Hristos - Dătătorul legii

Hristos - Dătătorul legii

"Căci Domnul este Judecătorul nostru, Domnul este Legiuitorul nostru, Domnul este Împăratul nos­tru: El ne mântuieşte!" (Isaia 33,22).

Acum, trebuie să-L privim pe Hristos într-o nouă postură. Aceea care, în mod natural, rezultă din poziţia Sa de Creator, pentru că Cel ce creează trebuie cu siguranţă să îşi exercite autoritatea şi con­trolul asupra a ceea ce creează. În Ioan 5,22.23, citim ceea ce Hristos Însuşi spunea: "Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis". Aşa cum Hristos Îl reprezintă pe Tatăl în creaţiune, tot astfel El Îl reprezintă şi în darea şi executarea Legii. Câteva texte din Scriptură vor fi suficiente pentru a demonstra acest lucru. În Numeri 21, 4-6, găsim înregistrată doar o parte a unui incident care a avut loc în timp ce copiii lui Israel se aflau în pustie. "Au plecat de la muntele Hor pe drumul care duce spre Marea Roşie ca să ocolească ţara Edomului. Poporul şi-a pierdut răbdarea pe drum şi a vorbit împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise", spunând de ce au fost aduşi în pustie. Ei L-au con­siderat greşit pe conducătorul lor. Din această cauză, au fost distruşi de şerpi. Acum, să citim cuvintele apostolului Pavel, referitoare la acelaşi eveniment: "Să nu ispitim pe Domnul, cum L-au ispitit unii din ei, care au pierit prin şerpi". Ce înseamnă, oare, aceasta? Conducătorul împotriva căruia ei murmu­rau era Hristos. Acest lucru este dovedit mai departe de faptul că, atunci când Moise şi-a legat soarta de Is­rael, refuzând să fie numit fiul fiicei lui Faraon, a socotit ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului (Evrei 11,26). Citiţi şi 1Corinteni 10,4, unde Pavel spune că părinţii noştri "toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei, şi Stânca era Hristos". Aşadar, Hristos era Conducătorul lui Israel din Egipt.

Al treilea capitol din Epistola către Evrei clarifică acelaşi lucru. Aici, ni se spune să luăm aminte la Apostolul şi Marele Preot al ,mărturisirii noastre, adică la Isus Hristos, care a fost credincios în toată casa Lui, nu ca o slugă, ci ca un fiu în propria casă (vers. 1-6). Apoi, ni se spune că noi suntem casa Lui, dacă păstrăm până la sfârşit nădejdea. Prin urmare, suntem îndemnaţi de Duhul Sfânt să ascultăm glasul Lui şi să nu ne împietrim inimile, cum au făcut părinţii noştri în pustie (vers. 7-9). "Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezdruncinată de la început, câtă vreme se zice: "Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile ca în ziua răzvrătirii". Cine au fost, în adevăr, cei ce s-au răzvrătit după ce auziseră? N-au fost oare toţi aceia care ieşiseră din Egipt prin Moise? Şi cine au fost aceia de care s-a dezgustat el patruzeci de ani? N-au fost, oare, cei ce păcătuiseră şi ale căror trupuri moarte au căzut în pustie'? (vers. 14-17). Din nou, Hristos este proclamat conducătorul şi comandantul poporului Israel, în timpul celor patruzeci de ani, cât a locuit în pustie.

Acelaşi lucru este arătat în Iosua 5,13-15, unde ni se spune că omul pe care l-a văzut Iosua lângă Ierihon, stând cu sabia scoasă, a răspuns la întrebarea lui Iosua - "Eşti dintr-ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?" - următoarele: "Nu; ci Eu sunt Căpetenia oştirii Domnului şi acum am venit! Într-adevăr, nu va pune nimeni la îndoială faptul că Hristos era adevă­ratul Conducător al lui Israel, cu toate că era nevăzut. Moise, conducătorul văzut al lui Israel, "a îndurat să-L vadă pe Cel nevăzut". Hristos era Cel care l-a împuternicit pe Moise să meargă şi să-l elibereze pe popo­rul Său. Acum, citiţi Exod 20, 1-3:

"Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte şi a zis: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din tara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine" Cine a spus aceste cuvin-te? - Cel ce i-a adus din Egipt. Şi cine era con-ducătorul lui Israel când a fost scos din Egipt? - Era Hristos. Atunci, cine era cel ce a dat legea pe Sinai? ­Era Hristos, strălucirea slavei Tatălui, şi reprezentarea exactă a Fiinţei Lui, care este manifestarea lui Dumnezeu către om. El a fost Creatorul tuturor lucrurilor şi Cel căruia I s-a încredinţat judecata.

Acest punct de vedere poate fi demonstrat şi în alt mod: "Domnul va veni, cu un strigăt ( 1 Tesaloniceni 4,161. care va pătrunde în morminte şi va trezi morţii (Ioan 5,28.29). Domnul va răcni de sus: din locaşul Lui cel sfânt va face să-I răsune glasul; va răcni împotriva locului locuinţei Lui; va striga ca cei ce calcă în teasc, împotriva tuturor locuitorilor pământului. Vuietul ajunge până la marginea pă­mântului; căci Domnul se ceartă cu neamurile, intră la judecată împotriva oricărei făpturi, şi dă pe cei răi pradă sabiei, zice Domnul" (Ieremia 25,30.31). Com­parând cu Apocalips 19,11-21, unde Hristos, "căpe­tenia oştirilor cereşti, Cuvântul lui Dumnezeu, Regele regilor, şi Domnul domnilor" va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a Atotputer­nicului Dumnezeu, distrugându-i pe toţi cei slabi, găsim că Hristos este Cel ce strigă din Locaşul Său împotriva tuturor locuitorilor pământului, când este în controversă cu naţiunile. Ioel adaugă un alt punct când spune: "Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim, şi se zguduie cerurile şi pământul" (Ioel 3,16).

Din aceste texte, la care bineînţeles mai pot fi adăugate şi altele, aflăm că, la cea de a doua venire a Domnului pentru a-Şi salva poporul, El va vorbi cu o voce care va zgudui pământul şi cerurile - "pământul se clatină ca un om beat şi tremură ca o colibă" (Isaia 24, 20) şi "cerurile vor trece cu trosnet" (2 Petru 3, 10). Acum, citiţi Evrei 12, 25.26 : "Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din ceruri, al cărui glas a clătinat atunci pământul, şi care acum a făcut făgăduinţa aceasta: "Voi mai clătina încă o dată nu numai pământul, ci şi cerul". Pentru vremea când Glasul care vorbea către pământ a clătinat pământul, când a fost dată legea pe Sinai (Exod 19,18-20; Evrei 12, 18-20), acesta era un eveniment îngrozitor, fără pereche, până atunci şi nu va mai avea loc până când Domnul nu va veni cu îngerii din ceruri, ca să-şi salveze poporul. Dar, observaţi un lucru: aceeaşi voce care va răsuna, zguduind pământul, la a doua venire va clătina şi cerurile în acelaşi timp. Şi, aşa cum am văzut, acesta este glasul lui Hristos, care va răsuna cu o aşa intensitate, încât va clătina cerurile şi pământul în timpul disputei Sale cu neamurile. Astfel, s-a demonstrat că vocea lui Hristos era cea care s-a auzit pe Sinai proclamând cele zece porunci. Aceasta este o concluzie firească, pe care o putem trage şi din faptul că Hristos este Creatorul şi Cel care a înfiinţat Sabatul ca zi de odihnă.

Într-adevăr, faptul că Hristos este o parte a Dumnezeirii, care posedă toate atributele Divinităţii, fiind egalul Tatălui din toate punctele de vedere, ca Legiuitor şi Creator, este singura forţă ce există în răscumpărare, care o face posibilă. Hristos a murit "ca să ne aducă la Dumnezeu"( 1 Petru 3, 18). Dar,

dacă I-ar lipsi unul din atributele care-L fac egal cu Dumnezeu, nu ne-ar putea aduce la El. Divinitate înseamnă a avea atributele Divinităţii. Dacă Hristos nu ar fi divin, atunci ar fi vorba numai de un sacrificiu uman, care n-ar conta chiar dacă am admite că Hris­tos a fost cea mai înaltă inteligenţă creată din univers; în cazul acesta, n-ar fi decât un subiect supus legii, fără capacitatea de a face mai mult decât datoria Sa. El nu ar putea avea o neprihănire pe care s-o împăr­tăşească şi altora. Este o distanţă infinită între cel mai de sus înger creat vreodată şi Dumnezeu. De aceea, nici cel mai de sus înger nu ar putea să-l ridice pe omul decăzut şi să-l facă părtaş naturii divine. Îngerii pot să slujească, dar doar Dumnezeu poate să răs­cumpere. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că putem fi salvaţi "prin răscumpărarea care este în Hristos Isus", în care locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii şi care, astfel, este capabil să-i salveze pe deplin pe toţi cei care vin la Dumnezeu prin El.

Acest adevăr contribuie la o înţelegere mai bună a motivului pentru care Hristos este numit Cu-vântul lui Dumnezeu. El este cel prin care voinţa şi puterea divină sunt făcute cunoscute oamenilor. El este, ca să spunem aşa, exponentul Divinităţii, manifestarea Dumnezeirii. Dumnezeu a vrut ca în El să locuiască toată plinătatea Dumnezeirii, şi de aceea Tatăl nu este pus într-o poziţie secundară, cum şi-ar putea cineva imagina, când Hristos este înălţat la poziţia de Creator şi Legiuitor; pentru că slava Tatălui străluceşte prin Fiul. De vreme ce Dumnezeu nu Se face cunoscut decât prin Fiul, este evident faptul că Tatăl nu poate fi onorat aşa cum ar. trebui, de cei care nu-L înalţă pe Hristos. Aşa cum Hristos Însuşi a spus: "Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis"(Ioan 5,23).

Mulţi se întreabă, cum ar putea Hristos să fie Mijlocitor între om şi Dumnezeu în timp ce este şi

Legiuitor? Nu vom explica cum este posibil acest lucru, dar vom accepta mărturia Scripturii, aşa cum

este, care întăreşte doctrina răscumpărării. Siguranţa păcătosului de iertarea deplină a păcatelor se bazează pe faptul că Legiuitorul Însuşi, Cel împotriva căruia s-a răzvrătit şi pe care L-a sfidat, s-a dat pe Sine Însuşi pentru noi. Cum e oare posibil ca cineva să se îndoiască de onestitatea scopului lui Dumnezeu sau de absoluta Sa bunăvoinţă, când El Însuşi S-a dat pentru răscumpărarea lui? Pentru ca nimeni să nu-şi imagineze că Tatăl şi Fiul au fost despărţiţi prin această tranzacţie. Ei au fost una şi atunci ca şi-n totdeauna. Sfatul de pace a fost între ei amândoi (Zaharia 6,12.13) şi chiar în timp ce Se afla pe pământ, singurul Fiu era în sânul Tatălui. Ce minunată manifestare a dragostei! Cel Inocent a suferit pentru cei vinovaţi; Cel Drept, pentru cei nedrepţi! Creatorul, în locul creaturilor Sale. Cel care a făcut legea - pentru călcătorul ei; Regele, pentru cei ce s-au răzvrătit contra Lui. De vreme ce Dumnezeu nu Şi-a cruţat propriul Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, de vreme ce Hristos S-a dat pe Sine, de bunăvoie, pentru noi, cum să nu ne dea toate lucrurile împreună cu Sine? Iubirea infinită nu ar putea găsi manifestare mai minunată. Ei bine, ar putea spune Domnul; "Ce aş mai fi putut face viei Mele, şi nu i-am făcut ?" (Isaia 5,4).

"Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra" (Matei 6,33).

Neprihănirea lui Dumnezeu, spune Isus, este singurul Iucru care trebuie căutat în această viaţă. Hrana şi îmbrăcămintea sunt probleme minore în comparaţie cu aceasta. Dumnezeu le va înmulţi, aşa încât să nu ne îngrijorăm pentru ele. Singurul scop aI vieţii ar trebui să fie asigurarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi a neprihănirii Sale.

În 1 Corinteni 1,30, ni se spune că Hristos a fost făcut pentru noi atât neprihănire, cât şi înţelepciune; şi, de vreme ce Hristos este înţelepciunea lui Dumnezeu, iar în El locuieşte trupeşte plinătatea Dumnezeirii, este evident că neprihănirea oferită nouă este neprihănirea lui Dumnezeu. Să vedem mai departe ce este această neprihănire.

În Psalmul 119,172, psalmistul se adresează Domnului astfel: "Să cânte limba mea cuvântul Tău, căci toate poruncile Tale sunt drepte" (neprihănite). Poruncile sunt neprihănire, nu doar în mod abstract ci sunt neprihănirea lui Dumnezeu. Ca dovadă, citiţi următoarele:

"Ridicaţi-vă ochii spre cer, şi priviţi în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrenţe ca o haină, şi locuitorii lui vor muri ca nişte muşte; dar mântuirea Mea va dăinui in veci, şi neprihănirea Mea nu va avea sfârşit. Ascultaţi-Mă, voi care cunoaşteţi neprihănirea, popor care ai în inimă Legea Mea! Nu te teme de ocara oameniIor, şi nu tremura de ocările lor" (Isaia 51,6.7).

Ce aflăm din acest pasaj? Că cei care cunosc neprihănirea lui Dumnezeu sunt cei in a căror inimă se află Iegea Lui şi că această lege este neprihănirea lui Dumnezeu.

Acest lucru poate fi din nou dovedit, prin ver­setul următor: "Orice nelegiuire este păcat" ( 1 Ioan 5,17). "Oricine face păcat, face şi fărădelege şi păca­tul este fărădelege" ( 1 Ioan 3,4). Păcatul este fărăde­lege şi este de asemenea şi nedreptate (nelegiuire), de aceea păcatul şi fărădelegea sunt acelaşi Iucru. Dar dacă nedreptatea este fărădelege, neprihănirea (dreptatea) trebuie să însemne ascultarea de lege. Sau, punând propoziţia într-o formă matematică: nelegiuire = păcat ( 1 Ioan 5,17) fărădelege = păcat ( 1 Ioan 3,4) .

De aceea, potrivit axiomei că două lucruri, care sunt egale cu acelaşi lucru, sunt egale între ele, vom avea: (nedreptate) nelegiuire = fărădelege.

Şi aceasta este o ecuaţie negativă. Acelaşi lucru, susţinut în termeni pozitivi, ne-ar da: (dreptate) neprihănire = ascultare de lege Acum, care este legea care să asculte de nepri­hănire şi să nu dea ascultare păcatului ? Legea care spune: "Să nu pofteşti", pentru că apostolul Pavel ne mărturiseşte că această lege l-a convins de păcat (Ro­mani 7, 7). Astfel, legea celor zece porunci este mă­sura neprihănirii lui Dumnezeu. Şi, de vreme ce legea lui Dumnezeu este şi neprihănire, trebuie să fie neprihănirea lui Dumnezeu. Nu există, într-adevăr, nici o altă neprihănire.

De vreme ce legea este neprihănirea lui Dumnezeu - o transcriere a caracterului Său - este uşor de observat că a te teme de Dumnezeu şi a ţine poruncile Lui constituie datoria omului (Eclesiastul 12, 13) Nimeni să nu se gândească că datoria sa se reduce în cele din urmă la stricta păzire a celor zece porunci în litera lor, căci semnificaţia lor este mult mai amplă.

"Legea este duhovnicească" şi presupune o înţelegere mai mare decât a unui om obişnuit. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte" ( 1 Corinteni 2,14). Adâncimea şi lărgimea legii poate fi cunoscută doar de cei care au meditat cu evlavie asupra ei. Câteva texte scripturistice vor fi suficiente pentru a arăta ceva despre lărgimea şi adâncimea legii.

În predica de pe munte, Hristos a spus: "Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsă judecăţii. Dar eu vă spun că ori şi cine se mân ie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: 'Prostule!' va cădea sub pedeapsa soborului; iar oricine-i va zice 'Nebunule' va cădea sub pedeapsa focului gheenei!" (Matei 5, 21.22). Şi iarăşi: "Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: 'să nu preacurveşti'. Dar eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui" (vers. 27.28).

Aceasta nu înseamnă că poruncile: "Să nu ucizi" şi "Să nu preacurveşti" sunt imperfecte sau că acum Dumnezeu cere un grad mai mare de moralitate de la creştini, decât a cerut poporului Israel. El a cerut acelaşi lucru de la toţi oamenii, din toate tim­purile. Mântuitorul a explicat doar aceste porunci şi le-a arătat spiritualitatea. Acuzaţiei tacite a fariseilor, că EI ignora şi discredita legea morală, i-a răspuns spunând că El n-a venit să strice legea, ci s-o împli­nească; apoi, EI a explicat adevărata însemnătate a legii într-un mod în care i-a dovedit vinovaţi de ig­norarea şi neascultarea de lege. El a arătat cum chiar şi o privire sau un gând poate fi o călcare a legii şi că legea discerne gândurile şi pornirile inimii.

Prin aceasta, Hristos nu a descoperit un nou adevăr, ci doar a scos la lumină unul vechi. Legea a avut aceeaşi însemnătate atunci când El a proclamat-o pe Sinai, ca şi atunci când a explicat-o pe munte, în Iudeea. Când; în sunete care au zguduit pământul, El a spus: "Să nu ucizi", a vrut de fapt să spună: "Să nu nutreşti furie în inima ta, să nu faci loc duşmăniei, nici dezbinării sau minciunii sau vreunui alt lucru asemănător uciderii". Toate acestea şi mult mai multe lucruri sunt cuprinse în cuvintele: "Să nu ucizi!"

Şi acest lucru era învăţat de textele inspirate de Vechiul Testament. Solomon a arătat că legea tratează atât cu lucrurile văzute, cât şi cu cele nevăzute, atunci când a scris: "Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău" (Eclesiastul 12, 13.14).

Argumentul este acesta: judecata se face cu privire la orice lucru ascuns. Legea lui Dumnezeu este standardul după care se face judecata. Ea deter­mină calitatea fiecărei fapte, fie bune, fie rele; de aceea legea lui Dumnezeu interzice răul atât în gând, cât şi în fapte. Astfel, concluzia pe care o tragem este aceea că poruncile lui Dumnezeu reprezintă singura datorie a omului.

Să luăm prima poruncă: "Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine". Apostolul Pavel ne scrie despre cineva al cărui dumnezeu este pântecele (Filipeni 3,19). Dar lăcomia şi necumpătarea sunt ucigaşii proprii; şi astfel găsim că prima poruncă se leagă de a şasea. Totuşi, aceasta nu înseamnă numai atât, pen­tru că el (apostolul) ne mai spune că pofta rea şi lăcomia nu pot fi călcate fără ca să fie călcate prima şi a doua poruncă. Cu alte cuvinte, a zecea poruncă, coincide cu prima; şi astfel, găsim că Decalogul este un cerc având circumferinţa la fel de mare ca a universului şi conţinând datoria morală a fiecărei creaturi. Pe scurt, este măsura neprihănirii lui Dumnezeu, care dăinuieşte veşnic.

Astfel stând lucrurile, corectitudinea afirmaţiei că "Împlinitorii legii vor fi îndreptăţiţi" este evidentă. Îndreptăţire înseamnă neprihănire sau dreptate. Acum, este evident că cel ce ascultă perfect de o lege absolut dreaptă va deveni neprihănit. A fost dorinţa lui Dumnezeu ca o asemenea ascultare să fie datorată legii de toate creaturile sale; şi în acest mod legea să dea viaţă (Romani 7,10).

Dar pentru ca cineva să fi fost socotit "împli­nitor al Legii", ar fi fost necesar să păzească legea în întregime, în fiecare moment al vieţii. Dacă ar fi împlinit legea doar parţial, nu ar fi fost socotit "împlinitor al legii". Este trist, dar printre oameni nu există nici un "împlinitor al legii", pentru că atât iudeii, cât şi Neamurile "sunt sub păcat, după cum este scris: "Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar"` (Rom. 3,9-12). Legea vorbeşte tuturor celor care sunt cuprinşi în ea; şi, în toată lumea, nu este nimeni care să se poată elibera de acuzaţia de păcat, care este adusă împotriva lui. Toate gurile sunt astupate şi toată lumea este găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu (vers. 19). "Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (vers. 23).

De aceea, deşi "împlinitorii legii vor fi îndreptăţiţi", este clar că "nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului" (vers. 20). Legea care este "sfântă, dreaptă şi bună" nu poate îndreptăţi un păcătos. Cu alte cuvinte, o lege dreaptă nu-l poate declara nevinovat pe cel care o calcă. O lege care ar îndreptăţi un om decăzut ar fi o lege decăzută. Legea nu ar trebui să fie insultată, pentru că nu poate îndreptăţi un păcătos. Din contră, ar trebui să fie preamărită, în cazul acesta. Faptul că legea nu-l va declara pe, păcătos neprihănit - adică nu va spune că oamenii au ţinut-o în timp ce ei au călcat-o - este o dovadă suficientă că este o lege bună. Oamenii apreciază o lege pământească incoruptibilă, care nu poate fi mituită şi care nu va declara un om vinovat - nevinovat. Cu siguranţă, ei trebuie să preamărească legea lui Dumnezeu, care nu va accepta martori falşi. Aceasta este perfecţiunea neprihănirii, şi de aceea este forţată să declare faptul trist, că nici un om din rasa lui Adam nu a îndeplinit cererile acestei legi.

Mai mult, faptul că ţinerea legii este o simplă datorie a omului arată că, atunci când greşiţi într-o singură poruncă, aţi greşit în toate. înţelesurile fiecărei porunci a legii sunt aşa de largi - întreaga lege este aşa de duhovnicească - încât nici un înger nu ar putea aduce decât o simplă ascultare. Şi cu mult mai mult, legea este neprihănirea lui Dumnezeu - o transcriere a caracterului Său - şi, de vreme ce caracterul Său nu poate fi altfel decât este legea, rezultă că Dumnezeu Însuşi nu poate fi mai bun decât măsura bunătăţii cerute de legea Sa. El nu poate fi mai bun decât este, iar legea arată cum este El. Ce speranţă poate fi atunci pentru cel ce a căzut, fie doar şi într-o singură privinţă, să adauge bunătate în plus spre a-şi compensa greşeala? Un astfel de om încearcă o im­posibilitate: aceea de a fi mai bun decât Dumnezeu.

Dar oamenii nu au greşit doar într-o singură poruncă, ci în fiecare din ele. "Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar". Şi nu numai atât, dar este imposibil pentru omul decăzut să facă un singur lucru perfect prin puterea sa slăbită. Această declaraţie nu are nevoie de o altă dovadă, decât reafirmarea faptului că legea este măsura neprihănirii lui Dumnezeu. Cu siguranţă nu este nici un om aşa de impertinent, încât să pretindă că orice faptă din viaţa sa a fost sau ar putea fi asemenea celor făcute de Domnul Însuşi. Fiecare trebuie să spună o dată cu psalmistul: "Bunătatea mea nu ajunge până la Tine".

Faptul acesta este conţinut în afirmaţiile directe ale Scripturii. Hristos, care "n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre nici un om, fiindcă El Însuşi ştia ce este în om" (Ioan 2,25), a spus: "Căci dinlăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinlăuntru şi spurcă pe om"(Marcu 7,21- 23). Cu alte cuvinte, este mai uşor să faci rău decât bine, iar ceea ce un om face, în mod natural, este rău. Răul locuieşte înăuntru şi este o parte a fiinţei. De aceea, apostolul Pavel spune: "Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu"(Romani 8, 7.8). Şi din nou: "Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi" (Galateni 5,17). De vreme ce răul face parte din natura umană, fiind moştenit de fiecare individ de la un şir lung de strămoşi, este foarte clar faptul că orice neprihănire, provenind de la El, nu poate fi decât "o haină mânjită"(Isaia C4,6), în comparaţie cu haina nepătată a neprihănirii lui Dumnezeu.

Imposibilitatea ca faptele bune să provină dintr-o inimă păcătoasă este astfel ilustrată de Mântuitor: "Căci orice pom se cunoaşte după roada lui. Nu se strâng smochine din spini, nici nu se culeg struguri din mărăcini. Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbeşte gura" (Luca 6,44.45). Tot ce se poate spune este că un om nu poate face bine până ce nu a devenit el mai întâi bun. De aceea, faptele făcute de oameni păcătoşi nu-i pot îndreptăţi pe aceştia, ci din contră, aceste fapte, ieşind dintr-o inimă rea, sunt adăugate păcătoşeniilor lor. Răul nu poate ieşi decât dintr-o inimă rea, iar răul înmulţit nu poate face o faptă bună; de aceea, este de prisos pentru un om rău să se gândească să devină neprihănit prin propriile sale eforturi. Întâi, el trebuie făcut neprihănit înainte să poată face faptele bune care-i sunt cerute şi pe care el vrea să le facă.

Problema este următoarea:

( 1 ) Legea lui Dumnezeu este neprihănire ab­solută; şi trebuie să fie ţinută în întregime de toţi cei ce vor intra în Împărăţia cerurilor.

(2) Dar legea nu are doar o fărâmă de neprihănire, pe care s-o acorde oricărui om, pentru că toţi suntem păcătoşi şi suntem incapabili să împlinim tot ceea ce ni se cere de lege. Indiferent cu câtă sârguinţă sau cât de zelos ar lucra un om, nimic din ceea ce ar putea face el nu va atinge adevărata măsură a poruncilor din Decalog. Această măsură este prea mare pentru el, ca să o poată atinge; astfel, el nu poate deveni neprihănit prin lege, "căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele legii". Ce condiţie deplorabilă! Noi trebuie să avem neprihănirea legii, altfel nu putem merge în ceruri, iar legea nu are nici o neprihănire pentru nici unul dintre noi. Nici cea mai mică părticică de sfinţenie nu vom primi în urma eforturilor noastre persistente şi energice, sfinţenie fără de care nici un om nu-l poate vedea pe Dumnezeu.

Cine va fi atunci salvat? Pot exista atunci oa­meni neprihăniţi? - Da, pentru că Biblia vorbeşte des despre ei. Vorbeşte despre Lot, Ca fiind "acel om neprihănit", apoi spune: "Bine de cel neprihănit! Lui îi va merge bine, căci se va bucura de rodul faptelor lui" (Isaia 3,10). Aşadar, vor exista oameni neprihăniţi, care vor primi răsplata; şi se mai spune că va fi un popor neprihănit în zilele din urmă: "În ziua aceea, se va cânta următoarea cântare în ţara lui Iuda: "Avem o cetate tare; Dumnezeu ne dă mântuirea ca ziduri şi întăritură. Deschideţi porţile, ca să intre neamul cel neprihănit şi credincios" (Isaia 26, 1.2). David spunea: "Legea Ta este adevărul" (Psal­mul 119,142). Şi nu este numai adevăr, ci esenţa întregului adevăr; în consecinţă, poporul care păstrează adevărul va fi un popor care va ţine legea lui Dumnezeu. Aceia care vor face voia Lui vor intra în Împărăţia cerurilor (Matei 7,21).