Mișcarea pentru legea duminicală din secolul al IV-lea și paralela acesteia în secolul al XIX-lea

Mișcarea pentru legea duminicală din secolul al IV-lea și paralela acesteia în secolul al XIX-lea

Un titlu la fel de potrivit pentru acest capitol ar fi, „Formarea Papalităţii şi Perfecta Asemănare a acestei acţiuni.” În 2Tes. 2:1-4, Pavel a scris:

„Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. … Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze.”

Vorbind conducătorilor bisericii din Efes, Pavel face de cunoscut care este taina, am putea spune originea, papalităţii. Fapte 20:28-30. „se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor.” El vorbea aici conducătorilor bisericii – episcopilor. Dacă voia să spună că printre efeseni se vor ridica anumiţi indivizi dintre episcopi care vor face aceasta, sau că episcopatul va fi pervertit faţă de adevărata lui funcţie, că se va înălţa pe sine până la deplina dezvoltare a papalităţii, nu are importanţă; deoarece cuvintele exprimă realitatea desfăşurată în istoria care a urmat. Episcopatul Romei s-a dezvoltat până când în cele din urmă s-a concretizat în papalitate, care este întruchiparea „tainei fărădelegii.” Cursul acesta, după cum spune Pavel, a început cu faptul că episcopii vorbeau lucruri denaturate, ca să tragă pe ucenici de partea lor (după ei,- traducerea King James). Situaţia aceasta a devenit destul de generală la aproximativ douăzeci de ani după moartea lui Ioan. Mosheim spune:

„Episcopii au sporit numărul ceremoniilor religioase în cadrul închinării creştine, încercând să le ajusteze după slăbiciunile şi prejudecăţile evreilor şi ale păgânilor, în scopul de a facilita convertirea acestora la creştinism.” „Pentru acest scop, ei au transferat numele de mistere, instituţiilor evangheliei, şi au decorat în mod particular sfântul sacrament cu acest titlu solemn. Ei au folosit pentru instituţia aceasta sacră, ca dealtfel şi pentru aceea a botezului, o mulţime de termeni folosiţi în misterele păgâne, şi au mers până acolo încât au adoptat unele dintre ceremoniile care constituiau chiar esenţa acelor renumite mistere. Imitaţia aceasta a început să se producă în provinciile din Răsărit. Dar după domnia lui Hadrian (împărat, 117-138 d.Hr.), primul care a introdus misterele printre latini, practica a fost urmată de creştinii ce locuiau în partea de apus a imperiului. De aceea, o mare parte a slujbelor bisericeşti în acest secol, au dobândit un anume aer de mistere păgâne, asemănându-se cu acestea în mod considerabil în multe detalii.” – Church History, secolul 2, part.2, cap.4, par.2, 5.

Un alt mijloc prin care aceşti episcopi ambiţioşi au tras un mare număr de ucenici de partea lor, dintre păgâni, a fost adoptarea zilei soarelui ca zi de sărbătoare.

„Cea mai veche formă de idolatrie cunoscută omului, cea mai răspândită şi cea mai durabilă, este închinarea la soare.” T.W. Chambers, din Old Testament Student, ianuarie, 1886.

Iar Mosheim spune:

„Înainte de venirea lui Hristos, toate naţiunile din Orient îşi desfăşurau închinarea în faţa divinităţii cu feţele întoarse spre acea parte a cerului de unde soarele îşi trimitea razele în timpul răsăritului. Obiceiul acesta era fondat pe părerea universală că Dumnezeu, despre a cărui esenţă credeau că este lumină, şi despre care credeau că este îngrădit de anumite limite, locuieşte în acea parte a firmamentului din care trimite soarele, imaginea strălucitoare a bunătăţii şi gloriei Lui. Creştinii convertiţi, de fapt au respins eroarea aceasta grosolană (de a presupune că Dumnezeu locuieşte în partea aceea a firmamentului); dar au păstrat obiceiul străvechi şi universal de închinare cu faţa spre răsărit, cu originea în ideea aceea. Obiceiul acesta nu a dispărut nici în zilele noastre, ci încă se regăseşte într-un mare număr de biserici creştine.” Church History, sec. 2, part.2, cap.4, par. 7; Ezechiel 8:16.

Ziua aceasta a fost adoptată alături de Sabatul Domnului, dar după o vreme forma aceasta păgânizată de evlavie a depăşit Sabatul în popularitate, iar cei ce continuau să respecte Sabatul erau priviţi ca şi cum se aflau sub blestem. La începutul secolului al patrulea apostazia aceasta a dobândit o formă atât de impunătoare încât se putea face simţită în afacerile politice ale imperiului. În vremea aceasta episcopii ambiţioşi aflaţi de partea apostaziei au inventat o teorie a guvernării pentru care au luptat cu hotărâre să fie recunoscută, teorie care urma să subordoneze puterea civilă puterii ecleziastice. Neander spune:

„În biserică a apărut o teorie teocratică falsă, avându-şi originea nu în esenţa evangheliei, ci în confuzia făcută între sistemele de guvernare religioase din Vechiul şi Noul Testament, care … a antrenat după ea o opoziţie necreştină a puterii spirituale faţă de cea seculară, şi care cu uşurinţă a dus la formarea unui Stat sacerdotal, prin subordonarea elementului secular faţă de cel spiritual într-un mod fals şi de aparenţă.”- Torrey’s Neander, Boston, 1852, p.132.

Guvernarea lui Israel a fost o teocraţie adevărată. Aceasta a fost în mod real o guvernare a lui Dumnezeu. Arătându-se în rugul aprins, Dumnezeu a împuternicit pe Moise să scoată poporul Său din Egipt. Prin semne şi minuni, prin multe lucrări miraculoase, Dumnezeu Şi-a eliberat poporul din Egipt, i-a condus prin pustie, şi în cele din urmă i-a dus în ţara promisă. Acolo a guvernat peste ei prin judecători până în timpul profetului Samuel, căruia i-a vorbit Dumnezeu de când era copil şi i-a făcut cunoscută voia Lui. În zilele lui Samuel, poporul a cerut să li se dea un împărat. Dorinţa le-a fost îndeplinită şi Dumnezeu a ales pe Saul, pe care Samuel l-a uns drept împărat al lui Israel. Saul nu a făcut voia lui Dumnezeu şi, pentru că a respins cuvântul Domnului, şi Dumnezeu l-a dat la o parte ca împărat, trimiţând pe Samuel să ungă pe David ca împărat peste Israel; iar tronul lui David Dumnezeu l-a întărit pentru totdeauna. Când Solomon a urmat la conducerea împărăţiei în locul tatălui său, David, raportul ne spune: „Solomon a şezut pe scaunul de domnie al Domnului, ca împărat în locul tatălui său, David.” 1Cron. 29:23. Tronul lui David a fost tronul lui Dumnezeu, iar Solomon a şezut pe tronul Domnului ca împărat peste împărăţia pământească a lui Dumnezeu. Succesiunea la tron a descendenţilor lui David a urmat până la Zedechia, care a fost făcut supus al împăratului Babilonului, şi care a jurat în mod solemn înaintea lui Dumnezeu că va manifesta supunere cu loialitate faţă de împăratul Babilonului. Dar Zedechia şi-a călcat jurământul, iar Dumnezeu i-a zis:

„Tu, domn nelegiuit, domn rău al lui Israel, căruia i-a sosit ziua în care se va pune capăt nelegiuirii, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Daţi la o parte cununa, şi luaţi jos coroana; aceasta nu va mai fi la fel; înălţaţi pe cel ce este umil, şi umiliţi pe cel ce este înălţat. O voi răsturna, o voi răsturna, o voi răsturna; şi nu va mai fi, până va veni acela care are dreptul la ea; şi i-o voi da lui.” Ezechiel 21:25-27; 17:1-21. (Trad. King James Version).

Împărăţia a ajuns atunci supusă Babilonului. Când a căzut Babilonul şi a succedat Medo-Persia, a fost răsturnată prima oară. Când Medo-Persia a căzut, fiind succedată de Grecia, a fost răsturnată a doua oară. Când imperiul grec a făcut loc Romei, a fost răsturnată a treia oară. Apoi cuvântul spune, „nu va mai fi, până va veni acela care are dreptul la ea; şi i-o voi da lui.” Cine este cel care are dreptul la ea? „Îi vei pune numele Isus. El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” Luca 1:31-33. Dar în timpul în care a fost printre noi ca „Profetul”, ca om al durerii obişnuit cu suferinţa, El a declarat, în noaptea în care a fost vândut: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.” Astfel, tronul lui Dumnezeu a fost mutat din lumea aceasta, şi „nu va mai fi, până va veni acela care are drept la el,” şi atunci îi va fi dat Lui. Timpul acela este sfârşitul lumii acesteia şi începutul „lumii viitoare.” Din acest motiv atât timp cât va dura lumea aceasta, o adevărată teocraţie nu poate exista din nou. În consecinţă, de la moartea lui Hristos până la sfârşitul acestei lumi, orice teorie ce susţine o teocraţie pământească, este o teorie falsă; orice pretenţie de o astfel de teocraţie este o pretenţie falsă; şi oriunde este propusă şi susţinută o astfel de teorie, fie că este vorba de Roma în secolul patru, sau de orice altă ţară din orice alt secol, de fapt este propus şi susţinut tot ceea ce este papalitatea sau ceea ce a fost dintotdeauna – îl pune pe un om în locul lui Dumnezeu.

Episcopii teocraţi au făcut în aşa fel încât ei înşişi precum şi autoritatea lor au devenit o necesitate pentru Constantin, care, pentru a fi sigur de sprijinul din partea lor, s-a convertit în mod politic la forma de creştinism pe care a declarat-o religia recunoscută a imperiului. Neander spune mai departe:

„Teoria aceasta teocratică era deja teoria predominantă în timpul domniei lui Constantin; iar … episcopii, în mod voluntar, s-au pus în situaţia de a fi dependenţi de el datorită disputelor în care erau angrenaţi, şi datorită hotărârii lor de a face uz de puterea Statului pentru promovarea intereselor lor.” – Idem.

În citatele acestea din Neander este rezumată întreaga istorie a papalităţii. Tot ceea ce s-a dezvoltat în istoria papalităţii, este doar urmarea acestei teorii. Primul pas în logica unei teocraţii făcute de om, este un papă. Al doilea pas este infailibilitatea acestui papă. Iar al treilea pas este Inchiziţia, pentru a da forţă infailibilităţii lui, aşa după cum vom dovedi:

Mai întâi, o adevărată teocraţie fiind o guvernare condusă în mod direct de Dumnezeu, o teocraţie falsă este o guvernare condusă de un om în locul lui Dumnezeu. Dar un om care guvernează în locul lui Dumnezeu este un papă. Un om care guvernează lumea în locul lui Dumnezeu, este exact ceea ce papa a pretins întotdeauna că este.

În al doilea rând, o teocraţie falsă fiind o aşa zisă guvernare a lui Dumnezeu, cel care stă în fruntea ei, se află în poziţia aceea ca reprezentantul lui Dumnezeu. El reprezintă autoritatea divină; iar când vorbeşte sau acţionează în mod oficial, vorbirea sau acţiunea lui sunt privite ca fiind ale lui Dumnezeu. Dar ca să faci dintr-un om în felul acesta reprezentantul lui Dumnezeu, înseamnă doar să îmbraci pasiunile omeneşti cu stăpânire şi autoritate divină. Dar pentru că este uman, este limitat întotdeauna la a acţiona altfel decât Dumnezeu. Şi pentru că este înveşmântat cu o stăpânire iresponsabilă, uneori va acţiona ca diavolul. În consecinţă, pentru a face toate acţiunile lui consistente cu ceea ce pretinde a fi, este constrâns că le acopere cu atribute divine, şi să afirme că tot ceea ce face în funcţia sa oficială este actul lui Dumnezeu. Exact aceasta este logica şi pretenţia de infailibilitate papală. Nu se pretinde că tot ceea ce spune papa este infailibil; doar ceea ce vorbeşte în mod oficial – când vorbeşte de pe scaunul de domnie. Conform acestei teorii, el stă pe tronul lui Dumnezeu în calitate de cap al guvernării lui Dumnezeu în lumea aceasta. El stă pe acest tron ca reprezentant al lui Dumnezeu. Iar când vorbeşte în mod oficial, când vorbeşte de pe tron, vorbeşte ca reprezentant al lui Dumnezeu. De aceea, pentru că stă în locul lui Dumnezeu, pentru că guvernează din locul acela ca reprezentant oficial al lui Dumnezeu, ceea ce vorbeşte de pe tron este cuvântul lui Dumnezeu, şi trebuie să fie infailibil. Aceasta este logica inevitabilă a teoriei teocratice false. Şi dacă se neagă faptul că teoria aceasta este falsă, în mod logic nu există nicio posibilitate de a evita acceptarea sistemului papal. Pretenţiile papalităţii nu sunt absolut deloc extravagante, dacă teoria este corectă.

În al treilea rând, Dumnezeu este guvernator din punct de vedere moral. Guvernarea Lui este o guvernare morală, iar codul ei este legea morală. Guvernarea Lui şi legea Lui au de-a face cu gândurile, cu intenţiile, şi cu tainele inimilor omeneşti. Aşa trebuie să fie guvernarea lui Dumnezeu, iar altceva mai puţin de atât nu poate fi guvernarea lui Dumnezeu. Dacă papa este capul a ceea ce pretinde că ar fi guvernarea lui Dumnezeu, şi domneşte astfel în locul lui Dumnezeu, guvernarea lui trebuie să se extindă în domeniul moralităţii, şi trebuie să ia cunoştinţă de îndemnurile inimii. Dar pentru că este om, cum ar putea descoperi care sunt gândurile inimilor oamenilor, dacă sunt bune sau rele, ca să poată pronunţa judecata în dreptul lor? În urma unor experimente îndelungate şi atente, cu multă ingeniozitate, au fost descoperite mijloace prin care cele mai ascunse gânduri ale inimilor pot fi smulse de la oameni, şi aceste mijloace le-a descoperit Inchiziţia.

Dar Inchiziţia a fost rezultatul logic inevitabil al teoriei teocratice pe care s-a fondat papalitatea. Istoria papalităţii este doar urmarea logică a teoriei teocratice pe care s-a fondat papalitatea: Mai întâi, un papă; apoi infailibilitatea acelui papă; apoi Inchiziţia, pentru a face efectivă autoritatea lui infailibilă. După moartea lui Hristos, acesta este cursul logic al oricărei teorii teocratice aplicate unei guvernări pământeşti.

Aceasta fiind teoria lor, iar hotărârea lor fiind aceea de „a face uz de puterea Statului pentru promovarea intereselor lor,” se pune întrebarea: ce mijloace au folosit pentru a obţine controlul asupra acestei puteri? Răspuns: legile duminicale. Ei au obţinut de la Constantin următoarea lege duminicală:

 

„ÎMPĂRATUL CONSTANTIN CĂTRE HELPIDIUS

 

„În venerabila zi a Soarelui, magistraţii şi populaţia din oraşe să se odihnească, şi toate atelierele să fie închise. Totuşi, la ţară, cei ce se ocupă de cultivarea pământului pot lucra în mod liber şi legitim, deoarece adeseori se întâmplă ca o altă zi să nu fie la fel de prielnică pentru semănături şi pentru plantarea viilor; ca nu cumva datorită neglijării timpului favorabil, recolta pregătită de Cer să se piardă.

Dată în ziua a şaptea din Martie, Crispus şi Constantin fiind consuli, ambii pentru a doua oară.” ( 321 d.Hr.)

 

Aceasta nu a fost prima lege duminicală pe care au obţinut-o; prima nu a rezistat. Dar cu toate că prima nu a rămas, considerentele pentru obţinerea ei au rămas. Sozomen spune că legea era necesară „pentru ca ziua să poată fi devotată cu cât mai puţină tulburare, scopurilor devoţiunii.” Declaraţia aceasta a lui Sozomen se găseşte în istoria lui Neander („Church History,” vol.2, p.298). Motivul dat de Sozomen descoperă secretul legislaţiei; dovedeşte că era în favoarea bisericii, şi pentru a face bisericii pe plac.

Citind edictul de mai sus, se vede că au început destul de moderat. Nu au interzis orice muncă; doar judecătorilor, populaţiei din oraşe şi meseriaşilor li s-a cerut să se odihnească, în timp ce populaţia de la ţară putea lucra în mod liber şi legal. Împăratul a poruncit soldaţilor săi să facă paradă în ziua Soarelui, cerându-le să repete în cor următoarea rugăciune:

„Pe Tine doar Te recunoaştem ca adevărat Dumnezeu; pe Tine Te recunoaştem ca Domnitor; pe Tine Te chemăm să ne vii în ajutor; de la Tine primim victoria; prin Tine învingem pe duşmanii noştri; Ţie îţi suntem îndatoraţi pentru binecuvântările prezente; de la Tine aşteptăm favorurile viitoare; spre Tine ne vom îndrepta rugăciunea. Te rugăm fierbinte, păstrează pe Împăratul nostru Constantin şi pe fiii pioşi ai săi, dându-le sănătate şi prosperitate în toată viaţa lor îndelungată.”

Legea duminicală din anul 321 d.Hr. a rămas în vigoare până în anul 386, când

„Schimbările mai vechi efectuate de Împăratul Constantin au fost impuse într-un mod mult mai riguros, şi, în mod universal, în ziua Soarelui (Duminica) au fost strict interzise tranzacţiile civile de orice fel. Oricine încălca legea aceasta urma să fie considerat vinovat de sacrilegiu.” – Neander, Id. p.300.

Atunci, pentru că populaţiei nu îi era permis să facă niciun fel de muncă, au început să-şi îndrepte atenţia spre sport, şi, drept consecinţă naturală, circurile şi teatrele din tot imperiul erau supra aglomerate în fiecare duminică. Dar scopul legii, încă de la prima elaborată, a fost acela ca ziua să fie folosită în scopul devoţiunii, iar oamenii să meargă la biserică. În consecinţă, pentru ca acest scop să fie atins, trebuia făcut încă un pas, şi a fost făcut. La o convenţie a bisericii ţinută la Cartagina în anul 401, episcopii au adoptat hotărârea de a trimite împăratului o petiţie, prin care îl rugau:

„Ca spectacolele publice să fie mutate din ziua Duminicii Creştine, şi din zilele de sărbătoare, în alte zile din săptămână.” – Id.

Iar motivaţia cu care au sprijinit petiţia a fost:

„Oamenii se adună mai mult la circuri decât la biserică.” – Id., nota 5.

La circuri şi la teatre erau angajaţi mulţi oameni, printre care mulţi membri ai bisericii. Dar, decât să renunţe la slujbele lor, mai degrabă lucrau duminica. Episcopii s-au plâns că aceştia erau obligaţi să lucreze: au denunţat aceasta ca fiind persecuţie, şi au cerut o lege pentru a proteja acele persoane de „persecuţie.” Biserica s-a umplut cu o mulţime de oameni neconvertiţi, care acordau cu mult mai multă atenţie intereselor şi plăcerilor lumeşti decât religiei. Dar pentru că guvernarea era de acum guvernarea lui Dumnezeu, s-a considerat potrivit ca puterea civilă să fie folosită pentru a determina pe toţi oamenii să arate respect faţă de Dumnezeu, fie că aveau sau nu aveau vreun respect faţă de El. Însă cât timp puteau face altceva, muncind duminica, ei alegeau mai degrabă să lucreze decât să meargă la biserică. A fost promulgată o lege prin care s-a interzis orice fel de muncă în ziua de duminică. Atunci s-au îngrămădit la circuri şi la teatre, în loc să meargă la biserică. Însă episcopii nu aceasta au vrut; nu acesta era scopul pentru care s-a interzis orice fel de muncă. S-a interzis orice muncă pentru ca oamenii să poată merge la biserică; în schimb ei s-au îngrămădit la circuri şi la teatre, iar auditoriul episcopilor era destul de redus. Faptul acesta nu era satisfăcător pentru mândria lor; de aceea, pasul următor, şi pasul logic, a fost, după cum cerea petiţia, ca manifestările de la circuri şi teatre să fie transferate în alte zile din săptămână, astfel încât bisericile şi teatrele să nu fie deschise în acelaşi timp. Căci dacă ambele erau deschise, creştinii (?), la fel ca şi ceilalţi, nu puteau merge în ambele locuri în acelaşi timp, şi atunci se duceau la circ şi la teatru în loc să meargă la biserică. Neander spune:

„Datorită pasiunilor predominante din vremea aceea, îndeosebi acelora din marile oraşe de a alerga la diferite spectacole publice, se întâmpla că atunci când aceste spectacole cădeau în zilele consacrate de biserică pentru anumite ceremonii religioase, erau o mare piedică în calea devoţiunii creştinilor, deşi ar fi trebuit să le fie permise, celor al căror creştinism era prea puţin o problemă de viaţă şi de suflet.” – Id.

Cu siguranţă! Un circ sau teatru deschis întotdeauna se va dovedi o mare piedică în calea devoţiunii acelor creştini al căror creştinism este prea puţin o problemă de viaţă şi de suflet. Cu alte cuvinte, un circ sau teatru deschis va fi întotdeauna o mare piedică în calea devoţiunii acelora care nu au destulă religie care să-i reţină de la a merge acolo, dar care vor să folosească mărturisirea religiei doar pentru a-şi menţine popularitatea, şi pentru a-şi promova interesele egoiste. Pe de altă parte, în calea devoţiunii acelora al căror creştinism este cu adevărat o problemă de viaţă şi de suflet, un circ sau teatru deschis nu va constitui nici cea mai mică piedică, măcar că este deschis în acelaşi timp cu biserica, sau tot timpul. Dar oamenii aceia nu aveau destulă religie sau iubire de dreptate, pentru a face ceea ce ei credeau că este drept; de aceea au dorit ca Statul să ia din calea lor orice oportunitate de a face răul, astfel încât toţi să poată fi creştini. Chiar şi satana poate fi făcut în felul acesta, un astfel de creştin; dar totuşi va rămâne satana.

Neander spune din nou:

„Învăţătorii bisericeşti … erau în adevăr forţaţi adesea să se plângă de faptul că în asemenea competiţii, teatrul era cu mult mai bine frecventat decât biserica.” – Id.

În astfel de condiţii, biserica nu a putut rezista competiţiei; ea dorea monopolul. Şi l-a obţinut.

Petiţia înaintată de Convenţia de la Cartagina nu a putut fi satisfăcută imediat, dar în anul 425 legea dorită a fost acordată. Acestei legi i s-a ataşat motivaţia oferită pentru prima lege duminicală dată în istorie; şi anume:

„Pentru ca devoţiunea credincioşilor să nu fie tulburată în niciun fel.” – id. p. 301.

Trebuie păstrat mereu în minte, că singurul fel în care „devoţiunea credincioşilor” a fost „tulburată”, a fost faptul că atunci când circul sau teatrul era deschis în acelaşi timp cu biserica, „credinciosul” voia să meargă la circ sau la teatru în loc de a merge la biserică, şi de aceea „devoţiunea” lor era „deranjată”. Desigur că singurul fel în care „devoţiunea” unor astfel de „credincioşi” putea fi scăpată de orice fel de tulburare, era închiderea circului şi a teatrului în timpul programului bisericii.

În logica acestei strategii teocratice, mai era un pas de făcut. Acesta a urmat astfel: Mai întâi biserica a obţinut ca orice muncă în ziua de duminică să fie interzisă, pentru ca oamenii să se poată ocupa de lucrurile divine. Dar oamenii au mers la circ şi la teatru, nu la biserică. Atunci biserica a obţinut legi prin care s-a închis circul şi teatrul, pentru ca oamenii să se poată ocupa de lucrurile divine. Dar chiar şi atunci oamenii nu au vrut să fie devotaţi, nici nu au vrut să se preocupe de cele divine; fiindcă nu aveau o adevărată religie. De aceea, prin logica situaţiei, următorul pas de făcut a fost acela de a-i obliga să fie devotaţi – de a-i obliga să se preocupe de lucrurile divine. Acesta a fost pasul de făcut în mod logic, şi a fost făcut. Episcopii teocraţi au fost cu toţii în consens cu acea ocazie. Ei au fost echipaţi cu o teorie care îndeplinea cu exactitate cerinţele cauzei; iar marele Părinte al Bisericii Catolice şi sfântul catolic, Augustin, a fost părintele acestei teorii sfinte catolice. El a scris:

„Este într-adevăr mai bine ca oamenii să fie conduşi la slujirea lui Dumnezeu prin învăţare decât de teama de pedeapsă, sau datorită suferinţei. Dar pentru motivul că cele dintâi mijloace sunt mai bune, nu trebuie ca cele din urmă să fie neglijate. … Adesea mulţi pot fi aduşi înapoi la Domnul lor cu ajutorul toiagului suferinţei vremelnice, pentru ca apoi să ajungă la cel mai înalt grad de dezvoltare religioasă.” – Schaff, Church History, vol. 2, sec. 27.

Cu privire la această teorie, Neander remarcă:

„Atunci, a fost propusă şi fondată de către Augustin o teorie care … conţinea germenul întregului sistem al despotismului spiritual, al intoleranţei şi persecuţiei, care s-a concretizat în tribunalele Inchiziţiei.” – Church History, p.217.

Istoria Inchiziţiei este doar istoria punerii în aplicare a acestei teorii ruşinoase a lui Augustin. Dar teoria aceasta este doar o secvenţă logică a teoriei pe baza căreia s-a fondat întreaga serie de legi duminicale.

Apoi, Neander spune:

„În felul acesta biserica a primit ajutor din partea Statului pentru atingerea obiectivelor ei.”

Declaraţia aceasta este corectă. Constantin a făcut multe lucruri în favoarea episcopilor. Le-a acordat bani şi preferinţă politică. În cazuri disputate, a declarat decizia lor decizia finală, drept decizie a lui Isus Hristos. Dar în tot ceea ce a făcut pentru ei, nu le-a dat putere peste cei ce nu aparţineau bisericii, ca să-i oblige să acţioneze ca şi cum ar fi membri, exceptând doar acel unic aspect al legii duminicale. Deciziile lor, pe care el le decreta decizii finale, erau restrânse doar la aceia care în mod voluntar au ales acel tribunal, şi nu afectau pe nimeni altcineva. Înainte de acest timp, dacă unul care se ducea la tribunalul episcopilor nu era satisfăcut de decizia lor, putea apela ulterior la magistratul civil. Edictul acesta a eliminat posibilitatea aceasta de apel, dar nu afecta pe nimeni altcineva decât pe acela care în mod voluntar alesese arbitrajul episcopilor. Dar în cazul legii duminicale, i s-a dat putere bisericii de a constrânge pe cei ce nu aparţineau bisericii, care nu erau sub jurisdicţia bisericii, să asculte de poruncile bisericii. În cazul legii duminicale i s-a dat bisericii controlul asupra puterii civile, ca prin aceasta să îi oblige pe cei ce nu aparţineau bisericii să acţioneze ca şi cum ar aparţine. Istoria vremurilor lui Constantin poate fi cercetată de la început până la sfârşit şi se va vedea că nu a dat bisericii o astfel de putere în nimic altceva decât în acest singur lucru – în cazul legii duminicale. Declaraţia lui Neander este literalmente corectă, şi anume că „în felul acesta biserica a primit ajutor din partea Statului pentru atingerea obiectivelor ei.”

Haideţi să analizăm aici împreună, cu mai multă atenţie, semnificaţia exactă a acestei declaraţii a lui Neander. Mai întâi el a vorbit despre transpunerea în realitate a teoriei teocratice a acestor episcopi, de faptul că ei s-au făcut dependenţi de decizia lui Constantin în cadrul disputelor dintre ei, şi de „hotărârea lor de a face uz de puterea Statului pentru atingerea obiectivelor lor.” Apoi aminteşte prima şi a doua lege duminicală date de Constantin, legea duminicală din 386, Convenţia de la Cartagina, rezoluţia şi petiţia din 401, şi legea din 425 ca răspuns la petiţia aceasta. Apoi, fără pauză, şi cu referire directă la aceste legi duminicale, el spune: „În felul acesta biserica a primit ajutor din partea Statului pentru atingerea obiectivelor ei.” A pornit cu hotărârea de a face aceasta; şi a făcut-o. „În acest fel” a făcut-o. Şi, odată ce a obţinut controlul asupra puterii Statului, s-a folosit de ea pentru atingerea obiectivelor ei. Şi a făcut-o în felul ei despotic, după cum o anunţa teoria inchizitorială a lui Augustin. Primul pas a condus în mod logic şi inevitabil la ultimul; iar liderii teocraţi din cadrul acestei mişcări au avut crudul curaj de a face de la primul pas până la ultimul, după cum se contura în cuvintele lui Augustin, şi după cum s-a ilustrat mai târziu în istoria Inchiziţiei.

În capitolul anterior am redat cu exactitate proiectul Blair de lege duminicală naţională, şi am discutat unele dintre prevederile acesteia. Aşa cum am văzut, scopul ei este, în mod clar declarat, acela de a asigura întregii populaţii odihna în ziua Domnului, şi de a „promova respectarea ei ca zi de închinare;” iar tot ceea ce cuprinde proiectul este construit în aşa fel încât, pe cât posibil, să asigure respectarea Sabatului ca „zi de închinare.” Acesta este scopul proiectului. Care este scopul celor care depun atâtea eforturi pentru ca proiectul să devină lege?

Pe 8 noiembrie 1887, s-a ţinut o convenţie la Elgin, Illinois, „convocată de membrii Asociaţiei Păstorilor şi Bisericilor Congregaţionaliste din Elgin, pentru a discuta subiectul desacralizării pe scară tot mai largă a Sabatul, şi remediul pentru aceasta.” La această convenţie, Dr. W.W. Everts, din Chicago, a spus:

„Ziua aceasta este pusă deoparte pentru închinare divină şi pregătire pentru o altă viaţă. Ea este testul pentru orice credinţă religioasă.”

Faptul acesta dovedeşte în mod clar că scopul celor ce lucrează în vederea legilor duminicale este complet religios, şi că ei se străduiesc să-şi asigure puterea Statului pentru atingerea obiectivelor lor. Sabatul este cu adevărat pus deoparte pentru închinare divină şi pentru pregătire în vederea unei alte vieţi; dar ceremoniile închinării divine, şi pregătirea oamenilor pentru o altă viaţă, sunt încredinţate de Isus Hristos bisericii. Statul nu poate de drept să aibă nimic de-a face cu ceremoniile religioase, şi puterii civile îi este imposibil să pregătească oamenii pentru o altă viaţă. De aceea, pentru că lucrarea aceasta aparţine complet bisericii, şi pentru că biserica vrea să folosească puterea civilă în acest scop, înseamnă că aceşti conducători ai bisericilor din zilele noastre, asemenea celor din secolul patru, sunt hotărâţi să facă uz de puterea Statului pentru atingerea scopurilor lor.

„Este testul pentru orice credinţă religioasă,” spune Dr. Everts. Atunci, ce altceva poate fi impunerea legii duminicale, decât impunerea unui test religios? Dar exact aşa şi este. Apoi, vorbitorul a zis:

„Oamenii care nu ţin Sabatul, nu au credinţă religioasă.”

Foarte bine. Antiteza acestei declaraţii este la fel de adevărată: oamenii care ţin Sabatul, au credinţă religioasă. De aceea, cererea pentru legi care să oblige oamenii să ţină Sabatul, este doar o cerere pentru legi care să oblige oamenii să aibă credinţă religioasă.

Din nou, Dr. Everts a spus:

„Cine nu ţine Sabatul, nu se închină lui Dumnezeu, şi cine nu se închină lui Dumnezeu, este pierdut.”

Adevărat. De aceea, cererea pentru legi care să oblige oamenii să ţină Sabatul, este doar o cerere pentru legi care să oblige oamenii să se închine lui Dumnezeu.

Dr. Everts nu este singurul care susţine acest lucru. Joseph Cook, în Boston Monday lectureship din 1887, a spus:

„Experienţa de secole dovedeşte că în zadar te străduieşti să păstrezi Duminica drept zi de odihnă, dacă nu o păstrezi ca zi de închinare.”

Iar Dr. Wilbur F. Crafts, la convenţia naţională pentru Duminică ţinută la Washington, D.C., în dec. 1888, a spus:

„Dacă scoţi religia din zi, scoţi odihna din ea.”

Declaraţiile acestea venite din partea unor oameni reprezentativi pentru această mişcare, sunt suficiente să arate că mişcarea este complet religioasă. Dar, repetăm, ceremoniile religioase şi promovarea religiei au fost încredinţate de Dumnezeu doar bisericii. De aceea, mişcarea pentru lege duminicală, la fel ca aceea din secolul patru, nu este altceva decât efortul depus de biserică de a face uz de puterea Statului pentru atingerea obiectivelor ei. Mai mult, bisericii şi numai bisericii i-a încredinţat Dumnezeu singura putere prin care religia poate fi promovată. Iar această putere este puterea Duhului Sfânt. Atât timp cât biserica are această putere, nu are nevoie de altă putere, şi nu va cere o altă putere. De aceea, mişcarea aceasta atât de extinsă din partea bisericii pentru a-şi asigura puterea Statului prin care să promoveze religia şi închinarea religioasă, este o dovadă a faptului că biserica şi-a pierdut puterea de a promova închinarea religioasă.

Nu doar scopul acestei mişcări este identic cu acela al mişcării din secolul patru, ci şi argumentele şi metodele folosite pentru a atinge acest scop sunt identice cu cele din secolul patru. Şi atunci s-a susţinut că fără o lege duminicală populaţia nu se va preocupa în mod suficient de lucrurile divine.

La convenţia din Elgin au fost adoptate următoarele rezoluţii:

„Decidem, că recunoaştem Sabatul ca o instituţie a lui Dumnezeu, revelată prin natură şi prin Biblie, obligatorie în mod perpetuu pentru toţi oamenii. De asemenea îl recunoaştem ca o instituţie civilă şi americană, legată prin legături vitale şi istorice de originea şi fondarea Guvernării noastre, produsul formei noastre de guvernare, şi necesar de a fi menţinut în ordine pentru păstrarea şi integritatea sistemului nostru naţional, având din acest motiv pretenţii sacre asupra tuturor cetăţenilor patrioţi americani.”

Haideţi să citim porunca potrivit acestei rezoluţii: Adu-ţi aminte de ziua Sabatului, ca să o păstrezi în mod civil. Ziua a şaptea este Sabatul american, pe care trebuie să îl păzeşti în mod civil, căci în şase zile americanii au făcut cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea s-au odihnit. De aceea au binecuvântat ei ziua de Sabat, şi au civilizat-o.

„Ziua a şaptea este Sabatul Domnului Dumnezeului tău,” aşa spune porunca, şi este doar al lui Dumnezeu. Cuvântul Sabat înseamnă odihnă. Dar odihna aparţine Celui care s-a odihnit. Cine S-a odihnit?  - Dumnezeu. Când? – După lucrarea de creaţiune. „Adu-ţi aminte de ziua de Sabat, ca să o sfinţeşti,” spune porunca. Este complet religioasă. Nu este nimic american sau civil în legătură cu porunca. Este ziua Domnului, şi este sfântă. Dacă nu este păzită sfântă, nu este păzită deloc. Şi fiind Sabatul Domnului – ziua Domnului – trebuie să fie dată Domnului, nu Cezarului. Cu respectarea sau nerespectarea ei, guvernul civil nu are nimic de-a face, în mod drept.

A doua rezoluţie a fost următoarea:

„Decidem, că privim cu ruşine şi durere la faptul că mulţi creştini nu respectă Sabatul, datorită unor obiceiuri răspândite printre ei, cum ar fi cumpărarea ziarelor de duminica, angajarea în afaceri şi călătorii în ziua duminicii şi patronarea acestora, şi de multe ori prin dedarea la plăcere şi îngăduinţă de sine, lăsând deoparte din neglijenţă şi indiferenţă marile datorii şi privilegii care le sunt oferite de ziua Domnului.”

Aceasta este realitatea. Ar trebui să le fie ruşine. Dar ce fac pentru a îndrepta lucrurile? Se decid să predice evanghelia într-un mod mai bun? Să fie mai credincioşi, trezind conştiinţele oamenilor, prezentându-le datoria pe care o au referitor la aceste lucruri? – Oh, nu. Ei decid să facă aşa:

„Decidem, că ne vom da voturile şi sprijinul acelor candidaţi sau oameni politici care se vor angaja să voteze pentru adoptarea şi impunerea unor legi în favoarea Sabatului civil.”

Da, le este ruşine şi sunt mâhniţi deoarece creştinii nu vor să acţioneze ca şi creştinii, din punct de vedere moral şi religios; de aceea vor să-i oblige să acţioneze atât moral cât şi religios, impunându-le prin lege un Sabat civil! Dar dacă oamenii nu vor să asculte de porunca lui Dumnezeu, fără a fi obligaţi de legea civilă să o facă, atunci, în momentul în care ascultă de legea civilă, ascultă de Dumnezeu? Nu de Dumnezeu ascultă. Atunci, în felul acesta, nu pun ei legea civilă în locul legii lui Dumnezeu, şi guvernarea civilă în locul lui Dumnezeu? – Cu siguranţă asta fac. Şi întotdeauna, în mod inevitabil, iată efectul unei încercări de genul acesta: creează completă confuzie între toate relaţiile civile şi religioase, adaugă ipocrizia la vinovăţie, sporind şi mai mult nelegiuirea. Mai există un aspect important chiar aici. Intenţia lor nu este niciodată de a impune prin lege o duminică civilă, ci una complet religioasă. În toate discuţiile din tot timpul convenţiei, nu s-a spus niciun cuvânt despre un Sabat civil, decât în două dintre aceste rezoluţii. În discutarea rezoluţiilor, s-a discutat numai pe bază religioasă. Nu există aşa ceva, ca duminică civilă, şi nimeni nu poate argumenta nici trei minute în favoarea unei duminici civile, fără a o prezenta aşa cum este, adică total religioasă.

Cu ocazia unui miting pentru legea duminicală ţinut la Hamilton Hall, , Oakland, Cal., în ianuarie 1887, Rev. Dr. Briggs, din Napa, Cal., a spus Statului:

„Voi exilaţi instruirea morală pe seama bisericii, şi apoi îi lăsaţi pe toţi să facă ce vor în ziua Duminicii, aşa că nu putem ajunge la ei.”

Aşadar, ei vor ca Statul să înţărcuiască toţi oamenii în ziua duminicii, pentru ca predicatorii să poată ajunge la ei. Lucrul acesta l-au vrut şi cei din secolul patru. Şi în cele din urmă l-au obţinut.

Ei cer ca ziarul de duminică să fie desfiinţat, deoarece, aşa cum a declarat Dr. Everts la convenţia din Elgin:

„Cei din clasa muncitoare sunt în stare să se scoale târziu duminică dimineaţa, să citească ziarele de duminică, lăsând ora de închinare să treacă fără a i se da atenţie.”

Iar Dr. Herrick Johnson, la Illinois Sunday convention ţinută la Farwell Hall, Chicago, în 20, 21, noiembrie, 1888, a spus despre ziarul de duminică:

„Cârciuma nu poate veni la noi acasă; bordelul rău famat nu poate intra în salonul nostru; dar ziarul de duminică este pretutindeni. Se strecoară în casele noastre în ziua duminicii. Aşa de uşor poate fi pus într-un buzunar, dus în salon şi citit.”

Apoi enumeră o listă de subiecte care se găsesc în ziarele de duminică: - „crime, scandal, bârfe, noutăţi şi politică,” – şi spune:

„Ce amestecătură! Ce meniu aşezat în faţa omului înainte de micul dejun şi după micul dejun, ca să-l pregătească pentru auzirea cuvântului lui Dumnezeu! Ziarul acesta îi face de două ori mai greu de atins pe cei care merg la sanctuar, iar pe mulţi îi ţine departe efectiv de casa de închinare. Ei citesc ziarul. Vine timpul să meargă la biserică . Dar ei spun, ‚aici scrie ceva interesant, vreau să citesc aşa că nu mă duc astăzi la biserică.’”

Trenul de duminică trebuie de asemenea oprit, din acelaşi motiv. În discursul la care ne-am referit mai sus, Dr. Johnson, vorbind despre Inter Ocean Sunday news-train, descrie modul în care oamenii se vor îngrămădi la gară să vadă trenul, apoi spune:

„În acalmia Sabatului, fără preocupări politice şi alte afaceri, etc., oameni s-ar duce la biserică dacă nu ar fi atracţia trenului special Inter Ocean.”

La convenţia de la Elgin, Dr. Everts a spus:

„Trenul de duminică este un alt mare rău. Compania nu îşi poate permite să pună un tren în circulaţie decât dacă au un număr mare de pasageri, şi în felul acesta slăbeşte multe biserici. Trenurile feroviare de duminica îşi transportă pasagerii cu viteză spre pierzare. Ce atrocitate, ca marele civilizator, compania de căi ferate, să distrugă Sabatul creştin!”

Iar Rev. M.A. Gault, membru al Asociaţiei pentru Reformă Naţională, în Christian Satesman din 25 sept., 1884, a spus:

„Compania aceasta de căi ferate (Chicago şi Rock Island) de ceva vreme pune în circulaţie trenuri pentru excursii de la Des Moines la Colfax Springs în ziua duminicii, iar predicatorii se plâng că membrii lor se duc în aceste excursii.”

Nu este necesar să adăugăm mai multe declaraţii. Toate sunt de acelaşi fel. Toate arată în mod limpede că scopul real şi secret al mişcării pentru lege duminicală este de a face ca oamenii să meargă la biserică. Trenul de duminică trebuie oprit, pentru că membrii bisericii călătoresc cu el şi nu merg destul la biserică. Ziarul de duminică trebuie desfiinţat, pentru că oamenii îl citesc în loc să meargă la biserică, şi pentru că aceia care îl citesc şi merg la biserică, nu sunt destul de pregătiţi să primească ceea ce li se predică.

Exact în acelaşi fel s-a întâmplat şi în secolul patru, cu circul şi cu teatrul. Oamenii, chiar membrii bisericii, voiau să meargă acolo şi nu la biserică; şi chiar dacă cineva s-ar fi dus în ambele locuri, trebuia să mărturisească despre circul sau teatrul roman că nu era un meniu foarte bun – „Ce amestecătură!” – de pus în faţa cuiva pentru a-l pregăti în vederea ascultării cuvântului lui Dumnezeu. Circul sau teatrul nu îşi putea permite să fie deschis în ziua duminicii decât dacă avea un mare număr de spectatori, şi în felul acesta slăbea multe biserici. Şi pentru că duceau spectatorii cu viteză spre pierzare, trebuiau să fie închise duminica, pentru a păzi de pierzare „un mare număr de biserici.” Este extrem de greu să vezi cum un circ din secolul patru poate duce la pierzare pe cineva care nu îl frecventează; sau cum un tren de duminica din secolul nouăsprezece poate duce la pierzare pe cineva care nu călătoreşte cu el. Iar dacă cineva este dus la pierzare prin aceste mijloace, cine este de vină: trenul de duminică, sau omul care călătoreşte cu el? Iar plângerea Dr. Johnson că ziarele de duminică ar fi mai rele decât cârciuma sau bordelul rău famat, pentru motivul că acestea nu pot fi duse acasă, în timp ce ziarul poate fi pus în buzunar şi dus acasă, este la fel de nejustificată. Cârciuma poate fi dusă acasă, dacă o persoană o pune pur şi simplu în buzunar, iar bordelul rău famat poate fi dus în salon, dacă omul îl pune pur şi simplu sub mantaua lui; iar dacă ziarul de duminică ajunge în casă fiind pus în buzunar, a cui este vina: a ziarului, sau a celui care îl pune în buzunar? Aici este secretul întregului rău, la fel ca în secolul patru: se dă vina pe oricine şi pe orice, chiar şi pe lucrurile neînsufleţite, că ar fi cauza lipsei de religiozitate, a infidelităţii, şi a păcatului care zace în propriile inimi.

Dar aceştia nu se vor mulţumi cu puţin. Dr. Crafts, vorbind în faţa comitetului Senatului Statelor Unite în luna aprilie 1888, în favoarea legii duminicale naţionale, a spus:

„Legea permite dirigintelui de poştă local, dacă alege să o facă (şi unii dintre ei aleg aceasta), să deschidă poşta în vremea bisericii, şi în felul acesta face din oficiul poştal un competitor al bisericilor.”

Aceeaşi problemă a existat şi în secolul patru, între circ sau teatru, şi biserică. Biserica nu a putut face faţă competiţiei. Ea nu putea fi satisfăcută decât dacă deţinea monopolul, şi l-a obţinut, exact aşa cum managerii bisericilor de astăzi încearcă să-l obţină. Mai mult de atât, ei vor acum, aşa cum ceilalţi au vrut atunci, ca guvernul să le asigure bucuria unui monopol perpetuu. La un alt punct în acelaşi discurs, Mr. Crafts s-a referit la legea propusă ca la o lege pentru „protejarea serviciilor bisericii faţă de competiţia oficiului poştal.” Explicând cum se putea aceasta, el a spus:

„O lege care interzice deschiderea oficiului între zece şi douăsprezece, ar împlini această cerinţă, şi ar fi mai bună decât nimic; dar noi vrem mai mult.”

Cât de mult? El continuă:

„O lege care să interzică orice manevrare a obiectelor poştale în ziua de duminică în timpul orelor care vor interfera cu participarea la biserică din partea angajaţilor, ar fi mai bună decât nimic; dar noi vrem mai mult de atât.”

Cât de mult? El continuă:

„Opţiunea locală în decizia de a deschide duminica un oficiu poştal local, o vom primi ca fiind mai bună decât nimic; … dar noi dorim mai mult de atât.”

Ce anume mai mult? Iarăşi continuă:

„O lege care interzice oricărui curier livrarea poştei în ziua de duminică ar fi mai bună decât nimic; dar noi vrem mai mult de atât.”

Apoi, el spune:

„Ceea ce noi cerem este o lege care să prevadă instruirea dirigintelui general al poştei să nu mai încheie contracte care vor include transportul poştei în ziua Sabatului, şi să prevadă ca de acum înainte niciun obiect poştal să nu mai fie colectat sau distribuit în ziua aceasta.”

Dar, în momentul în care vor obţine ajutorul guvernului pentru satisfacerea ambiţiei lor de a deţine monopolul în aşa măsură, vor fi mulţumiţi? – Deloc. Nimic mai puţin decât un monopol complet şi perpetuu nu îi va satisface. Faptul acesta este dovedit de cuvintele Dr. McAllister rostite la Lakeside, Ohio, în iulie 1887, după cum urmează:

„Fie omul ce ar fi – evreu, păzitor de ziua a şaptea din altă denominaţiune, sau dintre cei ce nu cred în Sabatul creştin, - legea să se aplice în dreptul oricui, ca să nu existe desacralizare publică a primei zile din săptămână, Sabatul creştin, ziua de odihnă a naţiunii. Aceştia pot ţine orice altă zi din săptămână ca zi sacră, o pot respecta; dar ziua aceea care este singura zi din şapte pentru toată naţiunea, să nu fie desacralizată în mod public de nimeni, fie angajat al guvernului, fie cetăţean privat, din clasa înaltă sau de jos, bogat sau sărac.”

S-au spus multe despre aviditatea, lăcomia asupritoare a monopolurilor de orice fel, dar dintre toate monopolurile de pe pământ, cel mai şlefuit, cel mai avid, cel mai opresiv, cel mai lipsit de conştiinţă, este monopolul religios.

După ce vor opri orice muncă în ziua de duminică, orice ziar de duminică, şi toate trenurile de duminică, pentru ca oamenii să poată merge la biserică şi să se preocupe de lucrurile divine, să zicem că oamenii nu se vor duce la  biserică, nici nu se vor preocupa de cele divine. Se vor opri aici managerii mişcării politico-religioase? După ce au făcut toate acestea pentru ca populaţia să se poată devota, vor suferi ca intenţiile lor bune să fie zadarnice, sau slujbele lor bune să fie dispreţuite? Nu vor face ei următorul pas logic, pasul care a fost făcut în secolul patru, de a obliga oamenii să participe la serviciile divine? Dacă nu, de ce nu? După ce au făcut toţi paşii în afară de acesta, nu vor face şi acest pas? Îl vor face. Natura umană este aceeaşi acum ca în secolul patru. Politica este aceeaşi acum ca atunci. Iar în ce priveşte bigotismul religios, acesta nu depinde de secole. Nu depinde nici de progres, nici de iluminarea minţii; este mereu acelaşi. Şi când puterea civilă ajunge sub controlul acestuia, crudele rezultate sunt de asemenea mereu aceleaşi.

Probabilitatea aceasta devine şi mai certă datorită faptului că teoria de la baza acestei legislaţii, este de asemenea identică cu teoria elementului politico-religios din secolul patru. O teorie teocratică a guvernării a fost baza legislaţiei religioase din secolul patru, iar acum este la fel. The Woman’s Christian Temperance Union este corpul cel mai influent şi mai activ din cadrul mişcării actuale pentru legea duminicală. Marea majoritate a petiţiilor în favoarea legii duminicale Blair, cu excepţia celei a Cardinalului lor înmulţit cu şapte milioane două sute de mii, au fost furnizate de W.C.T.U., şi, din convenienţă, vom repeta anumite citate deja amintite, subliniind teoria şi scopul avut în vedere de organizaţia aceasta:

„Adevărata teocraţie este încă în viitor, precum şi întronarea lui Hristos în lege şi în legiuitori. De aceea mă rog cu devotament, în calitate de patriot creştin, să se dea femeilor drept de vot, şi mă bucur că National Woman’s Christian Temperance Union a luptat atât de mult pentru cauza aceasta.”

„The Woman’s Christian Temperance Union, la nivel local, statal şi naţional, precum şi mondial, are un singur interes organic, vital, mai fascinant decât toate celelalte, un entuziasm nepieritor, şi anume ca Hristos să fie împăratul acestei lumi – da, chiar aşa, ÎMPĂRATUL ACESTEI LUMI în toate domeniile ei de la cauză la efect, - împărat în curţile ei de judecată, în campusurile ei, în comerţul ei, - împărat al colegiilor şi mânăstirile ei, - împărat al datinilor şi constituţiilor ei … Împărăţia lui Hristos trebuie să intre în domeniul legii pe poarta politicii. … Rugăm Cerul să nu le dea (partidelor vechi) odihnă … până când … vor depune jurământul de supunere faţă de Hristos în politică, şi până când nu vor mărşălui ca o singură mare armată spre alegeri ca să se închine lui Dumnezeu.” – President’s Annual Address in Convention, Nashville, 1887.

Am arătat mai înainte că W.C.T.U. este aliat cu Asociaţia pentru Reformă Naţională, şi că scopul lor este, după cum o declară, pe baza unei teorii teocratice, de a transforma republica aceasta în împărăţia lui Dumnezeu. În Cincinnati National Reform convention, Prof. J.R.W. Sloane, D.D., a spus:

„Orice guvernare pe baza unor legi drepte, este guvernarea lui Dumnezeu. O republică guvernată în felul acesta este a Lui, prin popor, şi este o teocraţie la fel de adevărată şi reală ca aceea a comunităţii lui Israel.”

Prin expresia „guvernată prin legi drepte,” domnul Sloane şi cei din Reforma Naţională înţeleg în mod universal o guvernare de felul celei pe care Reforma Naţională vrea să o instaureze. Conform teoriei lor, guvernarea noastră aşa cum este, nu este o guvernare pe baza unor legi drepte, ci este fondată în întregime pe idei necredincioase şi ateiste. În consecinţă ei vor să fie amendată Constituţia în mod religios, şi formată după ideile lor. Atunci guvernarea va fi pe baza unor legi drepte, şi va fi o teocraţie la fel de adevărată şi reală cum a fost aceea a comunităţii lui Israel.

The Sunday-law Association susţine în mare măsură aceeaşi teorie. În cadrul Elgin Sunday-law convention, Dr. Mandeville, din Chicago, a spus:

„Negustorii din Tir au insistat să vândă mărfuri în apropierea Templului în ziua de Sabat, iar Neemia i-a obligat pe slujitorii legii să-şi facă datoria, oprind acest negoţ. În acelaşi fel noi putem obliga pe oamenii legii să-şi facă datoria.”

Neemia conducea acolo în cadrul adevăratei teocraţii, în cadrul guvernării lui Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu era legea ţării, şi voia lui Dumnezeu era adusă la cunoştinţă prin cuvântul scris şi prin profeţi. De aceea, dacă argumentul Dr. Mandeville are vreo putere, are doar pe baza pretenţiei de fondare a unei teocraţii. Cu ideea aceasta concordă perfect viziunea Dr. Crafts, iar Dr. Crafts este secretar general al Uniunii pentru Legea Duminicală Naţională. El pretinde, după cum exprimă prin propriile cuvinte, că:

„Predicatorii sunt succesorii profeţilor.” – Christian Statesman, 5 iulie, 1888.

Puneţi împreună aceste lucruri. Guvernarea lui Israel a fost o teocraţie; voia lui Dumnezeu era adusă la cunoştinţa conducătorului prin profeţi; conducătorul obliga oamenii legii să împiedice păcătoşii să vândă mărfuri în Sabat. Guvernarea aceasta va fi transformată într-o teocraţie; predicatorii sunt succesorii profeţilor; şi ei vor obliga oamenii legii să împiedice orice vânzare de bunuri şi orice fel de muncă în ziua de duminică. De aici se vede în concluzie că aceşti predicatori intenţionează să deţină supremaţia, să declare în mod oficial voia lui Dumnezeu, şi să oblige pe toţi oamenii să se conformeze acesteia. Deducţia aceasta este certificată de cuvintele Prof. Blanchard, în cadrul convenţiei de la Elgin:

„În această lucrare pe care o realizăm pentru Sabat, noi suntem reprezentanţii lui Dumnezeu.”

Iar cel mai mare peste aceşti reprezentanţi ai lui Dumnezeu, nu poate fi decât un papă din nou. Deoarece în momentul în care predicatorii obţin controlul asupra puterii civile ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu, un papă este inevitabil.

Citatele acestea dovedesc, prin demonstraţie, că întreaga teorie pe care se bazează mişcarea aceasta politico-religioasă, este identică cu mişcarea din secolul patru care a dus la instaurarea papalităţii. Ele arată de asemenea că mijloacele folosite – legea duminicală – prin care vor să obţină controlul asupra puterii civile pentru a pune în aplicare teoria periculoasă, sunt identice cu mijloacele folosite în secolul patru pentru acelaşi scop. Următoarea întrebare este: Vor pune teoria în aplicare aşa cum au făcut în secolul patru şi după aceea? Cu alte cuvinte, când vor obţine puterea pentru a oprima, vor folosi puterea? Un răspuns suficient ar fi simpla întrebare: Dacă nu au intenţia de a folosi puterea, pentru ce fac eforturi atât de mari pentru a o obţine? Dar nu suntem lăsaţi doar cu întrebarea aceasta în loc de răspuns, fiindcă avem unele declaraţii de ale lor. Mai întâi vom aminti cititorului încă odată citatele din Reformatorii Naţionali de la pag.51-56 (în original).Aceste citate se aplică cu o forţă specială chestiunii respectării duminicii; fiindcă ei declară că:

„Respectarea Sabatului (duminica) este un act de recunoaştere a drepturilor suverane ale lui Dumnezeu asupra noastră.”

Deci, când vor obţine legea, aceasta va fi o recunoaştere la nivel naţional a drepturilor suverane ale lui Dumnezeu; iar dacă cineva va refuza să ţină duminica, faptul va fi socotit drept trădare, după cum declară unul dintre predicatorii lor (Rev. W.M. Grier, din Due West, South Carolina) în cadrul convenţiei de la Philadelphia, 1888:

„Orice păcat, ascuns sau public, împotriva lui Dumnezeu, este un păcat împotriva ţării noastre, şi este înaltă trădare faţă de Stat.” – Christian Statesman, 9 august, 1888.

Orice păcat, fie el „ascuns sau public,” fiind „înaltă trădare” faţă de Stat, Statul trebuie să-l pedepsească, chiar dacă este făcut în ascuns. Dar cum va descoperi Statul păcatele ascunse, dacă nu are Inchiziţie? Din nou se confirmă logica teorie teocratice aplicate la nivelul guvernelor pământeşti - că Inchiziţia este inevitabila consecinţă.

Deci, în ce îi priveşte pe Reformatorii Naţionali, este cert că ei sunt gata să folosească puterea pe care fac tot posibilul să şi-o procure.

În cadrul convenţiei de la Elgin, Dr. Mandeville a spus mai departe cu privire la subiectul legilor duminicale:

„Când biserica lui Dumnezeu se va trezi făcându-şi datoria pe de o parte, iar Statul de cealaltă parte, nu vom mai avea necazuri în această privinţă.”

Da, ne putem aminti cum a fost înainte, când biserica şi Statul erau unite. Nobilii Albigenzi din sudul Franţei tulburau în mare măsură biserica. Dar biserica a fost foarte vigilentă. Inocenţiu al III-lea era papă, Philip Augustus era rege al Franţei, iar biserica a trezit Statul, strigând: „Sus, tu regele cel mai creştin! Sus, vino şi ajută-ne în răzbunarea noastră!” Astfel, cu energia papei de o parte, şi cu energia lui Philip de cealaltă parte, soldaţii lui Philip s-au îndreptat spre teritoriile Albigenzilor, pe care i-au şters de pe faţa pământului. Şi, pentru că „biserica şi-a făcut datoria pe de o parte, iar Statul de cealaltă parte,” nu au mai avut necazuri în această privinţă.

În septembrie 1888, un predicator din Selma, Cal., predicând despre subiectul temperanţei şi prohibiţiei în ziua duminicii, a spus:

„Avem legi pentru pedepsirea omului care ne jefuieşte bunurile; dar nu avem nicio lege care să împiedice oamenii să muncească duminica. Este drept ca hoţul să fie pedepsit; dar eu am mai multă simpatie pentru acest om decât pentru cel care lucrează duminica.”

Să ajungă omul acesta să aibă control asupra puterii de a obliga oamenii să ţină duminica, şi va pedepsi pe cel ce munceşte duminica, la fel cum ar pedepsi un hoţ.

La o convenţie a Reformei Naţionale şi a W.C.T.U. ţinută la Lakeside, Ohio, în 1887, s-a pus următoarea întrebare:

„Mişcarea pentru Reformă Naţională nu va conduce la persecuţii împotriva celor ce în anumite puncte cred diferit faţă de majoritate, întocmai aşa cum recunoaşterea religiei creştine de către puterea romană a condus la persecuţii amarnice împotriva adevăraţilor creştini?”

A răspuns Dr. McAllister:

„Este o eroare aici. Recunoaşterea religiei romano catolice de către Stat, a făcut din Stat o putere persecutoare. De ce? – Pentru că religia romano catolică este o religie persecutoare. Dacă adevăratul creştinism este o religie persecutoare, atunci recunoaşterea principiilor noastre de către Stat va face din Stat un persecutor. Dar dacă adevărata religie creştină este o religie a libertăţii, o religie care respectă drepturile tuturor, atunci recunoaşterea acestor principii de către Stat vor face din Stat păzitorul tuturor oamenilor, şi Statul nu va fi persecutor. Adevărata religie niciodată nu persecută.”

Într-adevăr este o eroare aici. Dar nu în întrebare, ci în răspuns. Ceea ce a făcut din Statul roman o putere persecutoare, a spus domnul Doctor, a fost faptul că a recunoscut religia romano catolică, „care este o putere persecutoare.” Dar religia romano catolică nu este singura religie persecutoare din lume. Presbiterianismul a persecutat când Jean Calvin conducea la Geneva. A persecutat când The Covenanters conduceau în Scoţia; a persecutat când a deţinut puterea în Anglia. Congregaţionalismul a persecutat când a deţinut puterea în Noua Anglie. Episcopalianismul a persecutat în Anglia şi în Virginia. Orice religie care s-a aliat cu puterea civilă, sau care a avut control asupra puterii civile, a fost o religie persecutoare. Şi întotdeauna situaţia va fi la fel. Declaraţia sugerată de Dr. McAllister este adevărată, că „adevăratul creştinism niciodată nu persecută;” dar este adevărată doar din motivul că adevăratul creştinism niciodată nu îşi va permite să se alieze în vreun fel cu puterea civilă, sau să primească susţinere din partea ei. Asociaţia pentru Reformă Naţională îşi propune să „impună tuturor, legile moralităţii creştine;” îşi propune să facă în aşa fel încât Guvernul să adopte religia Reformei Naţionale, şi apoi „să îşi întindă mâna împotriva oricărei religii care nu se conformează acesteia;” totodată susţine că puterea civilă are dreptul „de a porunci conştiinţelor oamenilor.” Oricare dintre ideile propuse aici în mod clar de Asociaţie, dacă sunt puse în aplicare, nu pot duce la altceva decât la persecuţie. Dar d-l McAllister afirmă că mişcarea pentru Reformă Naţională, dacă va avea succes, nu va duce la persecuţie, „deoarece adevărata religie niciodată nu persecută.” Argumentul dânsului este în mod practic acesta: Religia Reformei Naţionale este adevărata religie. Adevărata religie niciodată nu persecută. De aceea a obliga oamenii să se conformeze adevăratei religii, - adică religiei care controlează puterea civilă, - nu este persecuţie.

În anul 556 d.Hr. Papa Pelagius a chemat pe Narses să constrângă anumite partide la supunere faţă de porunca papei. Narses a refuzat, pe motivul că aceasta ar fi persecuţie. Papa a răspuns obiecţiei lui Narses cu următorul argument:

„Nu fi alarmat din cauza unor poveşti născocite de cineva, care protestează împotriva persecuţiei şi aduce ocări bisericii că s-ar desfăta în cruzime, când ea pedepseşte răul cu o severitate binefăcătoare, pentru salvarea sufletelor. Doar acela persecută care forţează oamenii să facă răul. Dar a opri oamenii de la rău, sau a pedepsi pe cei ce au făcut răul, nu este persecuţie sau cruzime, ci iubire de oameni.” – Bower’s History of the Popes, Pelagius, A.D. 556.

Comparaţi răspunsul acesta cu răspunsul Dr. McAllister, şi găsiţi vreo diferenţă, în principiu, între ele, dacă puteţi. Nu este nicio diferenţă. Argumentul este identic. În ambele se dă pe faţă spiritul care în esenţă este papal, iar în răspunsul papei Pelagius nu se vede mai tare decât în răspunsul dat de Dr. McAllister.

O altă întrebare, sau mai degrabă declaraţie, a fost aceasta:

„Există o lege în Arkansas  prin care se impune oamenilor păzirea duminicii, iar rezultatul a fost că multe persoane bune nu doar au fost întemniţate, dar şi-au pierdut proprietăţile, unii chiar viaţa.”

Răspuns, dat de Dr. McAllister:

„Este mai bine ca unii puţini la număr să sufere, decât ca întreaga naţiune să îşi piardă Sabatul.”

Acest argument este identic cu  acela prin care fariseii din zilele lui Hristos s-au justificat pentru uciderea Lui. Ei au spus:

„Este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod şi să nu piară tot neamul.” Ioan 11:50.

Apoi raportul spune:

„Din ziua aceea, au hotărât să-l omoare.” Versetul 53.

Argumentul folosit în sprijinul pretenţiei că este drept a folosi puterea aceasta, este identic cu cel folosit de papalitate la începutul persecuţiilor ei. Argumentul folosit pentru a justifica uzul puterii, este identic cu acela cu care s-au justificat ucigaşii lui Isus Hristos pentru împlinirea faptei lor îngrozitoare. Iar dacă cineva gândeşte că oamenii din zilele noastre, care acţionează pe baza unei teorii identice, într-un mod identic, justificându-şi acţiunile prin argumente identice cu argumentele papalităţii şi ale fariseilor ucigaşi, - dacă cineva gândeşte că oamenii aceştia se vor opri în faţa persecuţiei, are mult mai multă încredere în omenescul apostat decât avem noi.

Dar nu suntem lăsaţi numai pe baza deducţiei logice. În 14 dec. 1887, Rev. W.T. McConnell, din Yuongstown, Ohio, a publicat în Christian Nation o scrisoare deschisă adresată editorului revistei American Sentinel, în care spunea:

„Vă aşteptaţi să vină necazuri peste ţară în viitor, dacă principiile acestea vor fi aplicate. Cred că necazurile vor veni peste dumneavoastră, dacă vă menţineţi poziţia actuală. Nebunul încăpăţânat care continuă să stea pe şinele de cale ferată, poate anticipa năpasta când aude huruitul apropierii trenului. Dacă înţelege semnele timpului din fluieratul strident şi din lumina farului locomotivei, îşi poate schimba poziţia şi poate evita pericolul. Dar dacă nu se lasă influenţat de acestea, presimţirile lui cele mai negre cu privire la năpastă se vor împlini când va fi lovit de expres. Aşa că, semenul meu, dacă, din prejudecată sau din duşmănia inimii nerenăscute, aţi decis să vă opuneţi progresului acestei naţiuni spre împlinirea vocaţiei ei de instrument în lucrarea divină de regenerare a societăţii umane, pe bună dreptate vă puteţi aştepta la necazuri. Cu siguranţă vor veni peste dvs.”

Cu siguranţă vor veni. Acesta este spiritul acestei strategii primejdioase, începând de la primul efort depus pentru obţinerea unei legi duminicale, până la ultimul.

Nu este nevoie de mai multe dovezi pentru a arăta că mişcarea aceasta religio - politică pentru legea duminicală din zilele noastre este de aceeaşi natură cu aceea din secolul patru. Teoria este aceeaşi; mijloacele şi argumentele sunt aceleaşi în ambele; iar două lucruri care seamănă aşa de mult în modul în care sunt făcute, vor fi la fel atunci când vor fi făcute. Mişcarea din secolul patru a dat naştere papalităţii; iar mişcarea aceasta din secolul nouăsprezece va da naştere unei copii exact asemănătoare a papalităţii.

Cât de potrivit a fost, aşadar, pentru Cardinalul Gibbons să aprobe proiectul de lege duminicală naţională! Cât de natural, de fapt, să îşi adauge cu bucurie numele la numărul petiţionarilor ce sprijină mişcarea pentru obţinerea legislaţiei în interesul bisericii! El ştie cum au manevrat lucrurile fraţii lui din secolul patru. El ştie care a fost rezultatul mişcării de atunci; şi ştie foarte bine care va fi rezultatul mişcării actuale. El ştie că teoria de la baza acestei mişcări este identică cu teoria pe care s-a bazat mişcarea aceea. El ştie că metodele folosite sunt aceleaşi acum ca şi atunci. El ştie că mijloacele implicate acum pentru a obţine controlul asupra puterii civile, sunt identice cu mijloacele folosite atunci. Şi ştie că rezultatul trebuie să fie acelaşi. El ştie că în momentul în care religia va fi stabilită ca un element esenţial în legislaţia acestui guvern, experienţa a o mie cinci sute de ani plini de evenimente, şi „iscusinţa alături de grija răbdătoare” a cincizeci de generaţii de conducători de state, nu vor fi zadarnice în efortul de a ridica puterea papală la supremaţie peste toţi oamenii aici şi acum, la fel ca atunci şi acolo. Iar, îndeplinind instrucţiunilor papei Leo XIII, ca „toţi catolicii să facă tot ce le stă în putere pentru a determina constituţiile Statelor şi legislaţia să fie modelate după principiile adevăratei biserici,” Cardinalul cu siguranţă se bucură să îşi adauge numele alături de cei mai bine de şase milioane de protestanţi care sunt porniţi să facă acelaşi lucru.

Acestor aşa zişi protestanţi atât de dornici să facă din religie un subiect de legislaţie, faptul acesta li se pare foarte de dorit. De asemenea li se pare foarte de dorit să obţină alianţa papalităţii. Dar după ce vor fi făcut isprava, şi se vor trezi în mijlocul unei turbulenţe continue de ceartă politică şi dispute cu papalitatea, nu doar pentru supremaţie, ci pentru existenţă, - atunci nu vor mai găsi aceste lucruri aşa de dorit cum le apar acum vederii lor, orbite de pofta după o putere nelegitimă.

Iar când se vor vedea obligaţi să plătească mai mult decât au târguit, nu vor putea învinui pe nimeni decât pe ei înşişi. Deoarece, prin faptul că fac din religie un subiect de legislaţie, mărturisesc a fi drept ca religia să fie supusă regulii majorităţii. Iar atunci, dacă biserica romană va constitui majoritatea, şi va constrânge protestanţii să se conformeze formelor şi decretelor catolice, protestanţii nu vor avea motive să se plângă.