Stăpânirile care sunt

Pentru a sprijini ideea că guvernele civile ar avea dreptul de a acţiona în problemele ce aparţin lui Dumnezeu, este citat textul din Scriptură care spune că „stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu.” Pasajul se găseşte în Romani 13:1. Primele nouă versete ale capitolului sunt devotate acestui subiect, arătând că stăpânirile sau autorităţile care există sunt rânduite de Dumnezeu, şi impunând creştinilor, ca şi fiecărui om de fapt, datoria supunerii cu respect faţă de guvernarea civilă. Pasajul în întregime sună după cum urmează:

„Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte, căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu, şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei dar să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. De aceea trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii sunt nişte slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta. Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea. Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii, căci cine iubeşte pe alţii a împlinit Legea. De fapt: „Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nicio mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti” şi orice poruncă mai poate fi se cuprind în porunca aceasta: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”

Este uşor de văzut că pasajul acesta este o expunere a cuvintelor lui Hristos: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului.” În porunca Mântuitorului de a da Cezarului ceea ce este al Cezarului se cuprinde o clară recunoaştere a legitimităţii guvernării civile şi a faptului că guvernarea civilă are pretenţii pe care suntem datori să le recunoaştem, şi că există lucruri pe care datoria ni le cere să le acordăm guvernării civile. Acest pasaj din Romani 13 declară acelaşi lucru prin alte cuvinte: „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte, căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu.”

Cuvintele Mântuitorului au fost rostite cu ocazia unei întrebări referitoare la tribut. „Se cade să plătim bir Cezarului, sau nu?” Romani 13:6 se referă la acelaşi lucru, afirmând: „Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii sunt nişte slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta.” Răspunzând întrebării puse de farisei cu privire la tribut, Hristos a spus: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului.” Romani 13:7, atingând acelaşi gând, spune: „Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul, cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea.” Referinţele acestea susţin ceea ce am declarat, - că porţiunea aceasta din Scriptură (Romani 13:1-9) este un comentariu divin al cuvintelor lui Hristos din Matei 22:17-21).

În capitolul anterior am văzut cu  ajutorul mai multor dovezi că guvernarea civilă nu are nimic de-a face cu lucrurile ce aparţin lui Dumnezeu. Dacă argumentarea cuprinsă în acest capitol este corectă, atunci Romani 13:1-9, fiind comentariul Domnului asupra cuvintelor ce constituie baza acestei argumentări, ar trebui să confirme poziţia susţinută în capitol. Ceea ce şi face.

Pasajul din Romani se referă mai întâi la guvernarea civilă, autorităţile mai înalte, - nu la stăpânirea cea mai înaltă, ci la stăpânirile care sunt. Apoi vorbeşte despre conducători ca despre cei ce poartă sabia şi au dreptul la bir. După aceea porunceşte să fie dat birul celui căruia îi este datorat birul, şi spune: „Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii, căci cine iubeşte pe alţii a împlinit Legea.” În continuare se referă la poruncile a şasea, a şaptea, a opta, a noua şi a zecea, după care spune: „şi orice altă poruncă mai poate fi se cuprind în porunca aceasta: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”

Există şi alte porunci în legea aceasta la care face Pavel referire. Atunci de ce a spus el „şi orice altă poruncă mai poate fi se cuprind în porunca aceasta: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi?” Există şi primele patru porunci ale aceleiaşi Legi, de pe prima tablă, poruncile care spun: „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine; să nu-ţi faci chip cioplit, sau vreo asemănare; să nu iei în deşert numele Domnului, Dumnezeului tău; adu-ţi minte de ziua Sabatului ca să o sfinţeşti.” Înseamnă că există şi o altă poruncă în care se cuprind toate acestea, şi anume: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta, şi cu toată puterea ta.”

Pavel ştia foarte bine de existenţa acestor porunci. De ce, dar, a spus: „şi orice altă poruncă mai poate fi se cuprind în porunca aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”? Răspuns: pentru că scria despre cuvintele Mântuitorului ce se referă la datoriile noastre faţă de guvernarea civilă.

Datoriile noastre în ce priveşte guvernarea civilă au de-a face doar cu guvernarea şi cu semenii noştri, întrucât autorităţile guvernării civile au de-a face cu oamenii numai în ce priveşte relaţiile dintre ei şi relaţia lor cu guvernarea. Cuvintele Mântuitorului în legătură cu acelaşi subiect, au făcut o separare completă între ceea ce ţine de Dumnezeu şi ceea ce ţine de guvernarea civilă – de stăpânirile care sunt. De aceea Pavel, deşi ştia bine că există şi alte porunci, a spus: „şi orice altă poruncă mai poate fi se cuprind în porunca aceasta: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Cu alte cuvinte, dacă mai intervine vreo poruncă în relaţia dintre om şi guvernarea civilă, se cuprinde în porunca: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Aceasta dovedeşte că autorităţile care sunt, deşi sunt rânduite de Dumnezeu, sunt rânduite de El doar în cele privitoare la relaţia omului cu semenii săi, şi numai în acestea.

Mai mult, întrucât în relatarea aceasta divină privitoare la datoriile oamenilor faţă de autorităţile care sunt, nu există nicio referire la prima tablă a Legii, înseamnă că autorităţile care sunt, deşi sunt rânduite de Dumnezeu, nu au nimic de-a face cu relaţiile dintre oameni şi Dumnezeu.

Întrucât cele zece porunci conţin întreaga datorie a omului, şi întrucât în enumerarea scripturistică a datoriilor oamenilor faţă de stăpânirile care sunt, nu există nicio menţiune la cele cuprinse pe prima tablă a Legii, înseamnă că niciuna dintre  datoriile poruncite pe prima tablă a Legii lui Dumnezeu nu este datorată de oameni autorităţilor existente. Altfel spus, autorităţile existente, deşi rânduite de Dumnezeu, nu sunt rânduite de Dumnezeu să aibă ceva de-a face măcar cu o singură îndatorire poruncită în vreuna din primele patru porunci din decalog. Acestea sunt îndatoriri pe care oamenii le datorează lui Dumnezeu, şi cu acestea, autorităţile existente, în mod legitim nu au nimic de-a face, deoarece Hristos a poruncit să fie dat lui Dumnezeu – nu Cezarului, nici prin Cezar – ceea ce este al lui  Dumnezeu.

Acest lucru este confirmat de alte pasaje din Scriptură:

„La începutul domniei lui Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda,  a fost rostit către Ieremia, din partea Domnului, următorul cuvânt: Aşa mi-a vorbit Domnul: „Fă-ţi nişte legături şi nişte juguri şi puneţi-le la gât. Trimite-le împăratului Edomului, împăratului Moabului, împăratului copiilor lui Amon, împăratului Tirului şi împăratului Sidonului, prin trimişii care au venit la Ierusalim, la Zedechia împăratul lui Iuda. Şi spune-le să spună stăpânilor lor: Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Împăratul lui Israel. Iată ce să spuneţi stăpânilor voştri: „Eu am făcut cerul şi pământul, pe oameni şi dobitoacele care sunt pe pământ, cu puterea Mea cea mare şi cu braţul Meu cel întins, şi dau pământul cui Îmi place. Acum dau toate aceste ţări în mâinile robului Meu Nebucadneţar, împăratul Babilonului; îi dau chiar şi fiarele câmpului ca să-i fie supuse. Toate neamurile vor fi supuse lui, fiului său şi fiului fiului său, până va veni şi vremea ţării lui şi o vor supune neamuri puternice şi împăraţi mari. Dar dacă un popor sau o împărăţie nu se va supune lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului, şi nu-şi va pleca grumazul sub jugul împăratului Babilonului, voi pedepsi pe poporul acela cu sabie, cu foamete şi cu ciumă, zice Domnul, până îl voi nimici prin mâna lui.” (Ieremia 27:1-8).

În pasajul acesta este arătat limpede că stăpânirea lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a fost rânduită de Dumnezeu; şi a fost rânduită nu doar lui Nebucadneţar ci şi fiului său, precum şi fiului fiului său. Cu alte cuvinte, stăpânirea imperiului Babilonian, ca stăpânire imperială, a fost rânduită de Dumnezeu. Nebucadneţar a fost numit clar de Dumnezeu, „robul Meu”, iar Domnul spune „acum dau toate aceste ţări în mâinile robului Meu Nebucadneţar, împăratul Babilonului.” În plus El spune că „dacă un popor sau o împărăţie nu se va supune lui Nebucadneţar, şi nu-şi va pleca grumazul sub jugul împăratului Babilonului, voi pedepsi pe poporul acela.”

Să vedem acum dacă stăpânirea aceasta a fost rânduită de Dumnezeu în lucruri care ţin de Dumnezeu. În al treilea capitol din Daniel ni se spune că Nebucadneţar a construit un chip imens din aur, l-a ridicat pe câmpia Dura, şi a adunat pe toţi domnitorii, guvernatorii, cârmuitorii, judecătorii, vistiernicii, legiuitorii şi pe toate căpeteniile ţinuturilor, pentru consacrarea chipului. Cu toţii stăteau în picioare în faţa chipului ce fusese ridicat. Atunci un crainic a strigat cu glas tare:

„Iată ce vi se porunceşte, popoare, neamuri, oameni de toate limbile! În clipa când veţi auzi sunetul trâmbiţei, cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii, cimpoiului şi a tot felul de instrumente de muzică, să vă aruncaţi cu faţa la pământ şi să vă închinaţi chipului de aur pe care l-a înălţat împăratul Nebucadneţar. Oricine nu se va arunca cu faţa la pământ şi nu se va închina va fi aruncat chiar în clipa aceea în mijlocul unui cuptor aprins.”

În ascultare de porunca aceasta, toţi oamenii s-au aruncat cu faţa la pământ şi s-au închinat în faţa chipului, mai puţin trei evrei: Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Neascultarea lor a fost raportată lui Nebucadneţar. Acesta a poruncit să fie aduşi înaintea lui şi i-a întrebat dacă în mod intenţionat nu au ascultat ordinul său. Apoi le-a repetat el însuşi porunca.

Bărbaţii aceştia ştiau că fuseseră puşi sub stăpânirea împăratului Babilonului de către Domnul Însuşi. Lucrul acesta nu fusese profeţit doar de Isaia (cap. 39), ci şi de Ieremia. La asediul final asupra Ierusalimului, Domnul a spus poporului să se supună împăratului Babilonului, şi a spus că oricui se va supune îi va merge bine; iar cine nu se va supune va avea necazuri. Cu toate acestea, cei trei, deşi ştiau toate acestea, au răspuns lui Nebucadneţar astfel:

„Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi, chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălţat.!”

Atunci, bărbaţii aceştia au fost aruncaţi în cuptorul aprins, încălzit de şapte ori mai  mult decât ar fi trebuit să fie. Însă, brusc Nebucadneţar s-a ridicat repede, înspăimântat, şi a zis sfetnicilor săi: „N-am aruncat noi în mijlocul focului trei oameni legaţi?” Ei au răspuns împăratului: „Negreşit, împărate!” Dar el a zis din nou: „Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului şi nevătămaţi, şi chipul celui de-al patrulea seamănă cu al unui fiu de dumnezei.” Bărbaţii au fost chemaţi să iasă afară.

Apoi „Nebucadneţar a luat cuvântul şi a zis: „Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, care a trimis pe îngerul Său şi a izbăvit pe slujitorii Săi care s-au încrezut în El, au călcat porunca împăratului şi şi-au dat mai degrabă trupurile lor decât să slujească şi să se închine altui dumnezeu decât Dumnezeului lor!”

Aici avem demonstrate următoarele fapte: Mai întâi, Dumnezeu a dat stăpânire împărăţiei Babilonului; în al doilea rând, a permis ca poporul Lui să fie supus acestei stăpâniri; în al treilea rând Şi-a apărat poporul printr-o minune extraordinară de sub o anumită exercitare a puterii acelei stăpâniri. Se contrazice Dumnezeu, sau se opune Lui Însuşi? Departe de El aceasta. Atunci, ce dovedeşte acest caz? Dovedeşte în mod conclusiv că aici a avut loc o anulare a exercitării stăpânirii pe care Dumnezeu o dăduse. Prin aceasta este demonstrat că stăpânirea împărăţiei Babilonului, deşi a fost rânduită de Dumnezeu, nu a fost rânduită pentru scopul în care acum era exercitată; şi că, deşi a fost rânduită de Dumnezeu, nu a fost rânduită spre a fi autoritatea în lucrurile ce au de-a face cu Dumnezeu sau în cele ce ţin de conştiinţa oamenilor. Întâmplarea aceasta a fost scrisă pentru învăţătura generaţiilor ulterioare, şi pentru avertizarea noastră, a celor peste care vine sfârşitul lumii.

Un alt exemplu: Am citit mai sus că stăpânirea Babilonului a fost dată lui Nebucadneţar, fiului său şi fiului fiului său, şi că toate neamurile aveau să slujească Babilonului până îi va veni vremea, şi că apoi îl vor supune neamuri puternice şi împăraţi mari. Alte profeţii arată că Babilonul urma să fie atunci distrus. Ieremia 51:28 spune ca împăraţii Mediei, şi toată ţara lor, împreună cu cârmuitorii şi toate căpeteniile lor să se pregătească împotriva Babilonului spre a-l distruge. Isaia 21:2 arată că Persia (Elamul) va însoţi Media la distrugerea Babilonului. Isaia 45:1-4 îl numeşte pe Cir conducător al forţelor, cu mai bine de o sută de ani înainte de a se naşte, şi cu o sută şaptezeci şi patru de ani înainte de venirea vremii. Iar despre Cir, profetul a spus din partea Domnului: „Eu am ridicat pe Cir în dreptatea Mea şi voi netezi toate cărările înaintea lui. El îmi va zidi iarăşi cetatea şi va da drumul prinşilor Mei de război, fără preţ de răscumpărare şi fără daruri, zice Domnul oştirilor.” (Isaia 45:13). Dar în lupta de cucerire a Babilonului, Cir a fost doar conducătorul forţelor. Împărăţia şi domnia au fost date lui Darius, Medul. Ştim aceasta pentru că Daniel a spus lui Belşaţar, în noaptea în care a căzut Babilonul: „împărăţia ta este împărţită şi dată mezilor şi perşilor.” (KJV). Apoi textul relatează: „chiar în noaptea aceea, Belşaţar, împăratul caldeenilor, a fost omorât. Şi a pus mâna pe împărăţie Darius Medul.” Despre acesta citim în Daniel 11:1, cuvintele îngerului Gabriel adresate profetului: „În anul dintâi al lui Darius Medul, eram şi eu la el, ca să-l ajut şi să-l sprijin.” (Traducerea KJV spune – ca să-l confirm şi să-l întăresc).

Aşadar nu este nici umbră de îndoială că stăpânirea Mediei şi Persiei a fost rânduită de Dumnezeu. Darius l-a făcut pe Daniel primul ministru al imperiului. Dar un anumit număr dintre căpetenii şi dregători, invidioşi din cauza poziţiei acordate lui Daniel, au încercat să-i submineze poziţia. După încercări serioase de a găsi ceva ca să-l acuze în ce priveau treburile împărăţiei, au fost obligaţi să spună că în conduita lui nu era nicio greşeală şi nicio falsitate. Atunci ei au spus: „Nu vom găsi niciun cuvânt de plângere împotriva acestui Daniel, afară numai dacă am găsi vreunul în Legea Dumnezeului lui.” Aşa că s-au dus cu toţii înaintea împăratului şi i-au spus că toate căpeteniile împărăţiei, îngrijitorii, dregătorii, sfetnicii şi cârmuitorii s-au sfătuit împreună ca să se dea o poruncă împărătească însoţită de un decret, care să spună că oricine va înălţa timp de treizeci de zile rugăciuni către vreun dumnezeu sau către vreun om, afară de împărat, să fie aruncat în groapa cu lei. Fără a suspecta pe cine ţintesc ei, Darius a semnat decretul. Daniel a ştiut că decretul a fost dat, şi semnat de împărat. Este greu de crezut că nu ar fi ştiut, deoarece era prim ministru. Cu toate acestea, deşi ştia totul, s-a dus în camera sa şi, cu ferestrele deschise spre Ierusalim, a continuat să îngenuncheze de trei ori pe zi şi să înalţe rugăciuni şi laude lui Dumnezeu, cum făcea şi mai înainte. Nici măcar nu a închis ferestrele. Nu a acordat nicio atenţie decretului, deşi acesta interzicea ceea ce făcea el sub pedeapsa de a fi aruncat la lei. El înţelegea prea bine că deşi stăpânirea Mediei şi Persiei fusese rânduită de Dumnezeu, nu a fost rânduită pentru a se amesteca în chestiunile pe care el le datora doar lui Dumnezeu.

După cum era de aşteptat, cei care au acţionat pentru adoptarea decretului l-au găsit rugându-se şi chemând pe Dumnezeul lui. De îndată aceştia au mers la împărat, amintindu-i că semnase un decret prin care se poruncea ca oricine va înălţa vreo rugăciune unui dumnezeu sau om, în afară de împărat, să fie aruncat în groapa cu lei. Împăratul a recunoscut că faptul este adevărat şi că, potrivit legii mezilor şi perşilor, nu se poate schimba. Atunci i-au spus că Daniel nu ţinea cont de împărat, nici de decretul care fusese semnat, ci îşi înălţa rugăciunile de trei ori pe zi. Pe dată împăratul a înţeles că fusese prins în cursă; dar nu era niciun mijloc de scăpare. Cei ce făceau presiuni asupra lui, îi puneau legea în faţă, spunând: „Ştii împărate, că, după legea mezilor şi perşilor, orice oprire sau orice poruncă întărită de împărat nu se poate schimba!” Nu se putea face nimic. Decretul, fiind lege, trebuia pus în aplicare. Daniel a fost aruncat în groapa cu lei. În dimineaţa următoare, împăratul s-a apropiat de groapă, chemându-l pe Daniel, iar Daniel i-a răspuns: ”Veşnic să trăieşti, împărate! Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său şi a închis gura leilor, care nu mi-au făcut niciun rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Şi nici înaintea ta, împărate, n-am făcut nimic rău.”

În felul acesta, Dumnezeu a arătat din nou că deşi stăpânirile existente sunt rânduite de Dumnezeu, nu sunt rânduite pentru a acţiona în chestiuni care ţin de relaţia dintre oameni şi Dumnezeu. Cuvintele lui Hristos sunt o declaraţie categorică în acest sens, iar Romani 13:1-9 este o expunere mai detaliată a principiului.

Haideţi să privim puţin chestiunea aceasta din punctul de vedere al unei judecăţii sănătoase. Desigur, tot ce spunem este ancorat în realitate, dar haideţi să spunem şi aceasta în plus: „Într-o societate, fiecare individual renunţă la anumite drepturi, şi în schimbul acestei renunţări, i se asigură beneficierea de alte drepturi referitoare la protecţia persoanei şi proprietăţii sale, fără de care societatea nu poate exista.”

Eu am dreptul de a-mi proteja persoana şi proprietatea faţă de orice invadare. Orice altă persoană are acelaşi drept. Dar dacă dreptul acesta ar fi să fie exercitat în toate cazurile de către oricine, atunci, având în vedere starea actuală a naturii umane, mâna fiecăruia ar fi împotriva semenului său. Aceasta este anarhie, şi într-o asemenea stare de lucruri societatea nu poate exista. Să presupunem că o sută de oameni sunt duşi împreună într-un anume loc în care nu există o ordine instituţionalizată. Fiecare are toate drepturile. Dar dacă trebuie ca fiecare individ să-şi exercite drepturile de autoapărare, are asigurat doar acel grad de protecţie pe care şi-l poate furniza singur, ceea este extrem de puţin. De aceea, se pun toţi laolaltă şi fiecare îşi cedează dreptul individual corpului comun, iar în schimbul acestei cedări, primeşte puterea tuturor pentru protecţia sa. Primind astfel ajutorul celorlalţi nouăzeci şi nouă pentru a fi protejat faţă de încălcarea drepturilor sale, el beneficiază de o securitate în ce priveşte drepturile persoanei şi proprietăţii de o sută de ori mai mare decât dacă nu şi-ar fi cedat dreptul individual.

Dar, ce stare a lucrurilor poate fi concepută printre oameni, care să justifice o cedare din partea omului a dreptului său de a crede? Ce ar putea primi în schimb, ca echivalent? Dacă îşi cedează dreptul de a crede, în mod virtual îşi cedează dreptul de a gândi. Dacă îşi cedează dreptul de a crede, cedează totul, şi este imposibil să primească un echivalent în schimb, pentru că îşi cedează chiar sufletul. Viaţa veşnică depinde de credinţa în Domnul Isus Hristos, iar omul care renunţă la dreptul său de a crede, renunţă la viaţa veşnică. Scriptura spune: „Cu mintea slujesc Legii lui Dumnezeu.” Un om care renunţă la dreptul său de a crede, renunţă la Dumnezeu. În consecinţă, niciun om, nicio asociaţie sau organizaţie omenească, nu poate cere nimănui să-şi cedeze dreptul de a crede. Fiecare om are, în faţa oricărei organizări omeneşti, dreptul de a crede după cum îi place. Iar dreptul acesta, atât timp cât este protestant, atât timp cât este creştin, de fapt, atât timp cât este om, nu-l poate ceda niciodată şi nici nu îl va ceda.

O altă chestiune importantă de discutat aici, este: Stăpânirile existente, cum sunt rânduite de Dumnezeu? Sunt rânduite în mod direct şi miraculos, sau în mod providenţial? Am văzut din Scriptură că stăpânirea lui Nebucadneţar ca împărat al Babilonului, a fost rânduită de Dumnezeu. A trimis Dumnezeu un profet sau preot să îl ungă împărat? Sau a trimis un mesager ceresc, aşa cum a făcut în cazul lui Moise sau Ghedeon? Nebucadneţar nu a devenit împărat nici pentru că era fiul tatălui său, care a fost împărat. Cum a ajuns tatăl său împărat? În anul 625 î.Hr., Babilonia era doar o provincie din imperiul asirian. Media era altă provincie. Ambele s-au revoltat în acelaşi timp. Împăratul Asiriei a dat lui Nabopolassar comanda peste o forţă armată apreciabilă, şi l-a trimis spre Babilonia pentru a înăbuşi revolta, în timp ce el personal conducea alte forţe spre Media pentru a reprima insurecţia de acolo. Nabopolassar şi-a făcut treaba atât de bine în Babilonia încât împăratul Asiriei l-a răsplătit cu comanda acelei provincii, acordându-i titlul de rege al Babilonului. Observăm că Nabopolassar şi-a primit stăpânirea de la împăratul Asiriei. Împăratul Asiriei a primit-o de la tatăl său, Assurbanipal. Assurbanipal a primit-o de la tatăl său, Esar-Hadon. Esar-Hadon a primit-o de la tatăl său Senaherib. Senaherib a primit-o de la tatăl său, Sargon. Iar Sargon a primit-o cu ajutorul trupelor sale pe câmpul de luptă, adică a primit-o de la popor. În felul acesta vedem că stăpânirea împărăţiei Babilonului, şi a lui Nebucadneţar ca împărat, sau a fiului său şi a fiului fiului său, a fost providenţială şi la origine a venit din partea poporului.

Să luăm cazul reginei Marii Britanii, regina Victoria. De unde şi-a primit stăpânirea? A dobândit-o datorită faptului că a fost cea dintâi în dreptul de succesiune la moartea lui William al IV-lea. În mod direct descendenţa ei se trage de la William Cuceritorul. Dar cine a fost William Cuceritorul? A fost un conducător normand care şi-a condus forţele în Anglia în anul 1066, instaurându-şi stăpânirea acolo. Cum a ajuns conducător al normanzilor? Normanzii l-au pus conducător, şi în acest fel este clar că stăpânirea reginei Victoria se trage doar de la populaţie.

Să urmărim cealaltă linie. Casa care guvernează acum Britania, reprezentată prin Victoria, este casa de Hanovra. Hanovra este o provincie a Germaniei. Cum a ajuns casa de Hanovra să guverneze în Anglia? Când a murit regina Anna, următorul în linie succesorală a fost George de Hanovra, care a devenit rege al Angliei sub numele de George I. Cum a primit el demnitatea princiară? Prin descendenţa sa din Henry the Lion, fiul lui Henry the Proud, care a primit ducatul Saxoniei de la Frederick Barbarossa, în anul 1156. Henry the Lion, fiul lui Henry the Proud a fost un prinţ al casei de Guelph, din Şvabia. Părintele casei de Guelph a fost un prinţ al alemanilor care invadaseră imperiul roman şi îşi stabiliseră stăpânirea în provincia care este acum Germania de Sud, unde se află originea naţiunii şi imperiului Germaniei. Dar cine l-a făcut pe omul acela, prinţ? Triburile sălbatice ale germanilor. Aşa că, şi pe această linie demnitatea regală a reginei Victoria se trage de la populaţie.

Pe lângă toate acestea, stăpânirea imperială a reginei Victoria, în felul în care ea domneşte acum, este circumscrisă – limitată – de popor. Este relatat, ieşind de sub tipar, - şi chiar dacă istoria nu este adevărată, va servi la ilustrarea acestui subiect, - că într-o anumită ocazie Gladstone, pe când era prim ministru şi cap al Camerei Comunelor, a înmânat o anume hârtie reginei spre a fi semnată. Ea nu aproba pe deplin ceea ce conţinea documentul, şi a zis că nu va semna. Gladstone a vorbit despre valoarea actului, însă regina continua să declare că nu va semna. Atunci Gladstone a replicat: „Maiestate, trebuie să semnaţi.” „Trebuie să semnez!”  a exclamat regina; „trebuie să semnez! Ştiţi cine sunt? Eu sunt regina Angliei!” La care Gladstone a replicat în mod calm, „Da, Maiestate, dar eu sunt POPORUL Angliei.” Fapt pentru care a trebuit să semneze. Poporul Angliei poate porunci reginei Angliei. Puterea poporului Angliei este deasupra puterii reginei Angliei. Ea, ca regină, este doar reprezentanta puterii poporului. Iar dacă poporul Angliei ar alege să se dispenseze de luxul costisitor al regalităţii lor, şi să schimbe forma de guvernare cu aceea de republică, ar fi doar exercitarea legitimă a dreptului lor. Iar guvernarea astfel fondată, stăpânirea astfel instituită, ar fi rânduită de Dumnezeu tot aşa cum este guvernarea actuală, sau cum ar fi orice altă guvernare.

Cuvintele „Stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu,” nu se referă la suveranii în sine, ca persoane. Se referă la stăpânirea guvernamentală, al cărei reprezentant este suveranul respectiv. Iar suveranul îşi primeşte stăpânirea de la popor. În afară de teocraţia din Israel, nu a existat niciun domnitor pe pământ a cărui autoritate să nu fi fost, în mod primar sau ultim, în mod expres sau permisiv, derivată de la popor. Nu despre anumiţi suverani se spune că stăpânirea lor a fost rânduită de Dumnezeu, nici despre anumite forme de guvernare. Este vorba de geniul guvernării în sine. Absenţa guvernării este anarhie. Anarhia este confuzie guvernamentală. Dar Scriptura spune „Dumnezeu nu este autorul confuziei.” (KJV). Dumnezeu este autorul ordinii. El a poruncit să fie ordine, şi El a pus în om ideea de guvernare, de autoprotecţie, care este prima lege naturală, care duce la organizare în felurite forme, oriunde există oameni pe faţa pământului. Şi este la latitudinea oamenilor să decidă care să fie forma de organizare sub care vor să-şi desfăşoare traiul. Un popor are o anumită formă, alt popor are altă formă. Geniul acesta al ordinii civile vine de la Dumnezeu. Exercitarea ei în cadrul sferei ei legitime, este rânduită de Dumnezeu. Iar Declaraţia de Independenţă susţine în mod simplu adevărul etern al lui Dumnezeu, când spune: „Guvernele îşi derivă puterile legitime din consimţământul celor guvernaţi.” Nu contează că este exercitată într-o formă de guvernare sau în alta, stăpânirea şi ordinea guvernamentală, exercitată în felul acesta, este rânduită de Dumnezeu. Dacă poporul alege să-şi schimbe forma de guvernare, rămâne aceeaşi stăpânire; trebuie să fie respectată la fel, deoarece este la fel rânduită de Dumnezeu în exercitarea ei legitimă – în lucrurile ce ţin de oameni şi de relaţia lor cu semenii. Dar nicio stăpânire, fie că este exercitată într-o formă sau în alta, nu este rânduită de Dumnezeu ca să acţioneze în lucrurile ce ţin de Dumnezeu; şi nici nu are nimic de-a face cu relaţia dintre oameni şi Dumnezeu.

În capitolul anterior am arătat despre Constituţia Statelor Unite că este singura formă de guvernare care a existat vreodată pe pământ, care este în armonie cu principiul enunţat de Hristos, cerând de la oameni doar ceea ce este al Cezarului, şi refuzând să intre, pe orice cale posibilă, pe terenul relaţionării omului cu Dumnezeu. Constituţia are la bază principiile formulate în Declaraţia de Independenţă, şi am văzut că Declaraţia de Independenţă, în acest punct, susţine în mod simplu adevărul lui Dumnezeu. Poporul american nu apreciază nici pe jumătate valoarea Constituţiei sub care trăiesc. Ei nu onorează, în măsura în care merită, bărbaţii nobili care şi-au pus în joc vieţile, fericirea, şi onoarea sacră, pentru ca aceste principii să fie date ca moştenire posterităţii. Toată onoarea să fie dată bărbaţilor aceştia nobili! Toată integritatea să fie acordată principiilor Declaraţiei de Independenţă! Toată supunerea de bună voie, să fie dată Constituţiei aşa cum este ea, care dă Cezarului tot ce este datorat acestuia, dar lasă oamenii liberi să dea lui Dumnezeu tot ceea ce El, prin sfântul Lui cuvânt, cere de la ei!