se află pe lista vicepreşedinţilor acestei Asociaţii pentru anul în curs, şi toţi aceştia sunt persoane eminente şi respectabile. Sunt oameni cu influenţă. Într-o scrisoare datată Cliff Seat, Ticonderoga, N.Y., 6 aug. 1887, Joseph Cook speră să poată ajuta mişcarea, „în scris şi prin viu grai.”

În rapoartele publicate ale Asociaţiei pentru Reformă Naţională, pe anii 1886 - 1887, apare următoarea sugestie, făcută în 1885, cu privire la relaţia dintre National W.C.T.U., şi National Reform Association:

„Miss Francis E. Willard, preşedinte al W.C.T.U., a sugerat crearea, în cadrul numeroaselor ei departamente, a unui departament special pentru promovarea respectării Sabatului, care să coopereze cu Asociaţia pentru Reformă Naţională. Sugestia a fost adoptată la convenţia naţională ţinută la St. Louis, iar departamentul a fost încredinţat răspunderii doamnei J.C. Bateham, din Ohio, ca superintendent naţional. De atunci, doamna Bateham, cu acordul cordial al dânsei, a devenit unul dintre vicepreşedinţii Asociaţiei pentru reformă Naţională.”

Apoi:

„A fost privilegiul secretarului dumneavoastră de a participa din nou în acest an la convenţia naţională. S-a acordat cu bunăvoinţă un moment pentru anumite remarci în favoarea Asociaţiei pentru Reformă Naţională, şi prin votul convenţiei i s-au transmis acesteia mulţumiri. A fost adoptată o rezoluţie ce exprimă recunoştinţă la adresa Asociaţiei Naţionale, pentru faptul de a fi susţinut recunoaşterea adecvată a Domnului Isus Hristos în legea fundamentală a acestei naţiuni care se numeşte creştină.”

Mai departe:

„În seriile de publicaţii lunare pentru uzul uniunilor locale drept mărturii entuziaste, pregătite sau editate de Miss Willard, lectura pentru luna iulie (1886) a avut ca subiect ‚Dumnezeu în guvernare;’ cea pentru luna august a fost ‚Respectarea Sabatului’ (pregătită de doamna Bateham), iar cea pentru luna septembrie, ‚Păcatele noastre naţionale.’ Cu privire la prima şi ultima lectură dintre cele amintite, secretarul dumneavoastră a întreţinut o corespondenţă cu editorul lor, înainte să fie publicate. A fost pregătită o scrisoare pentru muncitorii şi vorbitorii de la W.C.T.U., prin care li s-a cerut ca, atunci când se adresează publicului, să facă referiri şi să pledeze pentru principiile creştine ale guvernării civile. Preşedintele National Union ne permite să spunem că scrisoarea a fost trimisă cu aprobarea dânsei, şi la dorinţa sa.”

Din „Christian Statesman”, 15 noiembrie, 1888, copiem următoarele dintr-un raport al secretarului M.A. Gault:

„Cele patru săptămâni pe care le-am petrecut în districtul opt din Wisconsin, ţinând prelegeri sub auspiciile W.C.T.U., au fost cele mai plăcute săptămâni de când am început să ţin prelegeri. Vremea a fost neaşteptat de plăcută, şi doar câteva dintre întruniri nu au mers strună. Doamne purtând semnificativa panglică albă mă aşteptau la tren, conducându-mă adesea la casele cele mai elegante din oraş … W.C.T.U. îşi permite să folosească cele mai de seamă facilităţi pentru astfel de lucrători, mai mult decât orice altă organizaţie. Ei simpatizează cu mişcarea, dorind ca Hristos să fie întronat în guvernarea noastră. Districtul opt al W.C.T.U., din Augusta, Wis., pe data de 2,3 şi 4 oct., a adoptat următoarea rezoluţie:

‚Întrucât Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să onoreze pe Fiul, aşa cum onorează pe Tatăl, şi

Întrucât legea civilă pe care Hristos a dat-o de pe Sinai este singura lege perfectă, şi singura lege care va garanta drepturile tuturor claselor; de aceea,

Decidem ca guvernul civil să recunoască pe Hristos ca guvernator moral, şi legea Lui ca standardul în legislaţie.’

Este ceva semnificativ pentru felul în care bate inima acestei sublime organizaţii, să vezi adoptată o astfel de rezoluţie fără nicio voce în dezacord, la o convenţie de district reprezentând cincisprezece districte.”

Ce ar mai fi necesar pentru a arăta că Asociaţia pentru Reformă Naţională şi-a asigurat cea mai strânsă colaborare cu W.C.T.U.? Convenţia naţională a W.C.T.U. din 1888, prin rezoluţia lor a garantat că propusul amendament Blair merită „sprijinul unit şi serios” din partea lor.

Mai mult, scopul acestor două asociaţii, după cum o declară oficial, este acelaşi. Asociaţia pentru Reformă Naţională este pornit să schimbe guvernarea cu o teocraţie, iar  articolul lunar al W.C.T.U. din luna septembrie 1886, spune acelaşi lucru, astfel:

„Adevărata teocraţie este încă în viitor, precum şi întronarea lui Hristos în lege şi în legiuitori. De aceea mă rog cu devotament, în calitate de patriot creştin, să se dea femeilor drept de vot, şi mă bucur că National Woman’s Christian Temperance Union a luptat atât de mult pentru cauza aceasta.”

Deci, Asociaţia pentru reformă Naţională vrea să schimbe guvernarea cu o teocraţie, iar W.C.T.U., într-o convenţie naţională, în 1887, a spus:

„The Woman’s Christian Temperance Union, la nivel local, statal şi naţional, precum şi mondial, are un singur interes organic, vital, mai fascinant decât toate celelalte, un entuziasm nepieritor, şi anume ca Hristos să fie împăratul acestei lumi – da, chiar aşa, ÎMPĂRATUL ACESTEI LUMI în toate domeniile ei de la cauză la efect, - împărat în curţile ei de judecată, în campusurile ei, în comerţul ei, - împărat al colegiilor şi mânăstirile ei, - împărat al datinilor şi constituţiilor ei … Împărăţia lui Hristos trebuie să intre în domeniul legii pe poarta politicii.”

În conformitate cu ideea aceasta, cei din Reforma Naţională au acordat Mântuitorului titlul de „Politicianul Divin.” Hristos Însuşi a spus, „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.” Aceste două organizaţii declară că Hristos va fi împăratul acestei lumi. De aceea, fără nicio teamă de a greşi, putem spune că întregul program al Reformei Naţionale, incluzând amendamentul propus de Blair la constituţie, precum şi mişcarea teocratică a W.C.T.U., este anticreştin.

Credem că nici a zecea parte din marea organizaţie a W.C.T.U. nu are idee ce înseamnă alianţa lor cu Asociaţia pentru Reformă Naţională. Nimeni nu are mai mult respect şi nu le doreşte mai mult bine celor din W.C.T.U., în cadrul lucrării lor legitime, decât avem noi. Din toată inima suntem în favoarea uniunii, a uniunii pentru temperanţă, a uniunii pentru temperanţă creştină, şi a uniunii femeilor pentru temperanţă creştină. Dar nu suntem în favoarea niciunui fel de uniuni politice pentru temperanţă creştină, nici a unei uniuni teocratice pentru temperanţă. Fie ca W.C.T.U. să rămână la ceea ce spune denumirea lor, şi să lucreze pentru temperanţă creştină, prin mijloace creştine! Uniunea din Iowa şi-a luat onoarea de a se separa de acţiunile politice ale Uniunii Naţionale. Ar trebui să facă un pas mai departe, şi să se separe şi de acţiunile teocratice ale Uniunii Naţionale. La fel, tot corpul ar face bine să protesteze împotriva acţiunilor atât politice cât şi teocratice ale conducerii lor actuale, şi îndeosebi ar fi bine să protesteze pentru ca Uniunea să nu mai fie folosită ca o unealtă de către Asociaţia pentru reformă Naţională. Prin Intermediul W.C.T.U., această Asociaţie are o influenţă de o mie de ori mai mare decât dacă ar fi lăsată să-şi facă singură jocurile.

The National W.C.T.U. în 1887, a decis ca:

„Hristos şi evanghelia Sa, ca împărat universal şi cod universal, să fie Suveran în guvernarea noastră şi în afacerile politice.”

Să vedem cum vine aceasta. Să zicem că evanghelia ar fi adoptată drept cod al guvernării. Este de datoria fiecărei curţi juridice să acţioneze conform acestui cod. Există în codul acesta un statut care spune:

„Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l, şi dacă îi pare rău, iartă-l. Şi dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori într-o zi, şi de şapte ori într-o zi vine la tine şi spune, ‚Îmi pare rău’, iartă-l.”

Ei au decis ca acest cod să fie implementat în guvernarea noastră. Să zicem că un om fură un cal. Este arestat, supus cercetării şi găsit vinovat. El zice „Îmi pare rău.” Codul spune „Iartă-l”, iar guvernarea trebuie să se conformeze codului. Omul este eliberat, şi repetă actul. Din nou este arestat şi găsit vinovat. El spune, „Îmi pare rău.” „Iartă-l”. Şi dacă de şapte ori într-o zi repetă infracţiunea, şi de şapte ori într-o zi vine în faţa justiţiei şi zice, „Îmi pare rău”, guvernarea trebuie să-l ierte, deoarece aşa spune codul despre care Uniunea Femeilor pentru Temperanţă Creştină a decis că trebuie să fie codul guvernamental.

Se vede imediat că orice sistem de felul acesta ar fi distructiv pentru guvernarea civilă. În felul acesta noi nu vorbim împotriva Bibliei sau împotriva principiilor ei. Aceasta ilustrează doar pervertirea absurdă a principiilor ei de către oamenii care vor să instaureze un sistem de legislaţie religioasă. Guvernarea lui Dumnezeu este de natură morală, şi El a făcut tot ce este necesar pentru a-şi menţine guvernarea deşi aceasta presupune iertarea fărădelegilor. Dar El nu a prevăzut aşa ceva pentru guvernarea civilă, şi nici nu poate fi prevăzut aşa ceva. Nu se poate prevedea aşa ceva şi totuşi guvernarea civilă să se menţină. Biblia descoperă metoda lui Dumnezeu de salvare a celor ce păcătuiesc împotriva guvernării Sale morale; guvernarea civilă este metoda omului de păstrare a ordinii, şi nu are nimic de-a face cu păcatul, nici cu salvarea păcătoşilor. Guvernarea civilă arestează omul şi îl găseşte vinovat. Dacă înainte de executarea sentinţei, omul se pocăieşte, Dumnezeu îl iartă; dar guvernarea execută sentinţa, şi trebuie să o facă.

Organizaţia aceasta nu este singurul aliat al Asociaţiei pentru Reformă Naţională. Partida The Third-party Prohibition este altă organizaţie care confederează în acest atac asupra Constituţiei. Geo. W. Baine este vicepreşedinte al Asociaţiei. Iar opoziţia faţă de mişcarea de unire a bisericii cu Statul a fost huiduită şi dezaprobată prin scandare de lozincila convenţia de Stat pentru Prohibiţie desfăşurată la San Francisco în 1888; la aceeaşi convenţie s-a adoptat platforma prin care Domnul a fost recunoscut drept Conducătorul suprem, „cu ale cărui legi trebuie să se conformeze toate legile omeneşti.”

Sam Small a fost secretar al convenţiei naţionale pentru Prohibiţie desfăşurate la Indianapolis în 1888, şi, aşa cum a relatat într-o predică de redeşteptare ţinută în Kansas City în ianuarie 1888, iată ce doreşte el să vadă:

„Vreau să văd venind ziua în care biserica va fi arbitrul oricărei legislaţii, la nivel statal, naţional şi municipal; ziua când marile biserici ale ţării vor putea sta împreună în mod armonios, elaborându-şi edictul, iar puterile legislative să îl respecte şi să îl elaboreze sub formă de legi.”

A fost papalitatea mai mult de atât? A pretins ea vreodată mai mult? Ce ar putea fi mai mult?

Sam Jones este un alt prohibiţionist din Third-party. În ultima parte a lunii iulie 1888, el a predicat la Windsor, Canada, unei audienţe compuse în mare parte din americani care s-au deplasat acolo pentru a-l asculta. Iată unul dintre pasajele sale intens instructive, cizelate în mod elegant şi pioase:

„Vreau să vă spun că eu cred că asistăm la ultima dispută politică de felul celor care s-au desfăşurat până acum. Disputa aceasta este între republicani şi democraţi, şi este ultima la care vor participa republicanii în America. Democraţii câştigă teren într-o măsură copleşitoare. În patru ani elementul pentru Prohibiţie va sfărâma forţa compactă a Sudului. Atunci problema se va pune în felul următor: cu Dumnezeu sau fără Dumnezeu, în beţie sau cu seriozitate, cu Sabat sau fără Sabat, în cer sau în iad. Atunci, cu ajutorul partidului democratic vom curăţa terenul, şi vom lăsa pe Dumnezeu să guverneze America de atunci încolo.”

Sub titlul articolului, „The Christian Statesman” a inserat cuvintele „Mişcarea pentru Reformă Naţională.” Aceste cuvinte au fost foarte bine amplasate, întrucât articolul este demn de a fi adăugat la literatura mişcării pentru Reformă Naţională.

Pe drumul spre casă după convenţia de la Indianapolis, un membru al Reformei Naţionale şi un altul al Third-party Prohibition, un vorbitor proeminent, călătoreau împreună într-un vagon de tren. Cel din Reforma Naţională a spus că partida Prohibition nu făcea destulă publicitate principiilor Reformei Naţionale, iar Prohibiţionistul a replicat:

„Suntem tot atât de mult în favoarea acestor principii ca şi voi. Dar încă nu a sosit timpul să le scoatem aşa mult în evidenţă, după cum aţi dori. Ajutaţi-ne să ajungem la putere, şi vă vom da tot ce doriţi.”

Aşadar, partidul The Third-party Prohibition este încă un aliat al Asociaţiei pentru Reformă Naţională.

Dacă se vede că legislaţia aceasta este primul pas spre instaurarea unui despotism religios modelat după principiile papale, şi dacă legislaţia aceasta este susţinută de oameni ca Joseph Cook, Preşedintele Seelye, Episcopul Hungtington, şi ceilalţi amintiţi; de către W.C.T.U., de partidul Third-party Prohibition, - nu este timpul ca cineva să spună ceva în apărarea Constituţiei noastre aşa cum este, şi pentru drepturile oamenilor garantate de către ea?