Efectele unei legi duminicale

Efectele unei legi duminicale

Am arătat din literatura şi logica mişcării pentru lege duminicală, că dacă mişcarea va avea succes, aceasta va fi doar stabilirea unui despotism religios în această ţară. Am arătat prin propriile lor declaraţii că principiile reformatorilor naţionali sunt în esenţă papale, şi că pentru realizarea acestor principii, ei fac în mod deliberat propuneri care trădează spiritul inchiziţiei. Dar noi nu suntem obligaţi să încetăm cu principiile sau logica situaţiei. Avem câteva fapte care arată care este singurul efect al legilor duminicale cerute de aceşti oameni, de felul celor încorporate în proiectul de lege duminicală propus de Blair.

În 1885, Arkansas a avut legi duminicale după cum urmează:

„Secţiunea 1883. Orice persoană  care va fi găsită lucrând în Sabat, adică duminica, sau îşi va constrânge ucenicul sau servitorul să lucreze sau să facă alt serviciu decât datoriile casnice obişnuite de necesitate zilnică, confort sau caritate, pentru aceasta va fi amendat cu câte un dolar pentru fiecare faptă vinovată în mod separat.

„Sec. 1884. Oricărui ucenic sau servitor care a fost constrâns să lucreze duminica i se va considera o vină separată faţă de stăpân.

„Sec. 1885. Prevederile acestui act nu se vor aplica vapoarelor cu aburi  sau altor vase ce navighează în apele Statului, nici acelor fabrici care se cer a fi ţinute în operare continuă.

„Sec. 1886. Persoanele membre în orice societate religioasă care respectă ca Sabat oricare altă zi a săptămânii decât Sabatul creştin, sau duminica, nu vor fi supuse  penalităţilor acestui act (legea duminicală), pentru că respectă o zi din şapte, potrivit cu credinţa şi practica bisericii sau societăţii lor.”

În sesiunea legislativului din Arkansas din 1885, secţiunea 1886 a fost abrogată prin actul din 3 martie. Ţinta celor care au cerut abrogarea acelei secţiuni a fost, după cum spuneau ei, să închidă barurile. Se pretindea că sub acoperirea acestei secţiuni, anumiţi evrei care deţineau baruri în Little Rock, au sfidat cu succes legea cu privire la baruri duminica, şi că nu exista nicio cale pentru asigurarea  corespunzătoare a impunerii legii fără revocarea acestei secţiuni. Legiuitorii au crezut declaraţiile făcute, şi au revocat secţiunea în cauză.

Istoria abrogării, conform cu arhivele Senatului şi Camerei Adunării Generale a statului Arkansas, este după cum urmează:

Legislativul s-a întrunit pe 12 ian, 1885. Pe 24 ianuarie, senatorul Anderson a introdus un proiect de lege - proiectul Senatului numărul 70 - intitulat, „Un proiect pentru prevenirea călcării Sabatului,” care a fost citit atunci pentru prima oară. Pe 26 ianuarie, a fost citit a doua oară, şi transmis comitetului judiciar. Pe 31 ianuarie, a fost trimis înapoi prin d-l Hicks, preşedintele comitetului, cu recomandarea că poate trece. Pe 3 februarie a fost citit a treia oară, fiind supus la vot, şi aprobat cu un vot de douăzeci şi doi la patru. Absenţi sau abţineri au fost şase. A fost trimis apoi Camerei, fiind citit acolo prima dată pe 3 februarie. Regulamentele au fost apoi suspendate; a fost citit a doua oară, şi a fost transmis comitetului judiciar. Au fost prezentate şi câteva amendamente, fiind trimise de asemenea comitetului, împreună cu proiectul. Pe 24 februarie, comitetul a dat următorul raport:

„MR. SPEAKER: Comitetul judiciar, căruia i s-a deferit proiectul din Senat nr. 70, un proiect pentru prevenirea călcării Sabatului, vă roagă să înregistraţi că ei au avut în discuţie proiectul, şi prin aceasta îl înapoiem, cu recomandarea să fie adoptat fără amendament.                THORNBURGH, preşedinte.”

Pe 27 februarie a fost citit a treia oară în Cameră, s-a pus în discuţie adoptarea lui, şi s-a aprobat cu un vot de şaizeci şi trei la douăzeci şi şase. Absenţi sau abţineri, şase. În aceeaşi zi, Camera a dat notificare Senatului că aprobase proiectul Senatului nr. 70. Pe 7 martie 1885, documentul a obţinut aprobarea guvernatorului, Simon P. Hughes.

Ţineţi minte că obiectivul acestei mişcări s-a spus a fi închiderea barurilor în ziua duminicii, iar discuţiile despre proiect atât în Senat cât şi în Cameră, arată că acesta a fost obiectivul, în felul în care l-au înţeles legiuitorii. Dar odată ce actul a fost aprobat şi cuprins sub formă de lege, nu a fost închis niciun bar, nici nu s-a făcut vreo încercare, mai mult decât înainte, pentru a le închide. Niciunul din deţinătorii de baruri nu a fost urmărit penal. Chiar în Little Rock, în timpul sesiunii legislativului din 1887, când legea era în plină forţă, până la restaurarea clauzei de excepţie, barurile şi-au ţinut uşile larg deschise, conducându-şi afacerile fără niciun efort de tăinuire, la fel ca înainte de aprobarea actului. Dar atât cât am putut afla în urma unor cercetări temeinice, din ziua aprobării ei, legea nu a fost folosită pentru un alt scop decât de a pedepsi cetăţenii paşnici ai Statului care respectau ziua a şaptea ca Sabat, exercitându-şi dreptul lor dat de Dumnezeu de a lucra în ziua duminicii.

CAZUL ÎNTÂI

Prez. F. W. Scoles.

Prez. W. Scoles, un lucrător adventist de ziua a şaptea, a plecat din Michigan în Arkansas în iunie 1884, ca să-l ajute pe D.A. Wellman să ţină nişte întâlniri la Springdale, Washington Co. Drept rezultat al acestor întâlniri, un număr destul de mare de persoane au adoptat credinţa acelui colectiv, şi au practicat în consecinţă. În august, 1884, prez. Wellman a murit, iar prez. Scoles a continuat lucrarea în acel loc. În iarna lui 1884-85, prez. J.G.  Wood s-a dus din Appleton City, Mo., să îl ajute pe prez. Scoles la Springdale. A fost organizată o biserică în acel loc în 1885, şi imediat s-a început ridicarea unei case de rugăciune. Pe lângă subscrierea lui la întreprindere, prez. Scoles a fost de acord să o vopsească la terminarea ei. În plus avem spusele prez. Scoles. El spune: „Am vrut să zugrăvesc voluntar ca parte a mea de lucrare, pe lângă subscripţia mea. Am lucrat la biserică în clipele libere, uneori jumătate de zi alteori mai mult, după cum puteam economisi timpul. În ultima duminică din aprilie, 1885, pentru a încheia lucrarea şi să pot fi liber să merg peste vară să lucrez cu cortul, şi pentru că ştiam că în următoarea zi va trebui să merg douăzeci de mile, am trecut pe la biserică, şi am terminat de vopsit un mic petic pe partea de sud a casei, ascunsă vederii de pe orice drum public; aici am lucrat în linişte cam vreo două ore, timp în care am terminat şi m-am dus acasă. Pentru această vină am fost condamnat.”

La termenul din toamnă al Curţii prin rotaţie din Fayetteville, domnul J.A. Armstrong, din Springdale, a fost convocat înaintea Înaltei Curţi cu Juraţi. A fost întrebat dacă ştia de vreo violare a legii duminicale. El a spus că da.

Înalta Curte - „De cine?”

Armstrong. - „ Frisco Railroad circulă trenurile în fiecare duminică.”

Î.C. - „Mai  ştiţi şi de altcineva?”

  1. - „Da; hotelurile din acest loc sunt deschise, şi îşi fac din plin afacerile în ziua duminicii ca şi în celelalte zile.”

Î.C. - „Mai ştiţi şi pe altcineva?”

  1. - „ Da, domnule; farmaciile şi frizeriile toate ţin deschis şi fac afaceri în fiecare duminică.”

Î.C. - „Mai ştiţi şi pe altcineva?”

  1. - „Da, grajdurile de curierat fac mai multe afaceriduminica decât în oricare altă zi a săptămânii.”

După mai multe repetări ale aceleiaşi forme de întrebări şi răspunsuri, majoritatea de acelaşi fel, în legătură cu alte linii de afaceri, a fost atinsă această întrebare:

Î.C. - „Cunoşti vreun adventist de ziua şaptea care lucrează mereu duminica?”
A  - „Da, domnule.”

După ce a obţinut de la martor numele fraţilor săi, au fost inculpate cinci persoane, toţi adventişti de ziua şaptea. Prez. Scoles era unul din cei cinci. Acuzarea suna după cum urmează:--

STATUL ARKANSAS
Vs.              Acuzare
J.W. SCOLES.

„Înalta Curte cu Juraţi din districtul  Washington, în numele şi prin autoritatea Statului Arkansas, acuză pe J.W. Scoles de crima de călcare a Sabatului, comisă după cum urmează; adică numitul J.W. Scoles, în ziua de duminică, 26 aprilie1885, în districtul şi statul amintit mai înainte, a lucrat fără temei legal, în afara datoriilor casnice obişnuite de confort, necesitate, sau caritate zilnică, împotriva păcii şi demnităţii Statului Arkansas.

„J. P. Henderson, avocatul acuzării.

Domnul Scoles a fost condamnat. S-a făcut apel la Curtea Supremă a statului. Pe 30 octombrie, 1886, judecata Curţii prin rotaţie a fost confirmată de Curtea Supremă. Aproape douăzeci de cazuri în esenţă la fel ca în cazul prezb. Scoles, au fost ţinute în diferitele Curţi de Circuit ale statului, în aşteptarea deciziei Curţii Supreme în acest caz. Toate aceste cazuri au ajuns la judecată, şi le redăm astfel:--

CAZUL DOI.
Allen Meeks,  Star of the west, Arkansas.

Domnul Meeks este rezident în Arkansas din 1856, cu excepţia unui singur an. El a deţinut funcţia de Judecător de Pace pentru un anumit număr de ani atât înainte cât şi după război. Când a devenit adventist de ziua a şaptea, a refuzat să mai deţină această funcţie, întrucât datoriile lui erau în conflict cu respectarea Sabatului. D-l Meeks a fost inculpat la termenul din iulie al Curţii prin rotaţie, 1885, pentru călcare de Sabat. A fost arestat în noiembrie, 1885, şi ţinut în arest sub o cauţiune de 500 dolari pentru înfăţişarea lui în ianuarie. Ofensa pentru care a fost pus sub acuzare, a fost de a fi plantat cartofi în ziua de duminică, a treia duminică din martie, 1885. Lucrul făcut de d-l Meeks a fost lângă locuinţa sa proprie, şi nu mai aproape de două mile şi jumătate de orice drum public sau de vreun loc public de închinare. În ziua la care ne referim, d-l LaFever şi soţia lui au mers să-l viziteze pe d-l Meeks acasă  la el, şi l-au găsit pe d-l Meek plantând cartofi. D-l Meeks şi-a lăsat lucrul, petrecând restul zilei de vizită cu d-l LaFever. LaFever l-a raportat după aceea pe d-l Meeks Înaltei Curţi, şi în consecinţă, d-l Meeks a fost pus sub acuzare după cum am declarat. În a patra zi de luni din ianuarie, Meeks s-a înfăţişat înaintea judecătorului Herne. Cazul lui a fost pus deoparte în aşteptarea deciziei Curţii Supreme în cazul Scoles.

CAZUL TREI.
Joe McCoy, Magnet Cove, Arkansas.

D-l McCoy s-a mutat din Louisville, Ky. în Arkansas, în 1873. El a servit ca poliţist şapte ani, şi doi termeni ca Judecător de Pace, în Hot Spring. În 1884, a devenit adventist de ziua a şaptea. În august 1885, la termenul din Hot Spring al Curţii prin rotaţie, a fost acuzat de călcare de Sabat, pe baza dovezii voluntare a unui domn  Thomas Garrett. Vina specială pentru care a fost învinuit, a fost de a fi arat duminica. Martor a fost d-l Weatherford, membru al bisericii metodiste. Lucrul a fost făcut la jumătate de milă de orice drum public, şi foarte departe de orice loc de închinare publică. D-l Weatherford s-a dus la câmp, acolo unde d-l McCoy ara, petrecând câteva ore cu el, plimbându-se în timp ce acesta ara. El a fost citat de Înalta Curte ca martor în acest caz. În septembrie, 1885, d-l McCoy a fost arestat, şi ţinut în arest până la înfăţişare. Când a apărut la termenul de judecată al Curţii, în februarie, cazul său, ca şi al altora, a fost pus deoparte în aşteptarea deciziei Curţii Supreme. D-l McCoy poseda o mică fermă şi o echipă, şi prevăzând, cum se gândea el, că acestea vor fi curând consumate în plata de amenzi şi costuri, din datorie faţă de familia sa şi în armonie cu convingerile conştiinţei în dreptul dreptăţii şi datoriei, nu putea îngădui ca proprietatea să i se distrugă în felul acesta; nici nu-şi permitea să piardă câte o zi întreagă în fiecare săptămână. De aceea a decis să abandoneze ferma, lăsând-o să satisfacă cerinţele legii împotriva lui în acest caz, părăsind acel loc, sperând ca prin aceste mijloace să-şi salveze cel puţin echipa şi bunurile personale. La sfatul prez. Dan T. Jones, şi la cererea lui stăruitoare, d-l McCoy s-a întors în districtul Hot Spring la timpul înfăţişării, în februarie, 1887, recunoscând decizia judecăţii sub acuzare. O parte din costuri a fost înapoiată, şi amenda precum şi o parte din costuri au fost plătite de prez. Jones, iar d-l McCoy a fost eliberat. D-l McCoy a spus prezb. Jones cu lacrimi în ochi, că atunci când era fără odihnă şi rău, nu a fost molestat; dar imediat ce s-a convertit, încercând să trăiască o viaţă religioasă, a fost inculpat şi amendat pentru aceasta.

CAZUL PATRU
L. Shockey, Malvern, Ark.

D-l J.L. Shockey este un adventist de ziua şaptea care s-a mutat din Ohio în 1884, stabilindu-se pe un petic de teren al companiei de căi ferate, la şase mile nord de Malvern, reşedinţa de district a Hot Spring Co., Ark.

Aproape de mijlocul lui aprilie, 1885, d-l Shockey ara pe terenul său în ziua de duminică, la o milă şi trei sferturi depărtare de orice loc de închinare publică, în afara vederii oricărui loc de închinare. A fost observat de D.B. Sims şi C.B. Fitzhugh. A fost raportat Înaltei Curţi de Anthony Wallace, membru al bisericii Baptiste. Sims şi Fitzhugh au fost citaţi ca martori de Înalta Curte. D-l Sims era la vânătoare când l-a văzut pe d-l Shochey lucând în ziua duminicii. Înalta Curte a găsit reclamaţia adevărată. D-l Shockey a fost arestat pe 14 sept. 1885, şi a fost reţinut sub o cauţiune de 110 dolari până la înfăţişarea sa la termenul din februarie pentru Malvern al Curţii prin rotaţie în districtul judiciar şapte. În întâi februarie, 1886, d-l Shockey a apărut înaintea judecătorului J. B. Wood. Între timp, cazul Scoles a apelat la Curtea Supremă, şi la cererea judecătorului, avocatul acuzării a consimţit să lase cazul în aşteptarea deciziei Curţii Supreme.

CAZUL CINCI
James M. Pool.

James M. Pool, adventist de ziua şaptea, a fost acuzat de călcarea Sabatului, la termenul din toamnă pentru Fayetteville al Curţii prin rotaţie, începând cu prima luni din septembrie, 1885.

El a renunţat la dreptul său de a fi cercetat juridic. Singurul martor în cauză a fost J.W. Cooper. Cooper  era membru al bisericii Prezbiteriene şi mărturisea sfinţenia. A venit la Pool acasă duminică dimineaţa, să cumpere tabac, şi la găsit pe Pool săpând în grădină; aşa a mărturisit înaintea curţii, prezidată de judecătorul Pittman. Judecătorul a susţinut acuzarea, pronunţând condamnarea lui Pool, şi amendându-l cu un dolar şi cheltuieli în valoare de 30.90 dolari.

CAZUL ŞASE
James A. Armstrong, Springdale. Ark.

D-l J.A. Armstrong s-a mutat din Warren Co., Ind., la Springdale, Ark., în 1878. În septembrie, 1884, s-a afiliat bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea din Springdale. În noiembrie, 1885, a fost inculpat de Înalta Curte pentru călcarea Sabatului. Pe 13 februarie, 1886, a fost arestat de William Holcomb, delegatul şerifului pentru districtul Waschington, fiind reţinut sub o cauţiune de 250 dolari ca garanţie a înfăţişării sale la termenul din mai al Curţii prin rotaţie. Vina specială pe care s-a bazat acuzarea de călcare a Sabatului, a fost faptul că şi-a scos cartofii de pe terenul său în ziua duminicii. Millard Courtney, a fost martorul acuzării. D-l Armstrong avea un contract pentru construirea şcolii în Springdale. D-l Courtney, a venit cu un prieten la casa d-lui Armstrong în ziua duminicii, pentru a negocia un contract pentru a pune acoperişul de tablă pe clădirea şcolii. De acasă au mers la câmpul unde Armstrong scotea cartofii. Acolo a fost discutată afacerea, fiind încheiat contractul pentru punerea acoperişului de tablă. După aceea acelaşi Courtney  a devenit martorul acuzării împotriva d-lui Armstrong pentru că a lucrat duminica.

În prima zi de luni din mai, d-l Armstrong a apărut înaintea judecătorului Pittmann, judecător la districtul judiciar patru, la Fayetteville; şi renunţând la dreptul său la cercetare juridică, şi-a supus cazul deciziei Curţii. Judecătorul  Pittman a susţinut acuzarea. Au fost plătite amenda şi cheltuieli de 26,50 dolari şi d-l Armstrong a fost eliberat.

CAZUL ŞAPTE
Willam L. Gentry.

D-l Gentry este cetăţean în Arkansas din 1849. El a servit ca Judecător de Pace timp de opt ani, după care a refuzat să mai accepte funcţia. De asemenea a lucrat ca Judecător Asociat la Curtea de Justiţie de district timp de doi ani. Este adventist de ziua a şaptea din 1877, - fiind membru al bisericii Adventiste de Ziua Şaptea din Star of the West, Pike Co., Ark.

La termenul din ianuarie al Curţii prin rotaţie, în 1886, a fost inculpat de Înalta Curte pentru călcare de Sabat, şi anume pentru vina de a fi arat la propria sa fermă, în 2 iulie, 1886. A fost arestat de ajutorul de şerif, fiind reţinut sub o cauţiune de 500 dolari ca garanţie a înfăţişării lui la termenul din iulie al Curţii de Justiţie. În a patra zi de luni din iulie d-l Gentry a apărut înaintea judecătorului Herne, în districtul judiciar nr.8. La cererea sa, cazul a fost amânat, în aşteptarea deciziei Curţii Supreme în cazul Scoles. În luna ianuarie, 1887, cazul său a fost reluat pentru judecată, întrucât Curtea Supremă susţinuse decizia Curţii prin rotaţie în cazul lui Scoles. D-l Gentry a recunoscut judecata, dar nu a avut banii să plătească amenda şi cheltuielile. Judecătorul Herne a ordonat ca acuzatul să fie ţinut în custodie până la plata amenzii şi cheltuielilor. D-l Gentry, având încredere din partea şerifului, a fost lăsat liber în oraş. În ultima zi a şedinţelor Curţii, şeriful l-a atenţionat că dacă nu plăteşte amenda şi costurile, îl va pune la lucru. Legile din Arkansas prevăd că dacă părţile nu pot satisface pretenţiile legii, sunt preluate de şerif, şi vândute la preţul cel mai mare oferit de licitaţie, iar licitarea se face la valoarea salariului ce trebuie plătit pe zi. Aceştia sunt apoi supuşi la lucru sub aceleaşi reguli şi regulamente ca şi cei condamnaţi în penitenciare. D-l Gentry era de şaizeci şi cinci de ani,  şi pentru că nu a vrut să se supună unui asemenea tratament barbar, a plătit doi dolari, toţi banii pe care îi avea, luându-şi angajamentul că va plăti suma rămasă de 26,80 dolari.

CAZUL  OPT
D-l A. Pannell, Star of the West, Ark.

D-l Pannell, adventist de ziua a şaptea, a fost condamnat de Înalta Curte în ianuarie, 1886, pentru călcare de Sabat, vina fiind aceea de a-şi fi arat terenul în ziua duminicii. A fost arestat şi pus să plătească o cauţiune de 250 de dolari până la înfăţişare. La cererea sa, cazul său a fost pus deoparte în aşteptarea deciziei Curţii Supreme în cazul Scoles. La   termenul din ianuarie 1887, cazul acela fiind decis contrar aşteptărilor, el s-a înfăţişat şi a acceptat decizia judecăţii. Amenda şi cheltuielile s-au ridicat la 28,80 dolari; nefiind capabil să plătească, a fost închis în puşcărie patru zile, fiind apoi informat că dacă nu se va face un aranjament satisfăcător, va fi vândut, urmând să lucreze pentru şaptezeci şi cinci de cenţi pe zi până va plăti amenda şi costurile, legea nepermiţând şerifului ca în aceste cazuri să accepte mai puţin decât această sumă. D-l Panell a plătit doi dolari numerar, luându-şi angajamentul pentru ceilalţi 26,80 dolari, şi a fost eliberat.

CAZUL NOUĂ
L. James, Star of the West, Ark.

D-l James, adventist de ziua a şaptea, a fost inculpat de Înalta Curte în ianuarie 1886, pentru călcare de Sabat. Vina sa a fost acea de a fi lucrat tâmplărie în ziua de duminică. Acuzarea a fost fondată pe mărturia d-lui Powers, un slujbaş a bisericii Baptiste. D-l James a lucrat la o casă pentru o văduvă, în apropiere de Hot Springs Railroad. Lucrarea a fost făcută fără a aştepta plată, fiind un act complet caritabil pentru sărmana văduvă, care era membră a bisericii Metodiste. D-l James a lucrat pe ploaie, pentru că văduva era pe cale să fie dată afară din casa în care trăia, şi nu avea loc de adăpost pentru sine şi familia sa. Powers, informatorul, locuia la aproximativ şase sute de yarzi de unde se făcea lucrarea, şi în acea duminică a cărat lemne cam la o distanţă de treizeci şi cinci de metri de unde lucra d-l James, şi a tăiat lemnele sub ochii d-lui  James. D-l James a fost arestat, şi reţinut până la înfăţişarea înaintea Curţii. S-a înfăţişat înaintea judecătorului Wood la termenul Curţii de Justiţie în ianuarie, 1886. Cazul său, ca şi al altora, a fost pus deoparte în aşteptarea deciziei Curţii Supreme în cazul Scoles. În prima zi de luni din februarie, 1887, cazul său a fost reluat în cercetare. El a recunoscut judecata, a fost aplicată o amendă şi cheltuieli de judecată, care au fost plătite de prez. Dan T. Jones, ca reprezentant al fraţilor d-lui  James.

CAZUL ZECE
D-l Allen Meeks , a doua oară.

La termenul din ianuarie din 1886, D-l Meeks a fost condamnat pentru a doua oară. A fost arestat pe 13 iulie printr-o împuternicire pusă de tribunal în mâinile lui William La Fever. Meeks a fost reţinut până la înfăţişarea sa înaintea Curţii la termenul din iulie. Vina sa a fost acea de a fi reparat frâna la căruţă în ziua duminicii. El a fost pârât Înaltei Curţi de Riley Warren. Warren a mers acasă la Meeks în ziua duminicii legată de acuzare, să-l vadă pe d-l Meeks în vederea angajării unui profesor pentru şcoala lor publică, întrucât ambii erau membrii conducerii şcolii din districtul lor. În cursul conversaţiei, d-l Meeks a menţionat incidental că şi-a reparat frâna în acea dimineaţă. Acest fapt a fost raportat Înaltei Curţi de către d-l Warren, şi a urmat inculparea. La termenul din iulie, acesta împreună cu celelalte cazuri menţionate, a fost amânat în aşteptarea deciziei Curţii Supreme în cazul Scoles.

La termenul din ianuarie din 1887, a fost apelat cazul Meeks. El a recunoscut judecata,  amenda şi cheltuielile au fost asumate, au fost plătite de către Meeks, şi el a fost eliberat.

CAZUL  UNSPREZECE
John A. Meeks, Star of the West, Ark.

John A. Meeks, în vârstă de paisprezece ani, fiul lui Edward L. Meeks, a fost inculpat de Înalta Curte cu Juraţi la termenul din ianuarie din 1886, pentru călcare de Sabat. Vina a fost că a împuşcat veveriţe în ziua duminicii. Locul în care a împuşcat veveriţele este un ţinut muntos foarte departe de orice drum public, sau de vreun loc public de închinare. El fost pârât de un domn M. Reeves. Fii d-lui Reeves cărau lemne cu un atelaj în aceeaşi duminică. Ei au dat de fiul lui Meeks în pădure, şi au hăituit veveriţele din copaci pentru ca Meeks să le împuşte. Când sportul s-a terminat, băiatul lui Meeks a împărţit câştigul cu băieţii lui Reeves. Apoi tatăl băieţilor Reeves l-a pârât pe fiul lui Meeks, şi acesta a fost inculpat. Cazul lui a fost amânat în aşteptarea deciziei Curţii Supreme în cazul Scoles. La termenul din ianuarie, 1887, băiatul a recunoscut judecata, a fost amendat cu 5 dolari, plus 3 dolari taxa de district, şi cheltuieli, ajungând în total la suma de 22 de dolari. Amenda a fost plătită şi băiatul a fost eliberat.

CAZUL DOISPREZECE
John Neusch, Magnet Cove, Ark.

D-l Neusch este culegător de fructe. În duminica din 21 iunie, 1885, a fost să culeagă piersici timpurii care erau deja prea coapte, fiind în pericol să se strice. Era la o jumătate de milă de orice drum public, şi la oarecare distanţă de orice loc public de închinare, fiind ascuns vederii. Livada era pe vârful unui munte, şi d-l Neusch nu a fost văzut  de nimeni decât cu excepţia unui frate şi a d-lui Hudspeth. D-l Hudspeth a stat împreună cu d-l  Neusch timp de o oră. El a venit să-l vadă în legătură cu un om tânăr care lucra pentru el, şi care, împreună cu alţii, a fost prins furând piersici din livada d-lui Neusch în duminica anterioară. D-l Hudspeth s-a oferit să-i plătească d-lui Neusch piersicile, numai să nu-l pârască pe tânăr. D-l Neusch a refuzat să primească bani şi a promis să nu spună nimic în legătură cu furtul, cu condiţia să nu se mai repete.

În februarie, 1886, d-l Neusch a fost acuzat pentru această vină de a fi lucrat duminica, după cum am relatat. Fiind avizat că în modul cel mai probabil exista o condamnare împotriva lui, Neusch s-a dus la secretarul districtului să-l întrebe de problemă. Secretarul i-a înmânat un înscris cu privire la arestarea sa. Neusch a dus-o şerifului, şi s-a supus arestului până la înfăţişarea înaintea Curţii. În august, cazul său a fost pus deoparte până la decizia Curţii Supreme în cazul Scoles. Imediat ce decizia aceasta a fost emisă, Neusch a recunoscut judecata, a plătit amenda şi cheltuielile, ajungând la 25 de dolari. D-l Neusch ţinea ziua a şaptea.

CAZUL TREISPREZECE
N. Elmore, Springdale, Ark.

D-l F.N. Elmore a fost inculpat de Curtea de Justiţie la termenul din martie al anului 1886 pentru călcare de Sabat. Acuzaţia adusă a fost violarea legilor duminicale prin muncă în ziua duminicii, pe 1 noiembrie 1885. În aprilie, 1886 a fost arestat de ajutorul de şerif Wm. Holcomb, fiind ţinut sub o cauţiune de 250 de dolari până la înfăţişarea lui la termenul din mai al Curţii de Justiţie. Pe 4 mai, d-l Elmore s-a înfăţişat înaintea judecătorului Pittman, şi renunţând la dreptul său de a fi cercetat, şi-a supus cazul deciziei Curţii. Millard Courtney a fost singurul martor examinat. El a depus mărturie că l-a văzut pe Elmore săpând cartofi în ziua amintită mai sus, pe acareturile d-lui J.A. Armstrong. Lucrul a fost făcut de Elmore în ziua când Courtney s-a dus cu prietenul său la Armstrong ca să obţină contractul pentru acoperişul de pe clădirea şcolii; de aceea a ştiut Courtney că Elmore a lucrat în acea zi. Elmore a fost condamnat. Amenda şi cheltuielile au fost de 28,95 de dolari, ce au fost plătiţi, şi el a fost eliberat. D-l Elmore este un adventist de ziua a şaptea.

CAZUL PAISPREZECE
William H. Fritz, Hindsville, Madison Co., Ark.

D-l Fritz a fost inculpat de către Curtea de Justiţie la termenul din aprilie al circuitului ei, în 1886, pentru călcare de Sabat,  fiind reţinut sub cauţiune de 250 de dolari în vederea înfăţişării lui la termenul din septembrie la Huntsville. D-l Fritz este lemnar şi a fost învinuit pentru că a lucrat în prăvălie în ziua duminicii. Prăvălia era la ţară, la două sute de yarzi de la drumul public. Acuzarea a fost susţinută. Inculpatul a fost amendat cu un dolar şi cheltuieli, ajungând la 28 dolari. D-l Fritz era adventist de ziua a şaptea.

CAZUL CINCISPREZECE
Swearingen

D-l Z. Swearingen este membru al bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. S-a mutat din Michigan în Arkansas în 1879, stabilindu-se la o mică fermă la unsprezece mile sud de Bentonville, capitala districtului Benton. El şi fiul său, Franz, în vârstă de şaptesprezece ani, au fost inculpaţi de Înalta Curte cu Juraţi la termenul din aprilie din 1886, sub acuzaţia de călcare de Sabat, prin „îndeplinirea altei munci decât datoriile casnice obişnuite de confort, necesitate şi caritate zilnică, împotriva păcii şi demnităţii Statului Arkansas, pe data de 14 februarie, 1885,” acea zi fiind duminică.

Ambii au fost arestaţi de F.P. Galbraith, şerif în Benton County, în mai, 1886, fiind ţinuţi în arest sub cauţiune de 250 dolari până la înfăţişarea lor la termenul din toamnă al Curţii. Pe 27 septembrie, inculpaţii s-au înfăţişat în faţa judecătorului Pittman, Districtul Juridic Patru.

John G. Cowen, martor al statului, a depus mărturie că a văzut pe d-l Swearingen şi pe fiul lui cărând grinzi, duminica, pe 14 februarie, 1885, în timp ce se întorcea de la funeraliile d-nei Boggett  Hon. J.W. Walker, avocatul apărării, a explicat juraţilor că inculpaţii sunt oameni ce ţin din conştiinţă ziua a şaptea a săptămânii ca Sabat, în conformitate cu credinţa şi practica bisericii a cărei membri sunt. Avocatul acuzării a precizat juraţilor că şi acesta este unul dintre „cazurile acelor adventişti”. Juraţii au declarat pe inculpaţi vinovaţi, după cum susţineau capetele de acuzare. Întrucât d-l Swearingen, nu avea banii pentru plata amenzii şi cheltuielilor pentru el şi fiul lui, ce se ridicau la 34,20 dolari, au fost trimişi la închisoare până ce banii aveau să fie plătiţi. Au fost puşi în închisoare pe 1 octombrie 1886. Pe 13 octombrie, şeriful s-a mobilizat, punând sechestru pe un cal aparţinând d-lui Swearingen. Calul a fost vândut pentru 26,50 dolari, pe 25 oct., de către şerif, mai rămânând de plată 7,70 dolari; totuşi, Swearingen şi fiul au fost eliberaţi în ziua în care calul s-a vândut. Pe 15 decembrie şeriful a apărut din nou la d-l Swearingen, prezentând o chitanţă de 28,95 de dolari. Din aceasta, suma de 21,25 dolari erau pentru mâncarea primită de d-l Swearingen şi fiul său când au fost în închisoare, iar 7,70 dolari restul de amendă. D-l Swearingen nu a avut banii să plătească. Şeriful i-a sechestrat iapa, hamul, căruţa, şi vaca cu un viţel. Înainte de ziua licitaţiei, fraţii d-lui Swearingen au strâns banii prin donaţii, au plătit chitanţa, şi au făcut ca bunurile să-i fie returnate. Un lucru cu privire la acest caz trebuie notat în mod particular. Martorul pe a cărui mărturie au fost condamnaţi aceşti oameni, a spus că i-a văzut pe aceşti oameni cărând grinzi, duminică, 14 februarie, pe când se întorcea de la funeraliile d-nei Boggett. Iar actul pe care s-a întemeiat condamnarea, a devenit lege pe 3 martie, fiind aprobat de guvernator pe 7 martie. În consecinţă ei au fost condamnaţi pentru lucrul făcut cu şaptesprezece zile înainte să fie aprobată legea pe temeiul căreia au fost condamnaţi.

CAZUL ŞAISPREZECE
Benson.

D-l Benson la acea vreme nu era membru al niciunei biserici, nu avea pretenţii de credinţă religioasă, şi nu ţinea nicio zi. El a avut un contract de vopsit podul de cale ferată ce traversa râul Arkansas la Van Buren, Ark. El a vopsit podul, dând câteva rânduri de vopsea, în toate zilele săptămânii, inclusiv duminica. În mai, 1886, d-l Benson şi unul din oamenii lui au fost arestaţi pe motiv de călcare a Sabatului. Au fost duşi la Fort Smith, şi acuzaţi înaintea unui Judecător de Pace. Justiţia nu i-a supus niciunei forme de cercetare, nici măcar nu i-a întrebat dacă sunt vinovaţi sau nu, doar le-a citit o secţiune din lege, şi le-a spus că le va stabili o amendă cât de mică posibil, ajungând împreună cu cheltuielile la 4,75 dolari de fiecare. Ei au refuzat să plătească amenzile, şi au fost luaţi în custodia şerifului. Şeriful i-a lăsat liberi cu condiţia să se prezinte la oficiul Justiţiei la o anumită oră. D-l Benson a telegrafiat managerului general al căilor ferate cu privire la problemă. Managerul general a telegrafiat avocatului său din acel oraş, pentru a prelua cazurile. D-l Benson şi omul său au apărut în faţa justiţiei pentru audiere în cazurile lor. Aceasta le-a fost garantată cu ceva ezitare. Avocatul, d-l Bryolair, a spus Justiţiei că e o ruşine să arestezi oamenii pentru că au lucrat la pod cu riscul vieţii pentru a-şi întreţine familiile, în timp ce lucrarea publică din oraşul lor se face în principal duminica. O audienţă le-a fost acordată, procesul fiind fixat pe următoarea zi. Nu li s-a fixat nicio cauţiune, ci li s-a permis să plece pe baza propriului angajament. În următoarea zi, s-a constituit un corp de juraţi şi a început procesul. Ajutorul de şerif a fost martorul principal, şi a jurat hotărât că i-a văzut lucrând duminica. Juraţii au exprimat un verdict de genul că ei au căzut „de acord să-şi arate dezacordul”. Aceasta a fost miercuri. Lunea următoare a fost stabilită pentru un nou proces. Nici de această dată nu s-a perceput nimic pentru reţinere. Inculpaţii au apărut la termenul fixat, fiind declaraţi nevinovaţi. Justiţia, după ce le-a ţinut o scurtă pledoarie, a închis cazul.

De atunci d-l Benson a devenit adventist de ziua a şaptea, şi probabil nu ar fi scăpat aşa uşor dacă ar fi fost adventist de ziua şaptea când a fost inculpat.

CAZUL ŞAPTESPREZECE.
James A. Armstrong, a doua oară.

Pe 9 iulie, 1886, d-l Armstrong a fost arestat a doua oară, de A.M. Dritt, şeful poliţiei din Springdale, pentru că a lucrat duminică, 27 iunie, şi a fost dus în faţa primarului S.L. Staples. Când a fost adus înaintea primarului, d-l Armstrong a cerut depoziţia sub jurământ pe baza căreia a fost emisă decizia judecătorească. Primarul a declarat că el însuşi l-a văzut pe d-l Armstrong lucrând în grădina sa în ziua de duminică, şi că d-l A. Vaughn i-a atras atenţia lui Armstrong în timp ce acesta lucra, şi i-a spus: „Vezi să-ţi faci datoria.” Aceasta a făcut ca depoziţia să nu fie necesară. Cazul a fost cercetat înaintea primarului, care a acţionat ca Judecător de Pace. A. J. Vaughn a fost primul martor.

Judecătorul de Pace. – „Ce ştii despre faptul că d-l Armstrong a lucrat în duminica de 27 iunie?”

Vaughn.- „Nu l-am văzut deloc în ziua aceea, doar am auzit că a lucrat.”

  1. I. Gladden a fost următorul martor chemat.

Justiţia - „Ce ştii despre faptul că d-l Armstrong a lucrat  în duminica de 27 iunie?”

Gladden. – „În timp ce eram la gară am văzut pe cineva săpând în grădina d-lui Armstrong, dar nu ştiu precis cine era.”

Millard  Courtney a fost următorul martor chemat.

Justiţia - „Spune-ne ce ştii despre faptul că d-l Armstrong a lucrat în duminica în discuţie.”

Courtney – „În timp ce eram pe platforma gării, am văzut pe cineva săpând în grădina d-lui Armstrong. Nu ştiu exact cine era.”

Fiind un eşec încercarea de a dovedi ceva prin martorii citaţi, cazul a fost „amânat” până ce şeful poliţiei a fost trimis să găsească pe altcineva. El l-a adus pe Gideon Bowman, care a fost chestionat după cum urmează:--

Justiţia: „Ştii ceva despre faptul că d-l Armstrong, a lucrat altceva în afară de datoriile casnice obişnuite de necesitate zilnică, confort, sau caritate în sabatul creştin din 27 iunie?”

Bowman.: „ Ştiu.”

F: „ Spune ce ai văzut.”

B: „Când am venit în oraş, fiind din partea de est, trecând pe lângă casa d-lui Armstrong, l-am văzut săpând în grădină.”

F: „Ai recunoscut această persoană ca fiind d-l Armstrong.?”

B: „Da.”

Aici acuzarea a oprit cazul, şi prez. J.G. Wood a început un interogatoriu contradictoriu în favoarea prizonierului.

Wood: „D-le  Bowman, spui că veneai pe drumul dinspre est când l-ai văzut pe d-l Armstrong la lucru în grădina sa?”

B: „ Da”

W: „Veneai la oraş?”

B: „Da.”

W: „Cam cât ţi-a luat să treci pe lângă casa d-lui Armstrong? Şi cam cât timp l-ai văzut lucrând?”

B: „ Nu pot să spun”

W: „Crezi că a fost două minute, sau mai mult?”

B: „Nu ştiu, nu pot să spun.”

W: „Ar fi fost posibil să fi durat mai mult de un minut?”

B: „Nu ştiu. Asta nu contează. Nu sunt aici ca să fiu scos din fire.”

W: „ D-le Bowman, ne lipsesc faptele în acest caz. Sunteţi sigur că era d-l Armstrong cel pe care l-aţi văzut săpând? Nu se poate să fi fost alt om?”

B: „Nu greşesc. Ştiu că a fost J.A. Armstrong.”

W: „Ce făcea?”

B: „V-am spus că săpa.”

W: „Ce anume săpa? Săpa porumb, sau săpa să-şi scoată câţiva cartofi pentru cină?”

B: „Săpa; şi e destul.”

La acest punct a intervenit Judecătorul de Pace:

„Se pare d-le Wood, că d-voastră încercaţi să faceţi să apară că d-l Armstrong săpa numai câţiva cartofi pentru cină. Dacă este aşa, şi făcea un lucru de confort, necesitate, sau caritate, o poate dovedi.”

W: „Cu tot respectul, d-l Armstrong nu este aici să dovedească negativul. Legea îi permite să lucreze ceea ce este necesar, pentru confort sau caritate; şi până nu este clar dovedit că a violat această lege, ceea ce nu s-a demonstrat nici pe departe, nu este necesar să aducă vreo dovadă. Omul este nevinovat cât timp nu este dovedit vinovat.”

Justiţia: „ Continuăm”

W: „D-le Bowman, spuneai că erai în drum când l-ai văzut pe d-l Armstrong?”

B: „Da.”

W: „Vă amintiţi dacă era vreun gard sau nu între d-voastră şi d-l Armstrong?”

B: „Da, era.”

W: „Cam ce înălţime are gardul?”

B: „Nu ştiu”

W: „Era un gard de scânduri, de cinci scânduri înălţime?”

B: „Nu pot spune.”

W: „Era un al doilea gard între drum şi grădină, dincolo de casă şi lot?”

B: „Cred că era.”

W: „Acest al doilea gard era un gard de scânduri, sau un gard de ţăruşi foarte înalt?”

B: „Nu ştiu, nici nu-mi pasă. Nu are nicio importanţă.”

W: „Atunci înţeleg că nu ştiţi. Ei bine, d-le Bowman, la ce oră din zi l-aţi văzut pe d-l Armstrong în grădină?”

B: „După amiază.”

W: „Cam pe la ce oră în timpul după amiezii, - ora unu, sau două, sau mai târziu?”

B: „Nu are nicio importanţă. Nu sunt aici ca să fiu scos din fire. Dacă vrei să mă mai scoţi din fire, atunci vino afară cu mine în stradă.”

W: „Domnule, nu doresc să scot altceva din tine decât adevărul, şi vreau doar să cunosc faptele în acest caz. A fost pe la unu sau doi după amiază, sau aproape patru ori cinci? Te rugăm să ne spui cam pe la ce oră din zi.”

B: „Era între doisprezece la amiază şi apusul soarelui. Aceasta este suficient.”

Cu aceasta s-a încheiat depunerea de mărturie în acest caz. D-l Armstrong a fost declarat vinovat, şi amendat cu un dolar plus cheltuieli, cu totul fiind 4,65 dolari. Pentru că nu putea plăti amenda, primarul, în calitate de Judecător de Pace, i-a spus că îl va trimite la închisoarea de district, şi îi va lua în considerare un dolar pe zi până va fi plătită amenda şi cheltuielile.

Şeful poliţiei s-a dus imediat la grajdul de curierat să primească o trăsură, şi după nici patru ore de la arestarea sa, d-l Armstrong, sub paza şefului de poliţie, era pe drumul spre închisoarea din Fayetteville. A fost închis împreună cu un alt prizonier, într-o celulă unde nu se găsea decât o mână de paie şi o pătură murdară lată cam de un metru, ca pat pentru amândoi. În următoarea noapte i s-a permis să se întindă în coridor pe pardoseala din cărămidă, cu haina sa de lână de lama în loc de pat, şi Biblia sa ca pernă. Pentru a treia noapte, un prieten din oraş i-a trimis o învelitoare şi o pernă. În a patra noapte, prietenul i-a adus încă o învelitoare, şi astfel s-a făcut destul de confortabil. În a cincia zi pe la amiază a fost eliberat.

Când d-l Armstrong s-a întors în Springdale, primarul l-a anunţat că amenda şi cheltuielile încă nu erau achitate, şi dacă nu vor fi achitate în termen de zece zile, se va organiza o executare silită, şi proprietatea îi va fi vândută. D-l Armstrong a făcut apel la Curtea de Justiţie. Apelul a fost susţinut, şi el a fost eliberat de pedeapsa ulterioară.

CAZUL OPTSPREZECE
L. Munson. Star of the West, Ark.

D-l Munson, un adventist de ziua a şaptea, a fost inculpat de Înalta Curte cu Juraţi la termenul din iulie, 1886 prin rotaţie al ei, pentru că a lucrat în ziua duminicii în martie, 1886. D-l Munson tăia mărăcini la colţul gardului din spatele câmpului său, la un sfert de milă de orice drum public, şi o milă şi jumătate de orice loc de închinare publică. El a fost inculpat pe declaraţia voluntară a lui Jeff. O’Neal, un pastor al Baptiştilor Liberi. A fost arestat pe 3 noiembrie 1886, şi ţinut în arest sub cauţiune de 300 de dolari pentru înfăţişarea sa în ianuarie,1887. El a recunoscut judecata, şi judecătorul Herne a stabilit amenda legală de un dolar, plus trei dolari taxa de district, şi cheltuieli, ajungând la suma de 14,20 dolari. D-l Munson a plătit-o, şi a fost eliberat.

CAZUL NOUĂSPREZECE
James M. Pool, a doua oară.

D-l Pool a fost inculpat a doua oară la termenul de judecată al Curţii din septembrie,1886, şi a fost ţinut în arest sub cauţiune de 250 de dolari în vederea înfăţişării sale în 16 mai, 1887. Actul în baza căruia au fost efectuate aceste acuzări, a fost revocat înainte de data procesului său. Pool a fost judecat sub acuzare, şi amendat cu un dolar şi cheltuieli, ajungând la 28,40 dolari.

CAZUL DOUĂZECI
L. Shockey , a doua oară.

În  august, 1886, d-l P. Hammond, membru a bisericii Baptiste, s-a prezentat înaintea Înaltei Curţi cu Juraţi din districtul  Hot Spring, şi la pârât pe J.L. Shockey pentru că a cărat bârne şi şi-a curăţat terenul duminica, ziua întâi a săptămânii, 11 iulie, 1886. Înalta Curte a înaintat un cap de acuzare. În  14 decembrie, 1886, d-l Shockey a fost arestat şi dus la Malvern, închis până a doua zi, când a plătit taxa uzuală pentru înfăţişarea sa înaintea Curţii, şi a fost eliberat. Lucrul pentru care d-l Shockey a fost acuzat, a fost efectuat la o fermă nouă pe care o punea pe picioare undeva în pădure, la trei sferturi de milă de orice drum public, şi la mai mult de o milă de orice loc public de închinare, nefiind la vederea nimănui. Martorul, d-l Hammond, a trecut pe unde lucra d-l Shockey, şi după ce a parcurs o distanţă, s-a întors, spunând d-lui Shockey că vrea să cumpere de la el un cocoş de rasă Plymouth Rock. Târgul a fost făcut, Hammond fiind de acord să plătească lui Shockey cinzeci de cenţi pentru cocoş.

Shockey a fost inculpat, şi cazul său adus la judecată în februarie, 1887. Acest caz, împreună cu cel menţionat înainte, şi încă altele ce au fost amânate în aşteptarea deciziei în cazul Scoles, a fost reluat, ziua de 11 februarie fiind fixată pentru toate aceste cazuri.

Între timp, prez. Dan T. Jones, preşedintele Conferinţei Missouri a Adventiştilor de Ziua a Şaptea, a avut o întrevedere cu avocatul acuzării, d-l J.P. Henderson, i-a explicat natura tuturor acestor cazuri, şi i-a arătat că adventiştii sunt cetăţeni credincioşi, ce respectă legea în orice privinţă, exceptând problema lucrului în ziua duminicii; că acuzaţii în aceste cazuri sunt toţi oameni săraci, unii dintre ei fiind cu totul incapabili de a plăti vreo amendă şi cheltuielile, şi în consecinţă vor trebui să meargă la închisoare. Apoi l-a întrebat pe d-l Henderson dacă ar binevoi să-i scutească de plata unei părţi din onorariul său, care era de 10 dolari pentru fiecare caz, asigurând că restul avea să fie strâns prin donaţiile Adventiştilor de Ziua a Şaptea din toată ţara, pentru uşurarea fraţilor lor din Arkansas.

D-l Henderson a replicat că dacă natura acestor cazuri este de persecuţie religioasă, el nu se va simţi justificat să ia vreun onorariu. A spus că nu vrea să fie părtaş la o asemenea acţiune, dar ar avea nevoie de ceva timp pentru a investiga cazurile, ca să fie el însuşi convins că lucrul acesta este adevărat. În urma investigării, s-a convins pe deplin că acuzările erau doar de natura unor persecuţii religioase, şi în mod generos a refuzat să primească onorariu în vreunul dintre cazuri.

Când cazurile au fost apelate, inculpaţii au recunoscut judecata, şi amenzile prescrise de lege au fost stabilite. Secretarul de district şi-a redus onorariul aproape la jumătate, şeriful la jumătate din partea sa, iar avocatul acuzării a renunţat la tot, ceea ce a redus totalul cheltuielilor aproape la jumătate. Restul a fost dat din fonduri strânse de Adventiştii de Ziua a Şaptea din toată ţara, pentru uşurarea fraţilor lor din Arkansas.

CAZUL DOUĂZECI ŞI UNU
Alexander Holt, Magnet Cove, Ark.

D-l Holt, adventist de ziua a şaptea, era student medical la Memphis Hospital şi Medical College, Memphis, Tenn. În 1885, lucra la o fermă în partea de nord din Hot Spring Co., Ark. La termenul din februarie, 1886, al Curţii de Justiţie, a fost acuzat de călcare de Sabat. Acuzaţia specifică a fost munca în ziua de duminică, 11 octombrie, 1885.

C. Kaufman a fost informatorul. D-l Holt a lucrat duminica aproape de un drum public, dar nu mai aproape de o milă de vreun loc de închinare publică. Auzind că există o acuzaţie împotriva lui, d-l Holt nu a aşteptat ca şeriful să vină să-l aresteze, ci s-a dus la sediul de district, la distanţă de zece mile, luând un angajat cu el, şi a întrebat pe un ofiţer potrivit dacă e vreo acuzare împotriva sa. Dispoziţia pentru arestarea sa i-a fost citită de către ajutorul de şerif. Hold a garantat că se va prezenta la termenul din august al Curţii de Justiţie şi a fost eliberat.

La termenul din august al Curţii, cazul a fost pus deoparte în aşteptarea deciziei Curţii Supreme în cazul Scoles. În februarie, 1887, cazul lui Holt a fost citat pentru judecată la Malvern. Întrucât Curtea Supremă a decis împotrivă, Holt a recunoscut sentinţa, şi a plătit amenda şi cheltuielile, adică suma de 28 de dolari.

Au fost şi un număr de alte cazuri, dar toate de acelaşi fel, - arestări lipsite de motiv în baza unor informaţii obţinute în mod perfid ca să dea frâu liber urii pe motiv religios.

În ianuarie 1887, a fost introdus un proiect de lege de către senatorul R.H. Crockett, pentru restaurarea clauzei de protecţie faţă de păzitorii zilei a şaptea. Dar doi oameni au votat împotriva proiectului în Senat, şi ambii erau predicatori. Unul dintre ei, membru din Pike County, îi cunoştea pe mulţi dintre cei ce păzeau ziua a şaptea, mulţi dintre ei erau în vremea în arest. Într-o conversaţie privată, el a mărturisit că aceştia erau oameni de caracter şi cetăţeni cu respect faţă de lege. Când s-a trecut la vot prin apel nominal, a cerut să i se dea voie să-şi explice votul, iar următoarea notă explicativă a fost trimisă secretarului:

„DOMNULE PREŞEDINTE: Doresc să-mi explic votul. Crezând ceea ce cred, că Sabatul creştin ar trebui să fie observat ca zi de închinare, a pierde aceasta din vedere înseamnă a împiedica progresul creştinismului. J.P. COPELAND.”

Votul a fost un „Nu” verbal şi emfatic.

Restaurarea acestei clauze protectoare a fost întâmpinată cu multă dârzenie de către liderii religioşi. Editorul ziarului „Arkansas Methodist” a declarat în ziarul său din vremea aceea, că „legile Sabatului” aşa cum erau, fără secţiunea protectoare, „funcţionau destul de bine,” şi erau „aproape de gradul de perfecţiune care ne putem aştepta să fie atins, sub prevederile actualei Constituţii.”

Există câteva puncte în aceste cazuri ce merită un cuvânt de comentariu:

Mai întâi, cu două excepţii, toate arestările şi acuzările s-au făcut asupra unor oameni care respectau ziua a şaptea din săptămână drept Sabat. Iar în cele două excepţii, cei care au fost reţinuţi pentru cercetare au fost eliberaţi fără cauţiune, - doar pe simpla lor declaraţie de garanţie, - şi ambilor li s-a dat drumul; în timp ce în cazul fiecărui adventist de ziua a şaptea, cea mai mică cauţiune acceptată a fost de 110 dolari; majorităţii dintre ei li s-a cerut 250 dolari pentru eliberare, iar unora 500 dolari. Niciun singur caz nu a fost achitat, iar în toate cazurile nu a existat nicio plângere care să arate că ar fi tulburat închinarea sau odihna cuiva. Dar inculpările au fost toate pentru crima de „călcare a Sabatului” prin îndeplinirea unei munci în ziua de duminică. Dacă ar fi fost arestaţi şi dintre ceilalţi oameni pentru muncă duminica, în jur de tot atâţia câţi au fost arestaţi dintre păzitorii zilei a şaptea, şi dacă legea ar fi fost aplicată în dreptul tuturor la fel, atunci nelegiuirea nu ar fi fost atât de evidentă; sau dacă cei ce nu erau păzitori ai zilei a şaptea şi au fost arestaţi, ar fi fost declaraţi vinovaţi, chiar şi atunci situaţia nu ar fi semănat aşa de mult a persecuţie. Dar când în toate rapoartele din aceşti doi ani de existenţă a legii în forma aceasta, nu a fost arestat niciun singur deţinător de bar, nu a fost arestată nicio persoană care nu respecta ziua a şaptea, cu cele două excepţii amintite, atunci nu poate exista o demonstraţie mai clară a faptului că legea a fost utilizată doar ca un mijloc de a da drumul la pica religioasă faţă de o clasă de cetăţeni care nu sunt vinovaţi de altă crimă decât aceea de a mărturisi o religie diferită de religia majorităţii. Nimic nu ar putea fi demonstrat mai clar decât aceasta: singurul efect al revocării acelei clauze de scutire a fost de a da putere unui grup de bigoţi ca să oprime pe cei a căror religie au urât-o. Dacă este nevoie de ceva să facă demonstraţia şi mai clară, se găseşte în metodele de acuzare.

D-l Swearingen a fost declarat vinovat pe mărturia unui martor care a jurat că munca pentru care acesta era condamnat a fost depusă într-o zi care s-a dovedit a fi cu şaptesprezece zile înainte ca legea să fi intrat în vigoare, astfel prin aplicarea ei legea a fost făcută ex post facto(cu acţiune sau forţă retroactivă – n.tr.). Constituţia Statelor Unite interzice facerea de legi ex post facto. Dar dacă o lege care nu este ex post factoîn sine, este făcută aşa prin aplicarea ei, atunci este timpul să se facă ceva pentru luminarea curţilor şi juraţilor asupra subiectului, chiar şi prin amendamentul la Constituţia Statelor Unite care prevede că o lege care nu este ex post factoîn sine, să nu fie făcută aşa prin aplicarea ei. Apoi, pe de altă parte, multe cazuri au fost judecate şi oameni condamnaţi, percepându-li-se amenzi după ce legea a fost revocată, dar pentru munca depusă înainte.

În al doilea rând, în aproape fiecare caz informatorul sau martorul acuzării, sau probabil amândoi, era un om care lucra sau făcea ceva în ziua respectivă, iar uneori chiar împreună cu persoana acuzată; totuşi omul care păzea ziua a şaptea a fost condamnat de fiecare dată, în timp ce omul care nu ţinea ziua a şaptea, dar lucra sau făcea ceva împreună cu omul acuzat, a fost lăsat în pace, iar dovada lui a fost acceptată la Tribunal pentru a condamna pe celălalt. Spre exemplu, Millard Courtney, cel ce a fost martor al acuzării împotriva lui Armstrong şi a lui Elmore, a luat un om cu el şi s-au dus acolo unde cei doi lucrau, şi acolo au făcut un contract pentru acoperirea clădirii unei şcoli; şi totuşi dovada acestui om a dus la condamnarea celor doi pentru călcare de Sabat în acelaşi moment în care el însuşi făcea afaceri cu ei.

În al treilea rând, J.L. Shokey a fost condamnat pentru călcare de Sabat pe baza mărturiei lui Hammond, care s-a dus acolo unde acesta lucra, şi a cumpărat de la el un cocoş Plymouth Rock.

În al patrulea rând, J.L. James, care a lucrat pe ploaie fără bani, pentru ca o sărmană văduvă să aibă un adăpost, a fost condamnat pentru călcare de Sabat pe mărturia unui om care a cărat lemne şi le-a tăiat cam la treizeci de metri de omul condamnat pe baza mărturiei lui.

În al cincilea rând, La Fever şi soţia lui s-au dus duminica în vizită la Allen Meeks acasă. L-au găsit pe Meeks plantând cartofi. Meeks s-a oprit din plantatul cartofilor, şi a petrecut restul zilei stând la taifas cu ei; şi totuşi Meeks a fost condamnat şi amendat pe dovada furnizată de La Fever.

În al şaselea rând, al doilea caz al aceluiaşi Meeks. Riley Warren s-a dus la el acasă duminica, pentru a discuta despre angajarea unui învăţător pentru şcoala publică. În conversaţia lor prietenească, socială, în mod incidental Meeks a menţionat că şi-a reparat frâna la căruţă în dimineaţa aceea; totuşi el a fost condamnat pentru călcare de Sabat pe baza dovezi aceluiaşi Riley Warren. Mai mult, Meeks a fost constrâns în mod virtual să depună mărturie împotriva lui însuşi, - în mod clar o altă violare a Constituţiei atât a Statului cât şi a Statelor Unite.

În al şaptelea rând, băieţii lui d-lui Reeves  cărau lemne duminica. În pădurea din care aduceau lemnele, au întâlnit un alt băiat, John A. Meeks, care vâna veveriţe. S-au unit cu el la vânătoare, gonind veveriţele în jurul pomilor, ca el să le poată împuşca. Apoi veveriţele au fost împărţite între băiatul lui Meeks şi băieţii lui Reeves. După aceea băiatul lui Meeks a fost acuzat, urmărit penal şi condamnat pentru călcare de Sabat pe baza dovezi oferite de tatăl celor doi băiaţi care cărau lemne, şi care l-au ajutat să ucidă veveriţele.

În al optulea rând, James M. Pool, pentru că a săpat în grădina sa în ziua de duminică, a fost condamnat pentru călcare de Sabat, pe baza dovezii date de un membru „sfinţit” al bisericii care s-a dus la Pool acasă în ziua de duminică să cumpere tabac.

Astfel, în întreaga listă a cazurilor, oameni care desfăşurau muncă onestă pe acareturile lor într-un fel în care era imposibil să facă rău vreunui suflet de pe pământ, au fost inculpaţi, urmăriţi penal, şi condamnaţi pe baza dovezi unor oameni care, în privinţa răului implicat în cazuri, erau mai vinovaţi decât aceştia. Dacă persecuţia religioasă ar putea fi demonstrată mai clar decât aici, sperăm să nu vedem niciodată o astfel de demonstraţie.

Încă şi mai mult: Priviţi la metodele de urmărire penală. În cazul din Scoles, J.A. Armstrong a fost chemat în faţa Înaltei Curţi cu Juraţi. După răspunsuri repetate la întrebări legate de munca de duminică, în legătură cu diferite ramuri de afaceri şi circulaţie, i s-a pus întrebarea directă dacă ştia de vreun adventist de ziua a şaptea care lucra duminica. Iar când prin natura situaţiei răspunsul a fost afirmativ, fiecare dintre adventiştii de ziua a şaptea numiţi a fost inculpat, în timp ce niciunul din altă clasă sau firmă nu a fost acuzat. În al doilea caz al lui James A. Armstrong; deşi, când a întrebat despre afidavitul (depoziţia sub jurământ) pe baza căruia Armstrong a fost arestat, primarul a spus că A.J. Vaughn i-a atras  atenţia asupra muncii lui Armstrong, după care i-a zis, „Vezi să îţi faci datoria,” totuşi Vaughn a depus mărturie sub jurământ că nu l-a văzut pe Armstrong deloc în ziua despre care era vorba.

Armstrong a fost arestat la insistenţa primarului, şi a fost judecat în faţa primarului, care a acţionat ca judecător de pace. Aceasta l-a pus pe primar în mod virtual în postura de martor al acuzării şi judecător; iar întrebările pe care le-a pus arată care era exact poziţia lui, şi vederea lui asupra cazului. Întrebarea pe care a pus-o fiecăruia dintre primii doi martori a fost, „Ce ştiţi despre munca depusă de d-l Armstrong în ziua de duminică, 27 iunie?” Întrebarea aceasta presupune tot ce se aşteaptă a fi dovedit prin proces. Iar apoi, când singurul martor ale cărui cuvinte păreau să confirme vederea primarului asupra cazului, a fost supus unui interogatoriu contradictoriu, judecătorul a venit în ajutor cu o dovadă excelentă de înţelepciune legală, spunând că dacă prizonierul era nevinovat, o poate dovedi.

Procedura nedreaptă nu s-a oprit aici. Curtea Supremă a confirmat condamnările fixate de aceste proceduri arbitrare, şi au confirmat-o sub o Constituţie care declară:

„Toţi oamenii au dreptul natural şi irevocabil de a se închina Dumnezeului Atotputernic după cum le dictează propria conştiinţă; niciun om nu poate în mod drept să fie obligat să frecventeze, să înalţe, sau să sprijine un loc de închinare, sau să menţină slujbaşii acestuia împotriva consimţământului său. Nicio autoritate omenească nu poate, în niciun caz sau manieră, să controleze sau să interfereze cu dreptul de conştiinţă; şi nicio preferinţă nu va fi dată prin lege vreunui stabiliment religios, denominaţiune sau mod de închinare, socotindu-l mai presus de altul.

Concluzia din decizie este după cum urmează:

„Argumentul apelantului, se reduce la aceasta: Că deoarece în conştiinţa lui el crede că îi este permis de legea lui Dumnezeu să lucreze duminica, el poate viola în deplină siguranţă statutul care declară că este ilegal să o facă; dar crezul religios al unui om nu poate fi acceptat ca justificare pentru comiterea pe faţă a unui act declarat criminal de legea ţării. Dacă legea operează cu asprime, aşa cum o face uneori, remediul este în mâna legislativului. Nu este de domeniul judiciarului să treacă peste înţelepciunea sau politica legislaţiei. Aceasta ţine de membrii departamentului legislativ; iar singurul apel pentru schimbarea deciziei lor vine din circumscripţia electorală.”

Decizia Curţii Supreme este de aceeaşi natură cu urmăririle penale şi procesele judiciare. Ea dă legislativului toată omnipotenţa Parlamentului Britanic, şi prin aceasta dă la o parte orice nevoie de Constituţie. Decizia luată pe baza acestui principiu nu este o decizie americană. Nicio putere legislativă din ţara aceasta nu este formată pe modelul Parlamentului Britanic în ce priveşte puterea. În ţara aceasta, puterile fiecărui legislativ sunt definite şi limitate de Constituţii. Este prerogativa Curţii Supreme de a defini înţelesul Constituţiei, şi de a decide dacă un act al legislativului este constituţional sau nu. Dacă actul este constituţional, atunci trebuie să rămână în picioare, oricare ar fi rezultatele. Iar Curtea Supremă este corpul prin care constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea unui statut poate fi descoperită. Dar dacă, aşa cum declară această decizie, legislativul este omnipotent, şi ceea ce decide trebuie privit ca lege, atunci Constituţia nu este de niciun folos. „Unul dintre motivele pentru care departamentul judiciar a fost înfiinţat, este protejarea drepturilor constituţionale ale cetăţenilor.”

Atât timp cât există o Constituţie deasupra legislativului, care defineşte şi limitează puterile acestuia, şi protejează drepturile cetăţenilor, veghind asupra lor, atât timp este de domeniul Curţii Supreme să se pronunţe asupra actelor legislativului. Curtea Supremă din Arkansas, de aceea, în acest caz a abdicat în mod clar de la una dintre funcţiile de bază pentru care a fost creată, sau în caz contrar, a subminat Constituţia Statului Arkansas; în fiecare caz, ea a acordat legislativului omnipotenţa Parlamentului Britanic, ceea ce este contrar fiecărui principiu al instituţiilor americane. Statul Arkansas nu este o excepţie în acest caz, fiindcă este procedura uzuală a Curţilor Supreme de a susţine legile duminicale. Acestea nu pot fi susţinute pe baza niciunui principiu american; trebuiau găsite alte mijloace, şi cu rare excepţii, s-a apelat fie la principiile Biserică-şi-Stat ale guvernării Britanice, fie la principiul Britanic al omnipotenţei puterii legislative. Dar principiile americane sunt mult deasupra şi mult în avans faţă de principiile guvernării Britanice, prin faptul că ele recunosc limitarea constituţională în dreptul puterii legislative, şi nu acceptă nicio unire între biserică şi Stat; în consecinţă, legile duminicale nu au fost niciodată, şi nu pot fi niciodată susţinute pe baza unor principii americane.

Că această incriminare a Curţii Supreme din Arkansas nu este făcută pe nedrept, avem dovezile cele mai clare. Cei trei judecători care constituiau atunci Curtea Supremă, erau cu toţii membrii ai Asociaţiei Baroului Statului Arkansas. În mai puţin de trei luni după emiterea acestei decizii, Asociaţia Baroului în unanimitate a înaintat un raport Statului cu privire le „lege şi reforma în cadrul legii,” din care avem în posesie o copie legală. În acest raport, sub titlul „Legile Duminicale,” scrie după cum urmează:

„Statutul nostru, aşa cum este înscris în „Manfield’s Digest,” prevede ca ‚persoanele care sunt membri ai oricărei societăţi religioase ce respectă drept Sabat orice altă zi din săptămână decât Sabatul creştin, sau duminica, nu va fi supus penalităţilor acestui act (legea duminicală), pentru că respectă o zi din şapte, conform cu credinţa şi practica bisericii sau societăţii lor.’ – Mans. Dig., sec. 1886.

Acest statut a fost în vigoare din timpul organizării guvernului de Stat; dar din nefericire a fost revocat prin actul din 3 martie, 1885. – Acte 1885, p.37.

În timp ce evreii, desigur, aderă la litera poruncii originale de a-şi aduce aminte de ziua a şaptea din săptămână, de asemenea pe teritoriul Statului există un mic grup, dar respectabil, de creştini care în mod consistent cred că ziua a şaptea este ziua potrivită de a fi privită în mod sacru; iar în cazul Scoles vs. Stat, Curtea Supremă a fost obligată să confirme o judecată împotriva unui membru al uneia din aceste biserici, pentru că se închină lui Dumnezeu conform cu ceea ce îi dictează conştiinţa, sprijinit, după cum crede el, de argumente teologice bune. Este foarte evident că noul sistem în vigoare, aducând foarte mult a persecuţie religioasă, este o relicvă a Evului Mediu, când se socotea că oamenii pot fi făcuţi ortodocşi printr-un act al parlamentului. Chiar şi în Massachusetts, unde legile Sabatariene au fost aplicate cu o vigoare neobişnuită, există scutiri în favoarea persoanelor care în mod religios respectă o altă zi în locul duminicii. Noi credem că legea aşa cum este înscrisă în Manfield’s Digest, ar trebui restaurată, cu un amendament care să oprească vânzarea de suflete în ziua de duminică, care, probabil, a fost scopul revocării secţiunii de mai sus.”

Constituţia Statului Arkansas spune că „Toţi oamenii au dreptul natural şi irevocabil de a se închina Dumnezeului Atotputernic după cum le dictează propria conştiinţă.” Raportul Asociaţiei Baroului spune că „în cazul Scoles vs. Stat, Curtea Supremă a fost obligată să confirme o judecată împotriva unui membru al uneia din aceste biserici, pentru că se închină lui Dumnezeu conform cu ceea ce îi dictează conştiinţa”.

Membri Curţii Supreme fiind membri ai Asociaţiei Baroului, prin acest raport au mărturisit că au confirmat o judecată împotriva unui om pentru că a făcut ceea ce Constituţia declară în mod explicit că toţi oamenii au dreptul natural şi irevocabil să facă. Prin aceasta, de aceea, este demonstrat că oamenii care alcătuiau Curtea Supremă din Arkansas în 1885,  au ignorat în mod clar primul principiu al legii constituţionale, cât şi prevederile exprese ale Constituţiei pe care au jurat să le susţină.

Încă un aspect, şi terminăm deocamdată. Forma de acuzare în toate cazurile a fost aceeaşi cum este cea tipărită la pagina 110.

Astfel Statul Arkansas a declarat că faptul că un om lucrează liniştit şi paşnic pe propriile lui acareturi în ziua de duminică, săpând cartofi, culegând piersici, arând, etc., este împotriva păcii şi demnităţii Statului Arkansas. Aceasta exilează ocupaţiile cinstite în domeniul crimei, implicarea paşnică în domeniul dezordinii, şi acordă premii trândăviei şi nepăsării. Dacă un Stat sau corp de oameni declară că este împotriva demnităţii unui Stat sau grup de oameni ca un om să-şi urmeze ocupaţia cinstită pe propriile acareturi în vreuna din zile, atunci socotim că va fi cu atât mai bine pentru toţi cei implicaţi, cu cât posedăm mai puţină demnitate de acest fel. Iar dacă astfel de lucruri sunt considerate ofense împotriva păcii unui Stat sau comunitate, acel Stat sau comunitate trebuie să fie compus din oameni extraordinar de iritabili.

Concluzia lucrurilor este – şi întreaga istorie a acestor procedee o dovedeşte, - că de la început la sfârşit aceste persecuţii au fost doar manifestarea acelui spirit intolerant, persecutor care întotdeauna se va face simţit când oricare clasă de partid religios poate controla puterea civilă. Informaţia pe care s-a fondat acuzarea, a fost furnizată în mod perfid, în chiar spiritul Inchiziţiei. Inculparea însăşi este o travestire a formei legale, şi o calomnie la adresa justiţiei. Principiul a fost mai demn de Evul Mediu decât de orice naţiune civilizată sau de timpurile moderne. Iar decizia Curţii Supreme care a confirmat verdictele, exprimată de judecători care s-au declarat iresponsabili în timp de trei luni, este una care, după cum am arătat, este contrară celui dintâi principiu al legii Constituţionale sau al acordurilor Constituţionale. Dar nu este cert că Arkansas a fost mai rău decât ar fi orice alt Stat în circumstanţe asemănătoare. Bigoţii religioşi din Arkansas nu sunt mai răi decât cei ce ar fi în alt Stat; iar dacă Congresul ar da drumul legislaţiei religioase, aprobând legi de felul celor cuprinse în proiectul Blair de lege duminicală, iar apoi principiile acesteia ar fi aplicate cu forţa în toate Statele, istoria din Arkansas din 1885 – 1887 s-ar repeta pe toată întinderea naţiunii.

În niciunul dintre aceste cazuri nu am dat nume cu intenţia de a arunca blamul asupra cuiva, cu excepţia „informatorilor,” ci doar pentru ca persoana care citeşte relatarea să poată verifica faptele, dacă doreşte. Dar în privinţa Curţii Supreme, discutarea deciziei este o criticare severă intenţionată, pentru motivele date. Totuşi, noi nu vrem ca, făcând aceasta, să plasăm judecătorii menţionaţi într-o lumină mai de neinvidiat decât cea în care se află Curţile Supreme din New York, Pennsylvania, şi alte State. Principiile deciziei lor îşi au precedentul în deciziile acestor alte State, şi au fost încorporate într-o opinie dezbinătoare a unui om care acum este Judecător Asociat al Curţii Supreme a Statelor Unite, opinie pe care şi-a exprimat-o pe când era membru al Curţii Supreme de Stat.

Pe 10 aprilie 1858, legislativul din California a adoptat „un act care ia măsuri pentru o mai bună respectare a Sabatului.” Constituţia Statului California declară că „libera exercitare şi bucurie a mărturisirii şi închinării religioase, fără discriminare sau preferinţă, va fi permisă pentru totdeauna în acest Stat.” Un evreu pe nume Newman a fost condamnat pentru vânzare de bunuri în ziua de duminică, în Sacramento. În timp ce a fost întemniţat, cazul lui a fost adus în faţa Curţii Supreme cerând o decizie judecătorească de habeas corpus, pe temeiul ilegalităţii întemniţării lui, deoarece actul era neconstituţional. Majoritatea Curţii Supreme, - Judecătorul Terry şi Judecătorul Burnett, - au susţinut apelul prin decizii separat scrise, a căror justeţe, ambele fiind pe principii constituţionale şi  pe principiul abstract al justiţiei însăşi, nu pot fi niciodată cu succes contrazise. Stephen J. Field, care acum este Judecător Asociat al Curţii Supreme a Statelor Unite, a fost al treilea membru al Curţii Supreme din California. El a expus o opinie în opoziţie, luând aceeaşi poziţie a Curţii Supreme Arkansas, în ce priveşte omnipotenţa legislativului, şi cu sobrietate a menţionat că termenul „Sabat creştin” folosit în act, nu era o discriminare sau preferinţă în favoarea vreunei mărturisiri sau închinări religioase.

Principiile acestei opinii prezentate în opoziţie, ca şi ale deciziei Curţii Supreme din Arkansas, sunt complet greşite, şi ies din principiile colaborării bisericii cu Statul, şi ale supremaţiei parlamentului în cadrul guvernării Britanice, fiind total subversive pentru principiile americane.

Totuşi, repetăm, legile duminicale nu au fost niciodată, şi nici nu pot fi, susţinute pe baza altor principii. Cu alte cuvinte: Nu există nicio temelie în justiţie sau în drept pentru vreo lege duminicală, sau legi pentru Sabat, sau legi pentru ziua Domnului, în cadrul niciunui guvern de pe acest pământ.

RAPORTUL CONGRESULUI – TRANSPORTUL POŞTEI ÎN ZIUA SABATULUI

Ca încheiere potrivită pentru discutarea acestui subiect, inserăm o porţiune din raportul unui comitet al Senatului Statelor Unite cu privire la acelaşi subiect, de acum şaizeci de ani, - din cadrul sesiunii din 1828-29. Argumentele sunt incontestabile; iar principiile declarate sunt chiar acum demne de cea mai adâncă consideraţie din partea oricărui cetăţean:

„Senatul a procedat la considerarea următorului raport şi rezoluţii, prezentate de d-l Johnson, cu care Senatul a căzut de acord:

Comitetul căruia i-au fost înaintate mai multe petiţii în legătură cu subiectul funcţionării poştelor în Sabat, sau prima zi a săptămânii, raportează:

‚Că o anumită oprire este necesară de la profesiile obişnuite ale vieţii, este un principiu recunoscut, aprobat de obiceiurile tuturor naţiunilor, fie creştine fie păgâne. O zi din şapte a fost stabilită ca partea de timp necesară pentru aceasta; iar în conformitate cu dorinţele unei mari majorităţi a cetăţenilor acestei ţări, prima zi din săptămână, în mod obişnuit denumită duminică, a fost pusă deoparte în acest scop. Principiul a primit aprobarea legislativului naţional, într-atât încât să admită suspendarea tuturor afacerilor publice în ziua aceasta, cu excepţia cazurilor de absolută necesitate, sau de mare utilitate publică. Comitetul nu vrea să deranjeze acest principiu. Dacă este păstrat în sfera lui legitimă de acţiune, nu poate rezulta niciun prejudiciu din respectarea lui. Oricum, va trebui păstrat în minte că preocuparea potrivită a guvernului este de a proteja toate persoanele în a se bucura de drepturile lor religioase la fel ca de cele civile, şi nu să decidă pentru cineva dacă să privească o zi mai presus de alta, sau să privească toate zilele la fel de sfinte.

Suntem avertizaţi că există o varietate de sentimente printre cetăţenii buni ai acestei naţiuni, în legătură cu subiectul zilei de Sabat; iar guvernul nostru este desemnat pentru protejarea unora la fel de mult ca şi a altora. Evreii, care în ţara aceasta sunt la fel de liberi ca şi creştinii, şi au dreptul la aceeaşi protecţie din partea legilor, îşi derivă obligaţia lor de a păzi ziua de Sabat din porunca a patra a decalogului lor, şi în conformitate cu porunca, ei acordă respect zilei a şaptea din săptămână, pe care noi o denumim sâmbătă. O denominaţie de creştini dintre noi, pe drept renumită pentru evlavia lor, şi în mod cert cetăţeni la fel de buni ca orice altă clasă, sunt în acord cu evreii în ce priveşte obligaţia morală de a respecta Sabatul, şi păzesc aceeaşi zi. … Guvernarea Iudaică a fost o teocraţie, care impunea ceea ce trebuia respectat în mod religios; şi deşi comitetul ar vrea să spere că nicio parte dintre cetăţenii ţării noastre nu ar introduce de bună voie un sistem de constrângere religioasă în instituţiile noastre civile, exemplul altor naţiuni ar trebui să ne pună în gardă ca să veghem cu atenţie la apariţia primelor semne ale unui astfel de sistem. Comitetul este de părere că Congresul nu se poate amesteca în aceste puncte de vedere religioase diferite. Nu este domeniul legitim al legislativului de a determina care religie este adevărată, sau falsă.

Guvernul nostru este o instituţie civilă, nu religioasă. Constituţia noastră recunoaşte în fiecare persoană dreptul de a-şi alege propria religie, şi de a se bucura de ea în mod liber, fără molestare. Oricare ar fi sentimentele religioase ale cetăţenilor, şi oricât de diferite, ele sunt la fel îndreptăţite la protecţie din partea guvernului, atât timp cât nu invadează drepturile altora. Transportarea poştei în prima zi a săptămânii, se crede, nu interferează cu drepturile de conştiinţă. Cei care cer întreruperea par să fie însufleţiţi de un zel care poate fi lăudabil dacă s-ar limita la sfera lui specifică; dar ei îşi asumă o poziţie care se potriveşte mai bine unei instituţii religioase decât civile. Ei par în multe situaţii să prezinte ca o axiomă, că activitatea regulată este o încălcare a legii lui Dumnezeu. Dacă Congresul adoptă în cadrul capacităţii legislative acest sentiment, aceasta ar stabili principiul că legislativul este un tribunal potrivit pentru a decide care sunt legile lui Dumnezeu. Aceasta ar implica o decizie a legislativului într-o controversă religioasă, şi asupra unui subiect în dreptul căruia cetăţenii buni pot avea în mod onest păreri diferite, fără a deranja pacea societăţii sau a primejdui libertăţile ei. Dacă principiul acesta este introdus, va fi imposibil de spus unde îi vor fi limitele.

În rândul tuturor persecuţiilor religioase cu care este pătată aproape fiecare pagină a istoriei moderne, nicio victimă nu a suferit decât pentru violarea a ceea ce guvernarea susţinea că este legea lui Dumnezeu. Pentru a preveni un şir similar de rele în ţara aceasta, Constituţia a oprit în mod înţelept guvernării noastre puterea de a defini legea divină. Acesta este un drept rezervat fiecărui cetăţean; iar în timp ce fiecare cetăţean respectă drepturile celorlalţi, el însuşi nu poate fi tras la răspundere în faţa niciunui tribunal pentru concluziile sale. Asocierile religioase extensive pentru atingerea unui ţel politic, sunt, în opinia comitetului, întotdeauna abundente. Primul efort de acest fel va duce la stabilirea unui principiu care, în opinia comitetului, va pune fundamentul unor inovaţii periculoase în spiritul Constituţiei, şi în ce priveşte drepturile religioase ale cetăţenilor. Dacă va fi admis, pe drept trebuie să ne fie teamă că măsurile viitoare ale guvernului vor fi puternic marcate, dacă nu chiar controlate, de aceeaşi influenţă. Orice despotism religios începe prin combinare şi influenţă, iar când influenţa aceasta începe să opereze asupra instituţiilor politice ale unei ţări, puterea civilă se aplecă repede sub ea; iar catastrofele produse în alte naţiuni ne furnizează o avertizare teribilă cu privire la consecinţe.

În timp ce poşta este transportată în ziua de sâmbătă, evreii şi sabatarienii se pot abţine de la apelare la serviciile ei, pe baza scrupulelor conştiinţei. În timp ce este transportată în prima zi din săptămână, o altă clasă se poate abţine, din aceleaşi scrupule religioase. Obligaţia guvernului este aceeaşi în dreptul ambelor clase; iar comitetul nu poate descoperi niciun principiu pe baza căruia cerinţele unei clase să fie respectate mai mult decât cerinţele altei clase, decât dacă se admite despre conştiinţele minorităţii că sunt mai puţin sacre decât cele ale majorităţii.

Dacă respectarea unei zile sfinte ajunge să fie încorporată în instituţiile noastre, nu vom interzice deplasarea unei armate, nu vom căuta să oprim un asalt pe timp de război, şi nu vom porunci ofiţerilor forţelor navale să oprească în vânt, în timpul deplasării lor pe ocean? Consecvenţa pare să ceară aceasta. Şi nu este sigur că ne vom opri aici. Odată stabilit principiul că religia, obiceiurile religioase, pot fi întreţesute în actele legislativului nostru, trebuie să îl urmăm până la capăt. Dacă suntem consecvenţi, vom lua măsuri pentru înălţare de edificii pentru închinare înaintea Creatorului, şi pentru sprijinirea predicatorilor creştini, dacă vom crede că astfel de măsuri vor promova interesele creştinătăţii. Este convingerea declarată a comitetului, că singura metodă de evitare a acestor consecinţe, cu toată trena de rele care le însoţesc, este de a adera în mod strict la spiritul Constituţiei, care priveşte guvernarea în general doar ca pe o instituţie civilă, complet destituită de autoritate religioasă. Ceea ce alte naţiuni denumesc toleranţă religioasă, noi numim drepturi religioase. Acestea nu sunt exercitate în virtutea unei indulgenţe acordate de guvernare, ci pentru că sunt drepturi de care guvernarea nu poate priva nicio parte dintre cetăţeni, oricât de puţini ar fi. Puterea despotică poate invada aceste drepturi, dar justiţia continuă să le confirme.

Doar odată să îndeplinească legislativul naţional un act care implică decizia într-o controversă religioasă, şi va fi trecut peste graniţele ei legitime. Precedentul va fi atunci stabilit, fundamentul va fi pus, pentru uzurparea prerogativelor divine în această ţară, uzurpare care a fost biciul pustiirii pentru cea mai mare parte a Lumii Vechi.

Constituţia noastră nu recunoaşte nicio altă putere decât aceea de convingere, pentru implementarea respectării instituţiilor religioase. Mărturisitorii creştinismului să recomande religia lor prin fapte de bunătate, prin blândeţe creştină, prin vieţuire în cumpătare şi sfinţenie. Să îşi îmbine eforturile pentru a învăţa pe cei neştiutori, pentru a ajuta pe orfani şi pe văduve în nevoile lor, să vestească lumii evanghelia Mântuitorului lor, recomandând preceptele ei prin exemplul lor de vieţuire. Guvernul îşi va găsi rostul legitim de a-i proteja. Atunci guvernul nu va putea fi împotriva lor, iar ei nu vor avea nevoie de ajutorul acestuia. Influenţa lor morală va face atunci infinit mai mult pentru avansarea adevăratelor interese ale religiei, decât va face orice măsură pe care ar putea să o ceară Congresului să o elaboreze. Petiţionarii nu se plâng de nicio încălcare a drepturilor lor. Ei se bucură de tot ceea ce creştinii ar trebui să ceară din partea oricărei guvernări – protecţie faţă de orice molestare în cadrul exercitării sentimentelor lor religioase.’

Decidem ca comitetul să fie eliberat de orice luare în atenţie în plus a subiectului.”